Interviu cu o bucătăreasă imperială

Foto, arhiva E.M.

Doamna Helga Roth, în imagina, este bucătăreasă imperială în sudul Vienei. În nord este Chef Scărlătescu, cel care prăjeşte cartofi undeva prin Centrul Vechi din Bucureşti, vestul e liber, iar în est se joacă chiar acum când scriem meciul de fotbal dintra Stadionul Dinamo şi echipa de fotbal Dinamo Bucureşti.

De când era mică, doamna Helga ieşea la fereastra apartamentului ei de pe Dunăre şi privea cum creşte porumbul. L-a gustat. Era bun. A decis să facă din el mămăligă. Ca prim fel. Al doilea fel şi aşa mai departe. Stătea de vorbă la telefon când s-a decis să ne dea un interviu.

Doamna Helga Roth: De mică mi-au plăcut împăraţii. Ăia cu fireturi, cu pălării. Şi dacă tot aveam porumbul, am hotărât să devin bucătăreasă la curtea imperială. Când îl fierbeam, porumbul îşi schimba culaoraea. Nu mai lumia ca un bec. Aşa că am renunţat să mai fac chestii din porumb. Am renunţat. Mai ales că mă măritam curând că unu care-avea pământ mult, care se-ntindea până la Lună. De pe lună a coborât într-o zi un Lunar sau cum le zice lu ăştia de trăiesc acolo şi l-am întrebat: Măi? Şi el mi-a răspuns că trebuie să ne căsătorim. Şi-a venit un urs ca domnişoară de onoare la noi la biserică şi a cântat un blues pentru spălat vasele în chiuvetă drept care ne-am luat. Anii au trecu deşi ni se ura viaţă veşnică şi noi ne-am plictisit. Lunarul meu a făcut scarlatină şi a plecat din nou acasă pentru mai mulţi ani iar eu am făcut un copil cu ursul şi-abia atunci Împăratul m-a numit bucătăreasă şefă. Abia a tunci. Vreţi să mă întrebaţi ceva? Nu? Păi, de la ce revistă sunteţi? Un blog? Păi, eu fac bloguri la fiecare masă împărătească şi le acresc cu borş. Sare cât cuprinde iar deasupra, ca să aibă gust, pun felii de ştevie roşie şi căpşuni. Treceţi când aveţi ocazia.

Noi: Mulţumim.

A consemnat CĂLIMARA CU CERNEALĂ.

OLLY of QUEENS

Foto Mihnea Tăutu.

Adică până la Muzeul Ţăranului ne-am dus după fetele astea din grupul feminin Olly of Queens. Ne-am dat cu parfum de busuioc, cu levănţică la rever şi un sandviş, pentru că pe noi muzica rock ne înfioară, ne înfioară, ne infioară. Am ascultat, ne-a plăcut, dar comentariile serioase vin după ce primim niscaiva informaţii despre noua trupă.

Denis.

Tipa coşcovită

Foto: arhiva E.M.

Doamna Si Minareta se făcuse afiş. Se lipise de-un zid de pe strada cu plopi fără soţ. Se săturase să treacă zilnic iar iubitul ei, Bu Sofronie, care gătea în bucătărie, să n-o vadă. Gătea musaca. Fierbea cartofii felii, felii. Apoi tocata şi tot aşa. Nu arunca cojile de ceapă în stradă, ca să nu se sesizeze cineva. Dar ea, dna Si Minareta, ar fi vrut să calce pe coji de ceapă. Erau ale iubitului ei, Bu. Între timp, a plouat, a nins, a fost o vară de 50 de grade. Afişul se coşcovise.

Un bursuc de la etajul patru îi spunea nevesti-sii, o gărgăriţă din al II lea război mondial: uite-o pe tipa coşcovită. Tot acolo e, pe zidul de lângă plopul trei. Se spune despe ea că a venit din Împărăţia de Argint special pentru vecinul nostru, ăla de la doi, Bu Sofronie. Avea un desag cu ea. Plin de aur. Dar Bu n-o vedea, n-avea ochi pentru ea, deşi noi ştiam că ea avea ochii ciuliţi numai în bucătăria de la balcon. De-atâta plâns, gărgăriţa din al II lea război mondial, luă o puşcă veche şi trase înspre bucătăria lui Bu, care acum făcea ciorbă de perişoare cu ce-i rămăsese de la musaca: cozi de porc, ştevie, macaroane. Era linişte pe stradă, cum să zic?

