Veste galbene, gînduri negre

Nu e bine ce-au făcut mizeriile alea. Cum îşi permit ei să distrugă proprietatea privată? Numai împărații au voie. Nu aşa se face o revoluție, trebuie larg consens național, oameni zîmbitori care să ceară de la primărie aprobare pentru adunare în spațiul public - că doar nu-s la mă-sa şi tac-su ín curte -, să defileze în liniște și ordine, apoi să strîngă gunoaiele după ei. Nu e revoluție, de acord, o răscoală de inculți prostiți de ruşi cu fake news şi conturi false pe tuităr şi feisbuc. Să nu cumva să spargă geamurile la alde Vuitton, cînd le trebuie 3 luni de muncă ca să-şi cumpere un fermoar de-acolo. O adunătură de fascişti, antisemiţi, putori ordinare care dau foc, în loc să traverseze strada şi să găsească de muncă, după cum le-a glăsuit conducătorul ales democratic. Dacă nu le-ajung banii să-şi mai ia un serviciu, nu să distrugă bunul altuia. Să-şi mai ia un credit, nu să dea foc la bancă. 'Ai dreaq de proşti, care nu ne înțeleg pe noi ăştia de comunicăm prea inteligent şi nu tolerăm violența. Cu armata pe ei! Săracii jandarmi, au venit să le ofere flori și să-și facă selfiuri cu ei, nicidecum să-i provoace, iar huliganii ăștia cum îi tratează? Huăăă! Blindate în Paris?! Doar la defilarea din 14 iulie  și, în treacăt, la eliberarea Parisului. Să pună mîna să scrie petiții și să meargă la vot, nu la ridicat barierele de pe autostradă. Vă dați seama cîți bani pierd săracele companii în fiecare sîmbătă? Bă săracule, Champs Elysée-ul nu e pentru fiteșcine cu maxim patru cifre pe fluturașul de salariu, și alea începînd cu 1. Pe acolo te plimbi numai daca îți permite buzunarul. Marș în mahalaua ta! Ești contra sensului de mers al guvernului? Stai acasă, că doar nu ți-a cerut nimeni părerea, iar cînd se face că o cere,  ai grijă să bifezi una din optțiunile de pe lista întocmită cu mînuțele grijulii ale bunului președinte.

Hai, somn ușor!

GEORGE MIHĂIŢĂ la aniversare

Foto W.

Prin anii 30, anii de boom economic ai lui Carol al II lea, oraşul Moreni, judeţ Dâmboviţa, era un mic Chicago. Se extrăgea petrol, se vindea, erau cârciumi selecte, cinematografe, brookeri, femei, media în floare, pistoale, împuşcături, crime, pe scurt o viaţă boemă care făcea să circule banul în cel mai ameţitor fel posibil.

Comunismul sosit pe meleagurile Târgoviştei, Morenilor şi Sinaiei au făcut să diaspară legenda oraşului petrolist. S-au înfiinţat cantinele, petrolul s-a cam terminat sau n-a mai putut fi extras, s-au ales primii secretari de partid. Micul Chicago era pe făraşul istoriei. Legendele lui fuseseră distruse.
Se spune că atunci când eşti la pământ, în sufletul tău se naşte un miracol. În cazul Moreniului era vorba de miracolul repunerii pe harta României. Ori, aşa cum ştim, miracolul care a însufleţit din nou urbea dâmboviţeană s-a numit George Mihăiţă.

George Mihăiţă ne spune toată poveste asta la la sala Atelier a Teatrului de Comedie al cărui director este de 16 ani. Asistăm la un spectacol one man show de mare ţinută performat chiar de sărbătorit. Dânsul ne spune povestea vieţii lui franc, cinstit, aproape cu cămaşa ridicată, cu umor şi drag faţă de toţi cei pe care-i pomeneşte.

George Mihăiţă s-a născut în orăşelul petrolist Moreni. Într-o familie modestă. În loc să se ocupe de băut petrol sau de scris lozinci pentru cei care culegeau cartofii CAP-ului, el a tras către teatru. Vroia musai să devină actor. La Bucureşti. Şi cum ai grijă ce-ţi doreşti este valabil în toate timpurile, în viaţa lui a a părut Toma Caragiu. Care l-a susţinut. Drept care viitorul actor n-a intrat la primele două sesiuni de admitere de la Institutul Caragiale. A intrat a treia oară. Şi de aici, lucrurile s-au cam legat, pentru că la orizont apăruse Lucian Pintilie cu al său celebru film Reconstituirea. Alături de Găitan, de Maftei, de George Ctin, Mihăiţă face un rol memorabil. Obţinuse deja diploma. Era actor.

Apoi, a urmat un tăvălug de 55 de ani în care Mihăiţă joacă roluri pe măsura talentului său colosal. În teatru este vorba de Billy The Kid, Titel din Poker, Anton Antonovici din Revizorul, Arthur, regele gândacilor din Bulgakov, Alexandr Tarasaovici din Casa Zoică, rol pentru care a luat interpretarea masculină la UNITER-ul acelui an, rol care ne-a plăcut şi nouă din cariera de scenă a lui George.

