S-a asezat toata lumea?
Ca incepe Jurnalul
de bord 2008!
Plecam din Paris cu Lufthansa. Greu cu
boardingu’! Fata cu biletele, careia ii sufla din spate si de zor sefa
de tura sau cam asa ceva, o incurca rau de tot: avem 3 zboruri de facut,
in nici unul nu avem locuri unul linga celalalt, zborul de la Munchen,
de peste 4 ore, pare deja complet (la fata locului era cam gol, cel
putin in vagonu’ din spate unde am stat noi). Ce i-am cerut noi era
imposibil de obtinut, am inteles, in schimb ce ne-a zis ea ca se rezolva
(locuri la geam macar) n-am vazut. Pina la Munchen reusim sa stam
impreuna, gratie unui domn care se asezase deja pe unul dintre locurile
noastre – pentru ca era la culoar, pentru ca era si el separat de
tovarasul de drum. Noroc ca eram consolati in avans cu 2 vouchere a 10
euro bucata (sa ne tinem gura dupa?) de care am cumparat multa apa – pe
care a trebuit s-o aruncam inainte de ultimul control.
La Munchen, la
intrarea in avionul spre Pekin (Beijing pre chinezeste), rugam o
angajata Lufthansa sa ne schimbe locurile. Se poate, cum sa nu. Printre
dinti ne scapa, cu referire la incepatoarea de la Paris, “proasta aia”
si ni se spune taios ca nu se face sa-i insultam colegii de companie. Si
inca nu vazusem ca insultata ne separase si in ultimul avion, catre
Qingdao (se pronunta “tzintao” si e numele celei mai raspindite marci de
bere chinezesti)!
Bun. Lasa ca drumu’ e
lung, noaptea scurta (4 ore maxim), pentru ca zburam spre est, direct
spre soare. Nu mai avem bafta de anul trecut, sintem si raminem la
“Economic”. Avionul nefiind plin, serviciul e rapid si ai senzatia ca
esti incojurat de o armata de insotitori de zbor (sau care bip o fi
termenul politically correct pentru steward/-esa).
Ajungem numai bine
la Beijing, pe la 11 dimineata la ei, ora 5 romaneasca. Atmosfera e
grea, laptoasa – poluare?
Cum iesim noi din
avion se pornesc mii de sirene coltoase. Ce-o fi? Incepe razboiul?
Poporul chinez incremeneste oriunde s-ar afla. Mai apoi aflam de la
jurnalul de prinz de la televizor ca era vorba de minutul de reculegere
in amintirea victimelor cutremurului din 12 mai. Eram in cea de-a doua
dintre cele 3 zile de doliu national.
Controlul de
frontiera. Ceva nu e in regula. Normal. Capitanul de vapor trebuie sa
demonstreze ca e capitan. Scoate livretul maritim care nu e bun in ochii
de chinez, pentru ca nu scrie “Seaman’s Book” pe el. Cine-i garanteaza
legatura intre sea si maritime? Mai vin unu’, doi,
trei si tot nu reusesc sa se convinga (ei pe ei, ca pentru noi totul e
clar). Pina la urma sint scoase pe taraba brevetele care prezinta
adnotari in engleza. Uf, trecem!
Luam trenul automat
spre terminalul cu bagaje si curse interne. Avem timp de cascat gura si
niste yuani prin buzunare asa ca ne cumparam cana oficiala a Jocurilor
Olimpice de la Beijing 2008 – one world, one dream dupa slogan.
In aeroport iarasi am avut senzatia ca
chinezoaicele sint neterminate sau prost construite. N-au gratie in
gesturi, merg tirindu-si pantofii de parca ar fi slapi, sint prost
proportionate si au fete de tarancute venite in premiera mondiala la
oras.
De la Beijing la
Qingdao zburam intr-un avion mic, vechi si plin de lume. Inainte de a
urca nu s-a putut realiza modificarea biletelor ca sa avem locurile
impreuna – duduia chinezoaica era realmente ingrozita cind am intrebat-o
daca e posibil sa ne schimbe biletele. In avion insa, toate
insotitoarele au pus suflet de la suflet si ne-am trezit pe ultimul
rind, linga usa de la toaleta care a stat mai mult deschisa decit
inchisa. Poate nu stiti care e starea de spirit a toaletelor in China:
trecuta bine de 40 de zile, necuratita, neudata si fara aerisire.
In China cea
adevarata cu noi.
E cald, dar aerul nu
e umed. Picla alburie continua sa ne apese. Mergem spre oras, o ora cu
masina pe autostrada care traverseaza un fluviu, alte riuri si terenuri
inundate, pe poduri fara numar. Peisajul e pe alocuri dezolant, cu
dealuri mestecate de excavatoare, zone mari in paragina, plantatii de
plopi si pomi fructiferi, parcele mici cultivate cu sapa… De-a lungul
drumului dam peste lucratori ocupati cu matura si stersul prafului. E
bine ca se munceste (in restaurante exista chelneri supranumerari si in
magazine vinzatori asijderea). Se circula prost, cu depasiri pe stinga
si pe dreapta, printre camioane vechi si ruginite.