Un câine vesel de la parter ieşea în fiecare dimineaţă şi uda afişul. În capul lui era că tipa coşcovită trebuia să-şi revină şi numai cu apă se putea. Nevasta lui, cătrănită foc, scoţând flăcări pe sub aripi, îl certa: idioatule, babalâcule, că nu mai ştiu cum să-ţi spun, tu crezi că aia din Împărăţia de Argint au trimis-o aici fără apă? Te-ai îndrăgostit de tipa coşcovită? Nenorocitule, mie poţi să-mi spui. Da, mie poţi să-mi spui, blegule! Şi spunând toate astea, curcanul Bar, nevasta câinelui vesel, luă o tigaie şi i-o lipi căţeluluii vesel în frunte.

O dactilografă devenită călugăriţă de nevoi personale, de la etajul unu, vorbea cu o mătuşă de-a ei venită din Pakistan:cum, dragă Ler, nu ştii cum se face musacaua? O nimică toată. Dar aici nu-i vorba de musaca ci de o mare dragoste, că tipa coşcovită de care-ţi tot spun, nu cedează şi nu cedează. Stă de opt ani lipită pe peretele de vizavi, cam în dreptul plopului trei, şi-i spune lu boul ăla de Bu că-l iubeşte. Aşa ceva n-am văzut nici în filmele americane. Zău!

Bu Sofronie termină în sfârşit musacaua. Mânca. Simţi că este privit. Ieşi în balcon. Văzu afişul cu tipa coşcovită. Fu dragoste la prima vedere. Urmă nuntă mare în Împărăţia de Argint. Apoi, opt copii. Tevatură mare. Iubire la fel.

Denis.

Veste galbene, gînduri negre

Nu e bine ce-au făcut mizeriile alea. Cum îşi permit ei să distrugă proprietatea privată? Numai împărații au voie. Nu aşa se face o revoluție, trebuie larg consens național, oameni zîmbitori care să ceară de la primărie aprobare pentru adunare în spațiul public - că doar nu-s la mă-sa şi tac-su ín curte -, să defileze în liniște și ordine, apoi să strîngă gunoaiele după ei. Nu e revoluție, de acord, o răscoală de inculți prostiți de ruşi cu fake news şi conturi false pe tuităr şi feisbuc. Să nu cumva să spargă geamurile la alde Vuitton, cînd le trebuie 3 luni de muncă ca să-şi cumpere un fermoar de-acolo. O adunătură de fascişti, antisemiţi, putori ordinare care dau foc, în loc să traverseze strada şi să găsească de muncă, după cum le-a glăsuit conducătorul ales democratic. Dacă nu le-ajung banii să-şi mai ia un serviciu, nu să distrugă bunul altuia. Să-şi mai ia un credit, nu să dea foc la bancă. 'Ai dreaq de proşti, care nu ne înțeleg pe noi ăştia de comunicăm prea inteligent şi nu tolerăm violența. Cu armata pe ei! Săracii jandarmi, au venit să le ofere flori și să-și facă selfiuri cu ei, nicidecum să-i provoace, iar huliganii ăștia cum îi tratează? Huăăă! Blindate în Paris?! Doar la defilarea din 14 iulie  și, în treacăt, la eliberarea Parisului. Să pună mîna să scrie petiții și să meargă la vot, nu la ridicat barierele de pe autostradă. Vă dați seama cîți bani pierd săracele companii în fiecare sîmbătă? Bă săracule, Champs Elysée-ul nu e pentru fiteșcine cu maxim patru cifre pe fluturașul de salariu, și alea începînd cu 1. Pe acolo te plimbi numai daca îți permite buzunarul. Marș în mahalaua ta! Ești contra sensului de mers al guvernului? Stai acasă, că doar nu ți-a cerut nimeni părerea, iar cînd se face că o cere,  ai grijă să bifezi una din optțiunile de pe lista întocmită cu mînuțele grijulii ale bunului președinte.