În film, povestea se repetă. Joacă în Ilustrate cu Flori de câmp, ultima noapte a singurătăţii, în Castelul Condamnaţilor, BD la munte, la mare, şi te mai miri unde.

Lumea din sală tace. Un om cu o carieră colosală li se spovedeşte. Cu umor. Cu dragoste. Cu tandreţe. Cu fotografii de epocă, cu cărţile pe care le-a scris, făcându-ne părtaşi la această frumoasă şi grea poveste datorată marelui actor care este George Mihăiţă.

Ne-a părut rău că s-a terminat această mare poveste de viaţă într-un timp atât de scurt. Vorbele de după, la bisericuţa formată în jurul actorului, s-au stins repede. Toţi vroiam să spunem: bă, ce viaţă, ce roluri, ce revistă, mulţumim mult, când se mai joacă şi aşa mai departe. Dar n-a fost aşa. Am plecat fiecare la treaba lui. În tăcere. Că ce mai era de spus?


12 martie, 2019, Denis Dinulescu

Premieră NOII INFRACTORI, de Edna Mazya, la Teatrul Naţional

Vechi proverb dac: Prostituţia este atunci când dacă ai probleme în căsnicie, la slujbă, cu noua secretară, la alimentară, la sport şi în sala neagră de cinematograf baţi de trei ori la uşa ei şi totul se rezolvă. Plăteşti cu shekeli. Plăteşti cu euro. Plăteşti cu dolari.

Aşa se întâmpă şi in casa soţilor Dorina şi Arie, ea transformându-şi frumuseţe de apartament cu patru camere pe hol într-un stabiliment erotic de consum. De ce-o face Dorina? Să zicem că n-are bani şi e destul. Dar nu-i numai asta, în felul ăsta, ea îşi mai alungă tristeţea şi singurătatea deşi este capul unei familii numeroase. Vrea să-şi alunge spaimele, neîmplinirea şi falimentul în care a dus familia afaceristul care e soţul ei.

De la o întâlnire întâmplătoare pe stradă, Dorina, excelentă Virgina Mirea, adoptă o prostituată, Naomi, rol perfect Ileana Olteanu. Naomi o convinge pe Dorina de beneficiile materiale ale bordelurilor. Îi propune chiar să deschidă la ea în uriaşul apartament un elegant bordel. Dorina, cu gândul la câştig şi la viaţa trepidantă pe care o va duce de acum, încolo acceptă. Evident, fără ştirea familiei: soţ, copii, bunică.
De aici începe nebunia, dezgheţarea spectacolului. În apartamentul Dorinei vin zeci de oameni dispuşi să plătească delicii sexualele. Este un moment super ritmat, hazos, hilar, muzical pe care regizorul Ion Caramitru l-a orchestrat excelent.

Performanţa financiară, veselia elegantului bordel patronat de Dorina se termină brusc odată cu apariţia poliţiei. Acesta este de fapt şi mesajul autoarei Edna Mazya, care sugerează că împotriva prostituţiei trebuie luptat prin orice mijloace. Mesaj pregnant, care domină trist finalul poveştii.

În casa Dorinei avem de a face cu mai multe relaţii: între Arie şi Dorina, capii familiei, între bunica Anca şi aceeaşi familie, între fiica Bambi, fugita în Australia, şi aceeaşi familie, şi dintre Ylai şi Sarit cei doi copii ai familiei, relaţii care sunt bine trasate de autoarea Edna Mazya, şi foarte bine susţinute de actori şi regizorul spectacolului Ion Caramitru.

Pomenim actorii, pentru că fără ei am fi ascultat această piesă la radio într-un bar de lângă teatru: Virginia Mirea, Alexandra Halic, Andrei Finţi, Teodora Mareş, Silviu Biriş, Afrodita Andone, Ileana Olteanui. Diana Sar, Cosmina Olăroiu, Daniel Badale, Alexandru Hasnaş, George Piştereanu, Mihai Verbiţchi, Viorel Florea, Alexandru Popescu, Nicoleta Tase şi Aris Bănuţoiu. Trupă bună, la fel ca şi scenografia datorată Florinelei Popescu Fărcăşanu.

Un spectacol uşor, cu mesaj puternic, o piesă bulevardieră, şi TNB se află pe bulevard, spectacol care trebuie văzut neapărat. O premieră care, suntem siguri, va avea o carieră ceva mai lungă.
Spectacolul NOII INFRACTORI de Edna Mazya, regizat de Ion Caramitru, de la Teatrul Naţional, beneficiază de un caiet program deosebit, pentru că este ilustrat de Horaţiu Mălăele.

Ilustraţie care ne aduce aminte de alt proverb dac: Cine sapă prostituţia altuia, vine poliţia.