Partea de oras in
care intram pare saracacioasa, e in mod sigur prafuita, cu magazine
inghesuite, ateliere murdare cu gura cascata in strada. Drumurile sint
ca pe la noi. Se construieste enorm, cartiere rezidentiale intregi –
dupa cum vedem si in Romania pe toate gardurile. Sute de blocuri cu zeci
de etaje si fara nici un magazin de la care sa-ti iei o piine.
Mergem (iarasi??) la
un Birou de Imigratie. De data asta ca sa iesim din tara, de bine ce-am
intrat. Ca o sa urcam pe vapor, in santieru’ lor, da’ n-o sa mai fim in
tara lor. Viza mea expira astfel. Da’ mult m-a mai tinut intrarea unica
intinsa pe 30 de zile. Pentru ca nu sint membru de echipaj, m-as putea
bucura de 2 saptamini exclusiv pe vapor. Sint vizibil dezamagita cind
primesc vestea ca n-o sa am voie sa parasesc vaporul (ca-n Japonia, acum
2 ani, numai ca de data asta nu e vorba doar de o escala amarita). Sint
atit de bosumflata incit agentul imi da, de la el din buzunar, un
shore-pass pe care tre’ sa-i l inapoiez personal. Sarumina, boierule! Se
procedeaza si la un control de bagaje. Ia sa vedem, la intimplare… cin’
sa fie cin’ sa fie!? Remarc, cit stau cu degetele incrucisate nu eu nu
eu, ca cetatenii cinstitei republici populare nu prea au incredere unii
in altii, fiind noi la al nu stiu citelea control de bagaje. Domnu’
capitan, ia aduceti dumneavoastra valiza la picior si prezentati-ne
continutul! Sper sa nu fim luati in ordinea numerelor de pe tricou, ca
la mine in valiza se afla materialele de sustinere morala a bietilor
marinari… Hai c-am scapat!
Vazind cit avem de
mers din santier pina in oras ma intreb la ce-mi trebuie tidula. Parca
sintem pe soseaua de centura cea desfundata de la Bucuresti. Incerc sa
trec peste senzatia de saracie, mizerie, vechi, dezorganizare, santier
permanent fara cap si fara coada, cartiere de blocuri goale semanate in
plin cimp. Dealuri intregi sint maruntite, in continuare, de
excavatoare. Multe case darimate, praf, iarasi saracie, rugina…
Cam asta a fost
prima zi de vapor. Dupa 18 ore petrecute pe drumuri am ajuns direct pe
colosul golit complet, cu bulbul scos la O2, ruginit si chinuit pe
laterale de trecerile prin canalul Panama. Las’ ca o sa arate ca nou
dupa revizia asta tehnica, proaspat vopsit si stralucitor.
Prietenul meu de
anul trecut, second cook, promovat intre timp, gateste la fel de prost
si mai putine feluri decit predecesorul sau.
Welcome on board,
M’am!
Huangdao
Ca sa nu mai stau cu ochii in tavan inca o
noapte, sint anuntata ca trebuie sa-mi scurtez somnul zilnic de la
prinz, pentru ca la ora 5 o sa plecam spre orasul din apropiere –
Huangdao, o bucata din Qingdao mi s-a explicat sau asa am inteles eu.
Traversam o parte din santier (alta poveste), ne urcam in masina
super-intendentilor si iesim fara probleme. Drumul e acelasi, dealuri
roase, blocuri pe izlaz, totul este nou, trotuarele sint bordate cu
flori. Se pare ca orasul e obligat sa avanseze catre santier, altfel
nu-mi explic parcelele de zgiriie-nori pe care le intilnim in calea
noastra. Totul e nou, da, parca scos din tipla sau in constructie.
Orasul insa pare gol, cu strazile lui largi, putinii oameni se feresc de
gaurile din trotuar (capacele de canal se afla sub nivelul marii) sau
de masinile, si alea putine, care nu dau in nici un caz prioritate
pietonilor. Pai la numarul de apartamente pe metrul patrat ar trebui sa
fie deja masini parcate pe a treia coloana si cozi la semafoare de nsphe
minute. Iata ca nu-s. Ca apartamentele or fi ele multe, da’ sint si
goale in acelasi timp. Pe mai toate geamurile vezi anunturi cu numere de
telefon, presupun ca sint de vinzare sau de inchiriat cel putin.
Schimbam niste
bani:1 $ = 6,88 yuani, iar 1€ = 10,50. Daca nu apare asa si pe burtiera
la Realitatea inseamna ca am luat teapa. La Mall cu noi, desi eram
avertizati ca nu o sa gasim preturi chinezesti adevarate acolo, ci
momeli pentru lucratorii din santier (ca turisti no way sa gasesti prin
cartier, pe bulevardele gen Victoria socialismului). Se poate minca bine
si pe strada, ieftin si picant, 1 yuan o tepusa cu diverse parti de
moluste, aaa, fructe de mare. Berea nationala, deci si locala, e
Tsingtao, fireste. Pe blocuri, indemnuri heirupiste gen munca
innobileaza, scrise si in engleza pentru parazitii de occidentali ce
sintem.
Mall-ul e marisor, capcana pentru naivi ca
de-alde noi. Ne tinem tare pe pozitii si cumparam doar niste statuete cu
simbolurile anilor chinezesti si un tricou cu stafeta flacarii olimpice
(de la magazinul oficial), de amorul artei. Intram in magazine de
bijuterii din jad (cu preturi pina la citeva mii de euro) si in unul de
leacuri stravechi, cu tot felul de radacini in cutii pretioase si
broaste testoase uscate si bagate in pungi de plastic. Trag repede o
poza, insa vinzatoarea (una dintre sutele din magazinul asta) imi face
gesturi disperate de nu nu nu. Nu e voie, aha, vad eu pe geam cind
parasim shopping center-u’.
