Băieții de la Guggenheim 2

Unii pictori sau graficieini, artiști adică, își pictează de zor bunica, natura moartă, nuduri mișto sau nu, portrete, mașini, pălării, flori sau hoți furând cai. Chinezul nostru de la Guggenheim era altfel. El ne propunea să vedem China. Personala lui din anul acela, 2007, era despre China și orez, despre chinezi și muncă brută. Pe fiecare etaj cicrular era o epocă din istoria acestui fost cândva imperiu. Țărani în miniatură numără boabele, țărani în minatură trag la căruță. Femei născând pe câmp. Ni se sugerează că a fost greu. Secole de asuprire. De împărați neghiobi. De cultură. De cuceriri. Sunt imaginate niște manechine medii care fac diverse lucrări. Cu pălării mari. Cu opinci de orez. De lemn. Cu biciul. Și totuși istoria a curs la vale și multe lucruri s-au uitat. Într-o cameră uriașă a muzeului este o apă curgătoare. Pe ea plutește o barcă specific asiatică. Te poți plimba cu ea. Ele simbolizează, apa și barca, trecerea timpului. Inexorabila trecere a timpului. După o oră ai ieșit din nou în sala centrală a muzeului. Din tavan, preț de vreo douăj de metri înălțime sunt agățate mașini Chevrolet. În mărime naturală. Vreo zece automobile. Ele sunt progresul. Progresul care a tăbărât peste China. Ba chiar și peste noi. Impresionant. Pleci impresionat adică. Și-ți zici: bă, ce chestie! Încă odată: bă, ce chestie!

Luca a vrut să-mi arate Central Park, adică unde au cântat Mick Jagger, Aerosmith, Santana. Pe o scenă, nu în copaci. Mâncăm o plăcintă, vedem un castel. Nici urmă de Jagger, dar e plin de câini, rotile, tineri mai negri, mai albi, perechi care-și spun vorbe la ureche, pături pe gazon cu cărți de fizică desfăcute, ca să vezi, sandvișuri cu salam, blocul Trump, trăsuri cu cai, vizitii în uniforme și o verdeață cumplită. Ca-n cântecul ăla al lui Tom Jones, Green, green grass of home.

Am vrut să trecem și prin Soho, dar eram obosiți. Să ne vadă lumea adică. Să ne vadă și să zică: uite-i, bă, pe românii care au inventat stiloul. Și noi ră trecem țanțoși, ca nasul pe sus cărând câte un sac de stilouri în spate. Toate făcute de când s-a redresat economia. De când pandemia. Măștile. Dar nu ne-a văzut nimeni. Am luat trenul spre Queens. Am coborât și era o stradă acolo spre dreapta. Acolo stăteam.

D.D.

Băieții de la Guggenheim 1

O vreme ne-am uitat pe fereastră. Casele cu un etaj de pe strada noastră, pline de mexicani, indieni, portoricani, africani și alte alea se trezeau la viață. Se auzea tot: mama, laptele e rece, mama, de ce tata spunea aseară că ai fundul rece, tata, vreau o sută de dolari, ce craci are aia de vizavi, geamuri trântite, muzici la radio, motoare pornind. În hărmălaia asta din surdină s-a auzit mașina de înghețată a mexicanilor care veneau în fiecare dimineață la noi pe stradă. Avea un clopot și era foarte sonor. Ieșeau de pe la partere femei și cumpărau în recipiente. Mașina cu înghețată a mexicanilor stătea pe strada noastră cam o oră. Apoi, plecau cu toții care-ncotro: localnicii la muncile de jos ale orașului, mexicanii la altă înghețată, câțiva tineri pe care-i știam la furat, câțiva Jimi Hendrix la probe și totul reintra în liniștea dimineții.

Mâncasem ceva dimineață și-am strâns. Omletă parcă. Cu ceva roșii parcă. Suc de portocale cumva. O mică discuție despre nimic: luăm trenul, pe care?, că treceau două, unul prin fața casei, celălalt prin spate sau poate-l chemăm pe Max să ne ia cu mașina. Poate pe Dan. Și? Ca să ce? Orașul e atât de mare. Baban. În două ore abia ajungi la ocean. Am ieșit. Bătea un vânticel, ne-am pus sacourile.

Abia din tren vezi măreția orașului. Orașul lumii. Al demnității și civilizației. Al culturii și emigrației. Al spiritului uman. Al mafiei. Al muzicii. Al afacerilor și sportului. Al speranțelor și deznădejdii. Al grafittiului și golănelii. Al femeilor. Dar al cui nu? P-ăsta l-au copiat chinezii? Vor trăi ei așa vreodată? Cu democrație și Nirvana? Cu libertăți de exprimare și Gratefull Dead? Cu Nobelul lui Bob Dylan? Cu Bukonsky sau Palahniuc? Așa că ne-am dat jos undeva pe lângă Guggenheim. Expunea acolo graficianul chinez Cai stabilit la New York de ceva ani.