11 martie 2019, Denis Dinulescu

Întâlnirea din zori

Foto, arhiva E.M.

Fata din imagine, Liliana Truncu aleargă la întâlnirea cu iubitul ei Marin Ciupeală de la Uzina Cugir abia plouase şi era o răcoare bine venită mâncase dimineaţă două ouă. Marin rindeluia două chitare că lucra la fabrica de intrumente muzicale din Giurgiu fiind abia mutat de la Cugir că nu-i plăceau mitralierele cu gloante de 4. Stătea în Giurgiu pe strada Săpânţei, aia de dă în piaţă direct într-o tarabă de căpşuni în care erau şi iarna şi vara doar căpşuni. Marin mergea după căpşuni taman la Londra pe Heathrow unde era cel mai mare terminal de căpşune din lume şi se apuca să care lăzi în camioneta lui albastră.

Îşi făcuse o căsuţă cu zece camere din care două dormitoare, două livinguri, două băi, două terenuri de golf şi o primea pe Liliana cu bucurie. Când o primea. De multe ori nu o primea pentru că era ocupat cu plastilina făcea steaguri din plastlinp pentru demonstranţii din piaţa Universităţii şi lozinci pentru Rebengiuc cu fel de fel de sloganuri: vrem cireşe, Toader la puşcărie, o mingie e o mingie ce pizda măsii şi aşa mai departe.

Srada Săpânţei se învecina cu strada Săpânţei 2 şi cu poarta Cerbului 25 unde era pensiunea La Vitta e Bella în care Marin n-a vrut să stea din cauza suspiciunilor că ar avea pojar. Aşa că n-a stat şi s-a aciuat în Săpânţei unde avea unele avantaje. Unul ar fi fost că gazda era o tânără de 19 ani cu care se culcase din prima seară. Era bună gagică, bună la pat, recitea Victor Hugo în pat, cânta din degetele de la picioare nesfârşite hore ca apoi să se suie pe lustră şi să se arunce de-acolo pe organul lui Marin că Marin trebuia dus la spital.

Marin tocmai compunea un blues pentru părăsirea Bucureştiului şi tocmai scria o octavă. Atunci a intrat Liliana şi i-a spus: te iubesc.

D.

Noul val al cinematografiei române de la Lăzărescu încoace

Noul val al cinematografiei române este atunci când vechiul val a ajuns la țărm și se sparge pe nisip printre scoici, iarbă și turiști din orașul Zimnicea. Pe creasta noului val este domnul Lăzărescu. El vede că vechiul val a dispărut și n-a dispărut. El vede că vechiul val face în continuare filmele proaste care l-a caracterizat și care a spus totul despre epoca Moscova.
Noul val al cinematografiei române este atunci când Europa îți face cadou un Mare Premiu la Cannes iar tu, la tine acasă, nu faci pe nimeni să intre în sala de cinematograf. Nu ca să vadă dacă în spital domnul Lăzărescu are șosete curate, ci să-ți admire producțiile, să ajungi din urmă, la numărul de spectatori, măcar Turcia.

Noul val al cinematografiei române este și atunci când la concursul cnc nu trec filme doar pe baza scenariului ci dimpreună cu regizoril, producătorul, liftierul, șoferul și cateringul filmului. Având ficare câte o notă rezultă valoarea scenariului, a filmului aprobat. De-asta e posibil să vedem filme ca Secretul Fericirii, film reluat cu tristețe și nepricepere de toți marii regizori români, fie ei tineri sau bătrâni.
E-adevărat că noul val al cinemtografiei române nu beneficiază de o industrie pe măsura unor talente. Că el nu poate face decât filme cu o singură cameră și aceea deconectată de la rețeaua electrică pe motivul reducerii cheltuielilor. E-adevărat că bugetele sunt super minime la oricare din filmele care plac cât de cât. Dar de aceste neajunsuri beneficiază și cei din valul vechi, care nu se împrăștie pe nisip cum am crede, ci continuă să facă filme.

Dar noul val al cinematografiei române este și atunci când mai toți regizorii și scenariștii care-l cuprind nu se separă, nu lasă în urmă experiențele anterioare ale vieții lor: cu bunica la țară, cu tata beat, cu mama frumoasă și arțăgoasă că nu știu cine n-a răspuns la telefon și așa mai departe. În mare măsură deci, noul val de regizori nu face decât să ne povestescă pățaniile lor din familie. Vezi Netzer sau Puiu. Plictisitor. Cauză din care poveștile filmelor românești nu fac parte din poveștile mari ale cinematografiei mondiale, neinteresând pe nimeni.
La finalul nu știu cărui concurs autohton Gopo, domnul Lăzărescu a fost întrebat dacă crede în noul val al cinematografiei române. Dânsul, din poziția întins pe targă, și-a scos termometrul și ni l-a arătat. Avea 90 de grade.

D.