Hai si la masa, ca intre timp se face ora 7 si
cade intunericul (pe-aici se lumineaza pe la 4.30 dimineata). Intram
intr-un restaurant cu aer de bomba locala si ne alegem de mincare de pe
pozele de pe pereti. Exista si farfurii expuse, dar si ele, ca si
pozele, arata un produs diferit de ce ne vine noua pe masa. Mincam un
soi de ciorba in care s-a turnat, generos, un borcan de 250 de grame de
piper si s-a tocat vreo juma’ de kil de ardei iuti. Dupa care primim
niste raviole umplute (chiar asa, cu ce?) si prajite si alte raviole
fierte, cu un gust mai neutru (dar deja ne pierise pofta de mincare).
Intr-un final, trei persoane cite am fost, am mincat si-am baut de 100
de yuani, ieftin ca braga. Iarasi, la toaleta se merge numai in caz de
extrema urgenta si se evita aruncarea ochiului in bucataria care e
imediat linga. Unii mai priceputi in ale electricii vor incerca sa nu se
uite in tavan, pentru ca risca sa fie marcati pe viata de
ingeniozitatea chinezeasca in materie de fire, cabluri si alte minunatii
aducatoare de curent electric.
E noapte de-a binelea. Ceata se lasa jos de
tot, asa ca nu mai vedem virfurile blocurilor – chiar, cum o fi sa
deschizi geamul si sa te trezesti printre nori? Cum banuiam, se vad
putine ferestre luminate, asta daca nu or sta cu totii la ultimele
etaje, invizibile la momentul acela.
Luam un taxi, astea nu lipsesc, si ne
intoarcem spre santier. Acum pot sa spun ca ne intorceam, da’ in clipele
acelea nu ne dadeam seama, nu se vedea la 2 metri inaintea masinii.
Aici faza lunga se aprinde cind iti vine o masina din fata, dupa care
treci pe aia scurta ca sa vezi daca mai esti pe sosea.
Trecem de poarta unu fara probleme si-i dam de
inteles soferului ca vrem sa inaintam cit de mult se poate. Coborim la
poarta a doua, ii lasam citiva yuani bacsis, iar el se bucura ca un
copil de bomboane inainte de masa. Nici acolo nu ne deranjeaza nimeni cu
vreo intrebare, prin urmare inaintam rapid (mama, ce frig s-a lasat!!)
spre poarta a treia unde paznicul citeste de zor. De asta aveam eu
nevoie de shore-pass, ca sa am ce sa mototolesc in buzunar.
Dupa vreo jumatate de ora de calcat cu atentie
printre fiare si altele, ajungem si noi acasa. Pe linga vapoarele
enorme cu spatiu locativ de penthouse, se inghesuie cabinele metalice cu
paturi suprapuse ale chinezilor proletari.
De dormit, toata
lumea cred ca doarme la fel. Mai putin eu, care uneori nu dorm (mai)
deloc noaptea.
No sky,
no limits
Ceva de genu’: nu ai cer, nu ai limite! Ca la
noi pe santier nu vedem cerul prea des, iar chinezii cam lungesc pisica
pina ne crapa noua nervii.
Azi, in mod
exceptional, ajungem cu privirea pina la Qingdao (de atins cu
ferry-boatul, dar nu sint indeplinite toate conditiile). Se poate vedea
amplitudinea proiectului de marire a santierului, toate dealurile din
jur sint farimitate.
Santierul e un loc
unde se construiesc sau se repara vapoare. In cazul nostru e un santier
de reparatii – revizia tehnica, menaj din pivnita in pod care se face o
data la 5 ani. Ce vedem daca rotim capul de la stinga la dreapta,
inainte si inapoi, intr-o frumoasa panorama? Vapoare, macarale,
camioane, containere mai mari si mai mici (casutele de odihna si
socializare ale muncitorilor), fiare ruginite (la nivelul ochiului meu
celui profan), biciclete si scutere cu sau fara chinezi calare, hangare
imense… si marea.
Zilele sint de doua
feluri: cu si fara cer.
Ziua fara cer e cea
in care ceata e atit de adinca incit acopera totul. Soarele abia daca
strapunge platosa fumurie. Sint zile in care nu vezi la cinci metri in
fata ta, de te miri cum de reusesc muncitorii sa dea cu pensula! Uneori
mai si ploua, o mocaneasca enervanta care lipeste praful de insulele
plutitoare, insa trimite pictorii in somaj tehnic.
Ziua cu cer aduce
soare, deci caldura… Tot mai pluteste o ceata fina, alburie, ingrosata
de praful nisipului trimis, sub presiune, pe coca. Ce mai aer respiram
si noi!
Vapoarele (imense,
mijlocii sau cu liniii elegante, ca al nostru) se aliniaza cuminti,
uneori parcate in linie dubla, legate unul de celalalt si de doc cu
parime groase intinse la maximum. Sint cel mult doi metri distanta intre
ele. Motoarele torc in surdina, cosurile fumega discret, vaporul
asteapta rabdator sa fie cosmetizat. Este deschis pe toate partile, sint
scoase scoicile aduse de apa de mare, elicea este reparata si slefuita,
ancora curatata, lanturile vospite, se sterge praful din cale si se
sufla bine in bujii.