Am intrat.

D.D.

HOROSCOP ÎNSÂNGERAT

RAC - Armatele sultanului Selim sunt gata să plece spre Viena. Un milion jumate de soldați. Trebuia cucerită repede, așa că sultanul dă ultimile indicații: niciun pas cu pas înapoi, între noi și Semilună nu trebuie să existe Viena, l-am pus pe generalul Manole Ben Manole să scrie Constituția fără acest oraș blestemat. Infanteriștii sunt aici? Dormeau duși, dar unul auzi ca prin urechile acului. Da, mărite sultan.

SCORPION - Ia cinci mii de oameni și plecați înainte. Prin Kosovo, să le iasă românilor din cap că ne țin piept, deci prin Kosovo și faceți tabăra în câmpie. Faceți multe șanțuri lungi și adânci, ca să aibă armata unde să-și facă nevoile. Să nu vă prind că n-o s-avem unde să ne căcăm. Lângă corturi miroase. Dacă vă vede dușmanul și vrea și el, luați un dinar pe o bucată de hârtie. Și gata, nu vreau tămbălău.

TAUR - Eunucii? Un eunuc înarmat până în dinți făcu un pas înainte. Al doliea lucru, zise sultanul, vreau că femeile să fie aproape de noi, nu la capătul din spate al armatei, că altfel nu-nvingem, știu din alte bătălii. Să aibă căzi curate, apă caldă, busuioc și mentă să se dea așa și așa, uleiuri din alea de care am luat din Asia Mică, șomoioage de dinți.

CAPRICORN - Armata otomană dădu peste un râu mare care nu putea fi traversat. Trebuia făcut un pod. Sultanul spuse: să facem un pod. Cu trei arce. N-avem timp. Vienezii cântă prea tare, se aude până aici și asta mă turbează. Trebuie cuceriți imediat. Cu două arce e slab, înălțimea ta. Atunci, făceți-l cu un arc. Nu se poate, se clatină. Bine, cu trei arce atunci. Repede. Oameni la lucru? Sunt mii de vagabonzi, mărite, care abia așteaptă să le dăm ceva. Ce? Rădăcini, că nu le putem da din mâncarea aramtei. Și? Mor instant, că nu știm care sunt bune și care nu. Asta e bine. Să vină Ahmet.

LEBĂDĂ - Ahmet, cea mai tânără din harem, își făcu bocceaua pentru trei zile. Știa că atât va sta în cortul sultanului. Cada era pusă. N-avea apă. Făcu ceva fără apă, își luă tranzistorul să asculte luptele și se duse la Selim. Scoate țoalele, zbieră Selim, și spune-mi dacă vom câștiga. Știu că faci ș vrăji, și farmece și magii. Dacă nu se adeverește ce prezici, capul îți va sta știu eu bine unde.

VĂESĂTOR - Ahmet își întinse boabele de fasole. Zise: Jupiter face casă bună cu Pluto. Așa și, scoase Selim iataganul. Din cauza asta, continuă Ahmet, Saturn e supărat. Dar nu mai de formă și doar până în septembrie când vin ploile și șanțurile de căcat vor da pe-afară. O întâlnire în casa a cincea între Jupiter și Lună. Și Semilună, urlă Sultanul și-i tăie o ureche. Așa, și după întâlnirea asta veți intra în Viena. Lully va scrie un balet pentru curtea dumitale. Îl vor dansa toți dervișii din imperiu.

BAN - Deci va fi o victorie categorică. Mă bucur. Acum mai poți face dragoste fără o ureche. Da. Până în octombrie.

Agenția Călimara

La țară 6, Moș Tellu

Nea Tellu e vecinul meu. 99 de ani. Ieri a venit de la război. Cum stăteam eu pe-o bancă în fața porților cu babele din sat și discutam de depănușatul porumbului sau de trecerea granițelor cu ajutorul vacilor, el, nea Tellu, a apărut în capul străzii. Așa cum plecase: cu suliță, coif, un cal răpciugos, o sabie retezată și-un maldăr de fân pe care mârțoaga o halea voioasă. Salut, nea Tellule!! Salut! Din ce război vii? Primul. Întotdeauna hainele răpcuigoase de armată au impresionat, așa că babele îi făceau ochi dulci. Îl întrebau de fete: nea, Tellule, fete? Ehe, făcea moșul și-și trecea mâna prin regulamentele militare, pentru că nu mai ținea minte ce-i cu ele, cu fetele. Era frumos, mai zicea. Păi, de ce ai venit, întreba întotdeauna baba Sicomon din Veneția care venea în sat la noi după vâsle, de ce. Tellu se îndârjea: pentru alegerile locale. Pentru echipa de babe a Firei. Vă dați seama ce-aș face cu baba Petre Roman la tramvaie? Sau la asfalt? Și moș Tellu arăta cu gesturi largi, însoțite de suliță, câmpul nesfârșit din sat, Neajlovul. Adormise.