Hai, somn ușor!

GEORGE MIHĂIŢĂ la aniversare

Foto W.

Prin anii 30, anii de boom economic ai lui Carol al II lea, oraşul Moreni, judeţ Dâmboviţa, era un mic Chicago. Se extrăgea petrol, se vindea, erau cârciumi selecte, cinematografe, brookeri, femei, media în floare, pistoale, împuşcături, crime, pe scurt o viaţă boemă care făcea să circule banul în cel mai ameţitor fel posibil.

Comunismul sosit pe meleagurile Târgoviştei, Morenilor şi Sinaiei au făcut să diaspară legenda oraşului petrolist. S-au înfiinţat cantinele, petrolul s-a cam terminat sau n-a mai putut fi extras, s-au ales primii secretari de partid. Micul Chicago era pe făraşul istoriei. Legendele lui fuseseră distruse.
Se spune că atunci când eşti la pământ, în sufletul tău se naşte un miracol. În cazul Moreniului era vorba de miracolul repunerii pe harta României. Ori, aşa cum ştim, miracolul care a însufleţit din nou urbea dâmboviţeană s-a numit George Mihăiţă.

George Mihăiţă ne spune toată poveste asta la la sala Atelier a Teatrului de Comedie al cărui director este de 16 ani. Asistăm la un spectacol one man show de mare ţinută performat chiar de sărbătorit. Dânsul ne spune povestea vieţii lui franc, cinstit, aproape cu cămaşa ridicată, cu umor şi drag faţă de toţi cei pe care-i pomeneşte.

George Mihăiţă s-a născut în orăşelul petrolist Moreni. Într-o familie modestă. În loc să se ocupe de băut petrol sau de scris lozinci pentru cei care culegeau cartofii CAP-ului, el a tras către teatru. Vroia musai să devină actor. La Bucureşti. Şi cum ai grijă ce-ţi doreşti este valabil în toate timpurile, în viaţa lui a a părut Toma Caragiu. Care l-a susţinut. Drept care viitorul actor n-a intrat la primele două sesiuni de admitere de la Institutul Caragiale. A intrat a treia oară. Şi de aici, lucrurile s-au cam legat, pentru că la orizont apăruse Lucian Pintilie cu al său celebru film Reconstituirea. Alături de Găitan, de Maftei, de George Ctin, Mihăiţă face un rol memorabil. Obţinuse deja diploma. Era actor.

Apoi, a urmat un tăvălug de 55 de ani în care Mihăiţă joacă roluri pe măsura talentului său colosal. În teatru este vorba de Billy The Kid, Titel din Poker, Anton Antonovici din Revizorul, Arthur, regele gândacilor din Bulgakov, Alexandr Tarasaovici din Casa Zoică, rol pentru care a luat interpretarea masculină la UNITER-ul acelui an, rol care ne-a plăcut şi nouă din cariera de scenă a lui George.

În film, povestea se repetă. Joacă în Ilustrate cu Flori de câmp, ultima noapte a singurătăţii, în Castelul Condamnaţilor, BD la munte, la mare, şi te mai miri unde.

Lumea din sală tace. Un om cu o carieră colosală li se spovedeşte. Cu umor. Cu dragoste. Cu tandreţe. Cu fotografii de epocă, cu cărţile pe care le-a scris, făcându-ne părtaşi la această frumoasă şi grea poveste datorată marelui actor care este George Mihăiţă.

Ne-a părut rău că s-a terminat această mare poveste de viaţă într-un timp atât de scurt. Vorbele de după, la bisericuţa formată în jurul actorului, s-au stins repede. Toţi vroiam să spunem: bă, ce viaţă, ce roluri, ce revistă, mulţumim mult, când se mai joacă şi aşa mai departe. Dar n-a fost aşa. Am plecat fiecare la treaba lui. În tăcere. Că ce mai era de spus?


12 martie, 2019, Denis Dinulescu