Pe santier lucreaza
vreo 4000 de muncitori chinezi plus sute de superintendenti de toate
natiile. Se vorbeste multa engleza si se consuma multe zimbete in
conversatiile cu chinezii. Stiu sa zic doar „multumesc” – „xiè-xie” (in
transcrierea universala numita hanyu pinyin) – un fel
de „şi-şi”. Ne straduim mult, mai ales la restaurant sau in taxi, sa
spunem citeva cuvinte, proaspat scoase dintr-un ghid de conversatie, da’
nu prea sintem intelesi si atunci oferim cartea spre lectura, cu
degetul sub cuvintul maltratat… Chinezii nu sint prea priceputi in a
citi transcrierea asta universala (si totusi am inteles ca se invata in
scoala), iar caracterele chinezesti sint prea mici pentru ca ei sa
inteleaga ceva. Oricum, apreciaza efortul nostru de a comunica pre limba
lor – care suna atit de diferit in gura lor, au 4 tonuri, de’, plus
unul neutru. In plus, limba lor e unitara doar la nivelul scrisului (de
unde si transcrierea unica, pentru a se intelege intre ei macar asa),
caci pronuntia se pare ca difera mult in functie de regiune. Asta da
limba de invatat in noaptea dinaintea examenului…
Cu toate aceastea,
chinezii sint amabili, foarte zimbitori si deschisi. Le-am cerut putina
piine si mi-au oferit o bucata intreaga. Nu-i nevoie, xiè-xie, doar un
pic, sa gust. Nu prea buna, cruda, alba ca zapada… Chinezii din partea
de nord, unde ne aflam, consuma griu sub forma de piine si paste, iar
cei din sud orez.
Mincarea la
restaurant este ieftina, asa ca se maninca mult in oras, chiar si la
serviciu. Pe la orele 11.30-12.00, tot chinezul lasa ciocanul, pensula
sau ce tine el in mina, isi ia gamela la subtioara si pindeste bufetul
ambulant: o bicicleta sau scuter cu un carucior in spate plin cu bidoane
de plastic sau metal, un sac cu piine. Isi cumpara sau isi primesc
mincarea si se aseaza la masa, pe jos, pe casca, in grup. Asta daca nu
au cumparat-o de la intrare, unde la orice ora din zi (chiar si la cele
tirzii din noapte) sint tarabe cu mincare, fructe, diverse porcarioare
ca la Dragonul Rosu. Aceeasi oferta am gasit-o si in magazinele lor de
cartier, cu preturi fara concurenta.
Treci pe linga ei si
faci fotografii ca un hot, fara sa ceri voie, iti zimbesc si eventual
se iau de git ca sa iasa poza frumos. Inainte de a minca se spala pe
miini la chiuvetele de linga toalete (a caror mizerie sare in ochi de la
distanta). Este scris cum ca apa ar fi potabila, insa eu prefer sa
sufar de sete pina ajung pe vapor.
Dupa masa trag cite
un pui de somn intinsi la soare pe vapoare, stind pe vine pe un trotuar,
la umbra, sau chirciti in magaziile lor intunecate, pline de fum. Ici
colo vezi rufe sau cearsafuri intinse la uscat.
La intrarea in
santier sint cabanele in care dorm pe paturi suprapuse, asta daca nu se
intoc spre orasul plin de blocuri goale. Ii mai vezi aparind dintre
darimaturile unui sat aproape demolat - probabil pentru a face loc unui
alt cartier rezidential. Cred ca dupa cutremurul de azi-noapte (daca
asta a fost zdruncinatura pe care am resimtit-o cu totii pe la 23.15),
s-a rezolvat si acest detaliu locativ.
Sint multi, dar
treaba inainteaza uneori greu, ca le cam place sa traga chiulul, ii tot
vezi ascunzindu-se prin unghere, ataca mai multe fronturi, dupa care le
lasa balta, asa ca vaporenii sint nevoiti sa recurga la tot felul de
siretlicuri pentru a-i grabi.
De altfel se
munceste zi si noapte, in fiecare zi. Nu stii daca e duminica, daca nu
te uiti in calendar. Sau daca nu te afli pe vapor, pentru ca e zi de
pizza.
Addenda
Adica ar mai fi
niste lucruri de spus despre frumoasele tinuturi in care ma gasesc,
precum si despre oamenii care le populeaza. Atita cit a intrat in cimpul
meu vizual, sa fim bine intelesi. Cind zic „chinezi” ma refer la
cetatenii cu ochii oblici cu care am avut placerea sa impartasesc
oxigenul din spatiul public sau aproape (ca cei doi care acum ma privesc
pe geam, de dinafara, catarati pe schele, noi locuind pe vapor undeva
pe la echivalentul etajului 9).
Frumoasele tinuturi
deci. Am aflat ca ne aflam in partea tarii cu cea mai mare dezvoltare
economica. La fel, in partea cea mai noua a orasului Qingdao. Pentru
cine are amintiri sau poze, aduce cu zona Unirii mult mai inghesuita,
fara strazi, bloc linga bloc, care inca in constructie, care goale
(adica seara nu vezi lumini aprinse, ca perdele nu-s la nici un geam).