Baba Sicomon prinsese drag de el. Nu-i mai plăcea generalul sri care deținea apele minerale. Bea prea multă și transpira mereu. Pe când Tellu, era un moș viu de anvergură, în viitorul consiliu al capitalei la tramvaie sau asfalt nu conta, conta că la vârsta lui, aproape suta, putea să-i ciordească ușor și asfalt și tramvaie pe care să le pună prin pădurea Uiești când treceau haiducii dinspre Videle. Cu ăia viață. Dacă se culca cu vreo doi, baba Sicomon ajungea șefa UE. Se duse după Tellu acasă. Îi făcu patul. Îi ascunse sulița și se apucă să-i scrie programul electoral cu privire la cât asfalt trebuie în tot județul Giurgiu. Avea să-l ducă la Uiești și să facă autostrăzi, pentru că Haiducii nu mai veneau de mult cu cai, ci cu 4 ori 4. Odată primeniți, făcură dragoste. Fu un eșec. Scula moșului nu mai funcționa, o lăsase într-un sat din Pomerania. Moșul tresări și-i spuse: te iubesc! Sicomona, în lacrimi, îi spuse la fel: și eu!

Doamna Cerasela Crem bântuia de vreo două săptămâni prin Bărăgan. Era pe Neajlov, îmbarcată pe un cuirasat german cu șase tunuri pus la dispoziția ei. Își căuta soțul. O femeie înaltă, frumoasă, blondă, cu șiretenie în ochi, cu buzunarele pline, cu picioare lungi, vorbea cinci limbi străine, juca poker și șeptic, cânta Rigoletto și populare românești, fura perne și prosoape, se culca cu oricine, trăgea la tunurile de pe vas, pe scurt, era o femeie zdravănă. Să-ntorci capul. Cineva-i spusese că soțul ei, moș Tellu s-ar ascunde în casa părintească din Vadu Lat, port la Neajlov. Vasul opri și-și prinse odgoanele.

Cerasela intră în casa lui Tellu și-i găsi pe cei doi excitați nevoie mare. Goi. Scoae revolverul și le spuse: vă iubiți? Da. Dar pe mine? ȘI pe tine. Și-n felul acesta se iubiră toți trei până la adânci bătrâneți.

D.

Poveste de dragoste

Sfânta Maria, foto, mi-a spus că am wc-ul în fundul curții și că de-asta nu trece pe la mine. Cumva mințea și m-am dus să văd dacă e adevărat. M-am echipat bine. Mi-am luat și un piolet albastru lăsat de un bunic din partea mamei. Nu mi-a folosit la nimic, așa că am mai pus în rucsac ceva telemea, ouă, scula JBL, câteva cărți verzi, o umbrelă. Curtea făcea un cot și brusc am dat nas cu milioane de muște care se spălau pe mâini. Zumzăiau, zâm, zum, zâm. O muscă mare și urâtă, probabil Prințul Muștelor, s-a oprit pas cu pas și mi-a spus: vei avea o mare surpriză.

Cerul se colorase în roșu. Asfințit sau așa ceva. Am oprit la barieră și am spus că am ieșit să caut wc-ul din fundul curții. O tipă era călare pe barieră și era foarte frumoasă. Mi-a spus că are un magazin de damă în satul apropiat. Că vinde și perdele. Eu n-aveam perdele și mi-am dat seama că bate undeva. Vorbea cu mine? M-a încredințat că sunt un tip bine și atunci asta s-a chemat dragoste la prima vedere. Am luat bariera cu noi.

De cum am intrat, tipa m-a întrebat cu ce mă ocup. Pălăria mea roz îi dădea de înțeles cu sunt vânător. Am tras două focuri în aer. Au căzut o rață, o dronă și un avion chinezesc. Cadoul ei de nuntă. Așa i-am spus. S-a bucurat enorm și a închis magazinul. Înțelegea că o iubesc și, și ea pe mine. Se năștea sub ochii noștri o frumoasă poveste de dragoste. Așa că m-a-ntrebat dacă mai am loc în rucsac. Mai aveam. A pus și ea o roată de cașcaval, cauciucuri de schimb și am ieșit amândoi din magazin. Ne țineam de mână și am luat-o spre nord est. Cam pe-acolo trebuia să fie wc-ul din fundul curții, că acum și ea știa de Sfânta Maria și a fost de acord să mă însoțească în calitate de martoră.

N-o mai lungesc. N-am găsit niciun wc în fundul curții. De departe se auzea un King Crimson, așa că am rămas împreună tot restul vieții. Ba am făcut și nouă copii până la adânci bătrâneți. Da.

D.