Alei lungi de blocuri, unele prevazute cu panouri solare. In jur,
cimpuri necultivate, case darimate, dealuri maruntite. La ora la care
aceste rinduri apar pe site, Jocurile Olimpice s-au terminat deja si ati
putut sa va faceti o idee despre China si poate si despre acest minunat
oras olimpic.
Intr-o seara am luat
un taxi de pe strada – cineva s-a oprit la semnele noastre, ne-am dat
seama ca era un taxi particular. Soferita vorbea putina engleza cu
accent inteligibil. Asa am intrat intr-o rezidenta de blocuri, inchisa
cu gard metalic, cu poarta pazita de militari. Intram fara probleme – ca
si pe santier, de altfel, ca sa lasam in fata casei un tovaras de drum.
Aleile sint curate, pe marginea trotuarelor sint ornamente florale,
oamenii misuna in slapi si budigai pina la nonstop. Gratii la geamurile
de la parter, etajul unu pe alocuri, sau chiar doi si trei. Citeva
locuri de parcare, doar 2 masini in cartier, se vede ca oamenii nu-si
permit… Muncitorii acestia cistiga cel mult 200 de dolari pe luna (sa
zicem 1400 de yuani), oricit de ieftina ar fi mincarea, nu se poate trai
din banii astia. Se poate ca apartamentele din rezidenta respectiva sa
fie inchiriate muncitorilor de pe santier, pentru ca altfel nu si-ar
putea permite sa cumpere unul. Se pare ca un metru patrat de constructie
costa 1000 de dolari – cam salariul pe o luna al unui sef pe santier.
In plus, muncesc cel putin 6 zile pe saptamina, au concediu numai daca
familia lor se afla la celalalt capat de tara (5 saptamini), iar daca
fac prostia sa se casatoreasca local, dupa un timp se considera ca
familia lor este la fata locului, si atunci adio concediu.
Si totusi, exista o
clasa bogata, pentru ca vezi masini 4X4 sau luxoase, restaurant scump,
magazine de firma.
Se circula in
continuare haotic, pe strazile largi, prevazute cu cel putin doi benzi –
am vazut o motocicleta venind, din fata, pe banda unu a sensului nostru
de mers. Virajul se ia dincoace de masina care da sa iasa – si care,
automat, trebuie sa-i faca loc celei care vine din dreapta, iesind si
mai mult in strada, masina care vine din stinga trece pe banda cealalta
si tot asa. Eventual calcind apasat linia continua dubla. Daca ai
ghinionul sa mergi pe jos, chestie care se intimpla foarte des, incearca
sa traversezi cit mai putin, pentru ca masinile NU se opresc cind esti
pe trecerea de pietoni. Ai voie, in schimb, sa te opresti la mijlocul
marcajului, ca sa lasi masina sa treaca.
Am gasit o piata de
cartier, colorata, urit mirositoare, murdara. Tarabe cu mincare la tot
pasul. Mai ieftin ca in piata nu exista. Iti iei piine, clatite imense
umplute cu ei stiu ce, fidea cu legume, gogosi – chinezii prajesc mult
si indulcesc exagerat mincarea. Frigaruile se prajesc la secunda, le fel
alunele, cirnatii si restul mincarurilor la care nu m-am putut uita
suficient de mult incit sa si retin despre ce era vorba. E prea murdar
si miroase mult prea urit.
Mincam, desigur,
intr-un restaurant chinezesc, specializat in fructe de mare. Nu stiu cum
se face ca noi nu gasim legume pe masa unde se prezinta farfuriile cu
ingredientele in stare cruda – in asa fel incit sa nu-ti poti face o
idee despre produsul final. Ciorba de vita (in traducere libera) e
piperata si iute, dupa cum ne asteptam. Inainte de inchidere, angajatii
se reunesc in jurul meselor, fiecare cu o bucata de piine din care musca
in timp ce pescuiesc cu betele din castronul cu fiertura. Unii au voie
sa-si ia mincare la pachet, in aceleasi oale inflorate pe care le vad pe
santier si pe tarabe in Obor.
Declar ca nivelul
meu de toleranta in ceea ce priveste mincarea chinezeasca a fost atins
cu virf si indesat asa ca esuez la Pizza Hut – scumpa fata de bombele in
care mincam de obicei. Pizza e acceptabila, daca dai la o parte carnea.
Mincare, in sfirsit, zic ca tot europeanul insensibilizat dupa atita
farmec chinezesc.
Inapoi la santier. Picura, sintem amenintati
cu ploi de citeva zile. Se pare ca in alte zone sint inundatii. Cumparam
pepeni de la poarta, doi cu 2 euro, pret de sfirsit de iulie in
Romania. Cumparasem deja cirese de la piata si ni se scursesera ochiii
dupa caise. Peste drum, citeva baruri dotate cu fete care vorbesc
engleza si „fac orice”.
Seara, macaralele
isi intrerup vaietele. Muncitorii si-au facut baie si dorm in cabanele
cu paturi supraetajate. Ritmul e incetinit, dar nu se opreste, totusi,
niciodata. Qingdao Beihai Shipbuilding Heavy Industry Co., Ltd. are
ambitia de a deveni cel mai mare santier de nave din lume. Si poate
reusi, pentru ca se munceste in draci, disciplinat, cu metoda, cu
viziune, cu politia in coasta.
Bine ca plecam
miine.
Vineri
13
Ziceam, la sfirsitul
ultimei relatari, ca aveam sa plecam a doua zi de pe santier. Aiurea.
Am plecat dupa 2 zile (cu toate au fost 15), spre disperarea
norvegienilor, colegi de celula (am fost doua vapoare in doc), care
venisera numai pentru repararea elicei.
Da’ si cind ne-am
pornit! Pilotul era asa de grabit sa ne vada plecati, ca a si lovit usor
vaporul lateral, zgiriind frumusete de vopsea proaspat aplicata.
Noaptea, semineul s-a curatat cu un foc de artificii: curcubee de
scintei ce atingeau cerul inainte de a se topi in mare.
Prima oprire o
facem, dupa nici o zi, la Shanghai. Stam peste noapte, n-apuca nimeni sa
iasa (bine, ca eu iar n-aveam shore-pass, ca vizitator ce ma aflu pe
vapor). Chinezii iar vor sa ne faca vint din pupa si ne trimit pilotul
inainte ca marfa sa fie incarcata. Toata lumea admira, de pe punte, cum
sint incarcate ultimele containere. Se ridica scara si pornim.
Se pare ca
arhitectura zonei se va schimba, se va renunta la sensurile giratorii,
la parcarile de vapoare si vaporute, asa cum le stiam eu de anul trecut.
Cum am iesit din
apele teritoriale ale Republicii populare, s-a si ridicat ceata.
Miracol! Acum avem vedere directa la nori. Tot cu aceeasi ocazie a
inceput sa mearga si ceasul din sala de mese (care sta de obicei).
Remiracol!
Unul dintre cei doi
cadeti pe care ii asteptam pe vapor (baietii aia care fac clatite
duminica) a fost trimis inapoi, de la Kaohsiung la Hong Kong pe motiv ca
pasaportul ii expira in mai putin de 6 luni. Incercam sa dam de el la
celebrul hotel Panda, insa in cele 10 minute de convorbire direct prin
satelit sintem pasati de la unul la altul, fara ca nimeni sa reuseasca
sa scrie corect numele baiatului. Ne intrebam daca prostia e mandatory
pentru a fi angajat acolo.
Coborim usor, cu
Vietnamul pe dreapta, Filipinele pe stinga, si trecem pe linga niste
insule numite Crescent Group. De unde atita imaginatie?? In drumul catre
si printre tropice ma bucur de o jumatate de ora de plaja, singura de
pina acum, pentru ca e din ce in ce mai cald, deci mai dificil de stat
cu burta la soare.
De-acum e oficial:
intram intr-o zona indelung supravegheata de pirati, care o sa ne tina
pina traversam canalul Suez. Desigur, vaporul e prea mare, prea inalt,
inainteaza prea repede pentru a fi inhatat de niste capete de mort cu
picioare de lemn. Insa trebuie sa ne facem temele si ne-apucam de
exercitii, printre care unul nou-nout, de lupta anti-pirat. Nu trece
mult timp si emit o teorie de toata frumusetea, cum ca la mijloc e mina
lui Sarkozy, ca prea se potrivesc toate: santier in care s-a vopsit
vaporul (ca sa dea bine la camera, nu se face sa salvezi o rabla
ruginita), o ruta care trece prin cele mai fierbinti zone (numai in
Nigeria si Brazilia nu ajungem), doua rade in cartierele periculoase,
viteza de croaziera… Toate se leaga, va spun eu, pentru a da ocazia
micului om de stat de a mai imbraca inca o data costumul lui Superman!
Exercitiu de abandon
cu vint si delfini care ne-au luat vaporul ostatic. Marea vinata isi
arata, gonita de vint, cite-un ochi turcoaz inspumat, iesit din
adincurile rascolite. Marea, adica vuiet prelung si gemete de animal
ranit.
Azi noapte am
traversat o parte din strimtoarea Malacca, in cautarea unui loc unde sa
ne aruncam ancora. Pe radar apar zeci de cabluri submarine, pe harti
sint trecute zone de exercitii pentru submarine si zone unde se arunca
substante explozive… E noapte cu fulgere pe o bucata de cer, cu vapoare
adormite sau ametite, care trebuie trase de mineca, pentru ca incurca pe
toate lumea.
Malaezia de o parte,
Singapore ca o enclava, si Indonezia de cealalta. Telefonul mobil e
inebunit si nu stie carei retea nationala sa-i dea prioritate. Ma
gindesc ca oamenii care stau prin zona se trezesc ca au utilizat
roamingul s-o sune pe tanti Florica de peste drum. Eu primesc un numar
special pe care pot fi sunata si sms-izata gratis. S-o creada ei c-o
sa-l folosesc.
Pina miine seara
program de voie, iar la prinz gratar cu tot echipajul pe punte…
Marea leganare
Pe cind Romania vota
de zor la al doilea tur de scrutin al alegerilor locale, noi paraseam
portul Tanjung Pelepas.
Dar povestea incepe
cu doua zile mai inainte, pe cind stateam in rada in raza portului
malaezian, dar foarte aproape, in acelasi timp, si de Singapore. Cele
doua tari sint ca Romania si Bulgaria, Dunarea lor fiind strimtoarea
Malacca.
In port intram pe
seara (in preziua votului, deci). In dreapta cheiul, in stinga padurea
de magrove sau mangrovele pur si simplu, adica arborii care cresc direct
in apa.
La ora 8 e deja
intuneric bine. Vine agentul cu lista de dorinte (pe care i-o
transmisesem cu citeva zile inainte) gata bifata si rezolvata – parca
eram vedetele alea care cer buchete de trandafiri cu tija de 27 cm. Ar
veni si telefonul mobil, cu conditia (si acum intram in plin film,
„Moartea domnului Lazarescu”, desigur) sa avem un incarcator de Nokia.
Care aveti, ba, un incarcator de Nokia? Tacere socata in walkie-talkie
(astia clar n-au vazut filmul), dupa care cineva rechizitioneaza
incarcatorul bucatarului.
11 noaptea ne
gaseste in statia navetei, pe care trebuie s-o luam pina la micul centru
comercial al portului. Acolo gasim restaurant, internet, magazin
non-stop si ce-i mai trebuie lucratorului ca sa se destinda (biliard, de
exemplu).
Intram la cantina.
In sala mare, plina cu mese si scaune din plastic, cam murdara, intr-un
capat se aflau doua impinge-tava destul de dubioase. Ne riscam. In
dreapta, la o tejghea unde se plateste, vad o fata cam imbracata pentru
cele 30º de la ora respectiva, plus batic pe cap. Nu se aprinde nici un
beculet pina in momentul in care ma duc sa ma spal pe miini la una din
chiuvetele amplasate pur si simplu in fundul salii (adica in stinga, cum
intri). Acum imi dau seama ca privirile spun mai mult decit „o femeie
alba in port” (ma obisnuisem deja cu degetele chinezesti ridicate in
semn de „ok, ce mai bucata”); realizam ca ma aflam intr-o tara musulmana
destul de riguroasa, imbracata intr-un tricou fara mineci si pantaloni
scurti. Ups.
Pe cind Romania se
odihnea inaintea alegerilor, noi primeam provizii: brinza, salata
proaspata, fructe, piine, iaurt, ciocolata… Am zis ciocolata?
N-a sosit nici o
ciocolata. Noroc cu Snikersu’ si Marsu’ cumparate in port, plus citeva
pungi de cipsuri.
Am plecat deci
duminica pe la ora 15.30. Mai mult de-o zi am tot traversat strimtoarea
Malacca – strimta strimta, da’ uneori nu-i vezi malul.
Trecem pe deasupra
insulei Sumatera – adica ar fi undeva in stinga noastra – si pe linga o
gramada de insule indoneziene, cu tot cu retea pentru telefonie mobila,
pre numele lor Pulau plus ceva. Sumatera a fost greu incercata pe timpul
tsunami-ului din 2004, fiind ea foarte aproape de un platou adinc care a
favorizat formarea de valuri uriase.
La ora 20 am intrat
in Oceanul Indian, zic hartile, adica am trecut linia imaginara care
separa strimtoarea Malacca (devenita si mai larga) de Oceanul Indian.
Linia e imaginara, insa trecerea o simti fizic, vint taricel, mare un
pic agitata si vapor care parca se da cu sania pe derdelus.
Vin zile grele,
pentru ca incepe marea leganare.
Din lac
in put
Ramasesem la
intrarea in Oceanul Indian, degraba clatinator de vapoare si mai ales de
continutul dinselor.
Inaintam spre vest,
zgiltiiti intr-un numar de zile, dupa cum urmeaza:
Ziua intii.
Ploaie tropicala. Daca nu esti atent, nici nu o sesizezi. De parca
Dumnezeu ar stoarce din cind in cind buretele cu care scrie tablele
legii. Sau de parca ingerii ar arunca niste lest din nacela pentru a
usura din pacatele doritorilor de vacanta in Rai.
Ziua a doua.
Am trecut repede pe linga Sri Lanka, prin sudul ei, insa am avut retea
la telefon timp de citeva ore, am primit pina si cursul valutar (acolo
nu s-a aflat inca de trecerea la leul nou si greu).
Ziua a treia.
Trecem printre insulele Maldive, situate intr-o preafrumoasa mare,
numita Lakshadweep Sea. Cine si-a luat bilete in Maldive si-a luat si
teapa, pentru ca ploua scurt si des. Ei, cine are bani de Maldive isi
permite si-o umbrela mai mare, asa, cit tot cearsaful de plaja. Schimbam
marile ca pe sosete. Acu’ sintem in Arabian Sea. Iesim din constelatia
Maldivelor si ne apropiem constant, da’ cam incet pentru gustul meu, de
Marea Rosie. La vreo mie de kilometri in fata noastra – Africa, cu
vedere la Somalia. Dedesubt – insulele Seychelles. Frumos, nu? Poate pe
harta, ca in realitate bate vintul puternic si ploua. Incep sa dorm
prost, mincarea sta in git si nu vrea sa coboare, echilibrul se obtine
cu greu intre tangaje si ruliuri executate gratios pe o mare in spume.
Ziua a patra.
Am petrecut o noapte grea. Am dormit foarte putin. Trecem printr-o zona
cu turbulente, resturile unei furtuni, printre valurile mari vaporul se
clatina rau de tot. Speram ca o sa fie ultima zi dificila, miine
urmeaza sa intram in Marea Rosie, cu valuri mici si de gasca. Pe la ora
15 sintem in pana, in plin ocean. Avem citeva minute de non-zgiltiiala,
cit timp vaporul poate sa tina piept valurilor. Vintul pare a se calma.
Ne rugam cu totii sa ajungem cit mai repede in golful Aden, la intrarea
in Marea Rosie. Cel mai apropiat punct se afla, la vest (in fata
noastra) insula Suqutra. Spre nord se afla Pakistanul, iar spre nord-est
India (imensa tara). Odata intrati in golful Aden o sa avem Yemenul in
dreapta si Somalia in stinga.
Ne-am oprit asadar
in mijlocul oceanului, in deriva, pentru ca nu putem arunca ancora
(n-avem noi lanturi de 3000 de metri). Ne cam invirtim in jurul axei,
batuti de valurile rautacioase si asteptam pret de doua ore sa se
remedieze defectiunea. Dupa care pornim cu toate pinzele sus, pentru a
recupera intirzierea. La ruliu, tangaj, mare infuriata se adauga si
vibratiile in exces. Mersul pe scari si pe culoare a devenit alpinism
extrem. Pe usa de la bucatarie apare un nou anunt retinut de un magnet,
pus fara indoiala de echipa de thailandezi care fac munca de femeie de
serviciu: „Nu calcati, ca podeaua e proaspat data cu ceara”. Toata lumea
calca. Nu s-a gasit nici un smecher care se adauge „fumati-o” sau macar
„aprindeti-o”.
Glumim, glumim, da’
noaptea dinaintea zilei a cincea e alba de-a binelea. Bag de
seama ca oceanul s-a prins ca vrem sa ne luam talpasita si-si arata
ultimii colti cariati sub forma de valuri ranchiunoase. De nesuportat.
Bineinteles ca primesc de nenumarate ori toate asigurarile „asta nu-i
nimica” si „de ce nu dormi, ma’am, pe canapea?!” (care te clatina ca in
leagan), ca e orientata altfel decit patu’ (in care te intorci pe toate
partile ca gogoasa in cratita)!
Ei, dar la ora la
care scriu eu aceste mici rindulete, am lasat Oceanul Indian in spate
(sic sic sic) si ne bucuram de marea aproape calma (oleaca de hula tot a
mai supravietuit) din golful Aden. Se pregatesc cartusele de tigari
spaga (in felul asta nu o sa se eradice in veci fumatul, da’ se pare ca
numai asa se traverseaza canalele pe lumea asta).
Dupa marea leganare
urmeaza marea insolatie, ca in Marea Rosie e cald rau.
Incepem cu 28º in
cabina.
Cu
vaporul prin desert
Marea devine, din
neagra catran, albastra rau. Si e atit de calma incit ma intreb daca nu
am visat valurile scandalagioace din zilele trecute. Nu, nu, ca peste
insulele Filipine a trecut un ciclon care a ingrijorat toata populatia
filipina de la bord. In golful Aden apa e atit de lina de parca am
inainta pe un covor rulant. Ce cool!
Vedem o bucatica de
coasta din Yemen si intram in Marea Rosie. La stinga Djibouti, la
dreapta o insula cam desertica a Yemenului. Dupa multe zile petrecute in
castel, ies la plimbare pina la prora. Liniste. Nici o miscare. De
parca o mina invizibila ne-ar trage spre orizont. Pestii se maninca
intre ei, urmariti de un roi de pasari care se infrupta din resturile
ospatului. Delfinii se zbenguie, ici si colo, foarte aproape de vapor.
Uite asa inaintam:
desert pe stinga, desert pe dreapta. Vintul aduce cu el nisip ce se
depune pe punte. Eritreea pe stinga. Arabia Saudita cu cele doua orase
sfinte si soldatii americani pe dreapta. Mai sus, Sudanul pe stinga,
Egiptul pe dreapta. Apoi Egipt peste tot.
Intre timp am ajuns
si la ora Romaniei.
Caram kilograme bune
de sare cristalizata din apa marii. Marea Rosie e atit de sarata incit
nici nu se mai dizolva, chiar daca e acoperita de apa. Nisipul
calatoreste, in continuare, clandestin.
Dupa trei zile
ajungem in Egipt. Peninsula Sinai in fata noastra. Plutim printre
platforme petroliere si munti stincosi ce tisnesc direct din desert – de
altfel sint acoperiti de nisip.
Dupa citeva ore de
rada, atacam canalul Suez: un fir de apa ce curge prin desert. Partea
stinga e mai verde, partea dreapta in general desertica. Pe alocuri
contrastul e foarte puternic: verde pe stinga, albastru pe mijloc si in
cer, galben pe dreapta.
Ma trezesc cu
blocuri in geam. Soarele rasare din desert. O lumina rosiatica invaluie
totul. Oaza pe stinga, baze militare pe dreapta (dar si partea stinga e
plina de corturi militare si de soldati). Aflam ca teritoriul din
dreapta a fost ocupat prin anii `60-`70 de israelieni cu care egiptenii
s-au batut destul de mult.
Din loc in loc se
vad cozi de camioane si de masini care asteapta bacul pentru a traversa
canalul. Camioanele vin de la si merg catre Nil, 400 de kilometri prin
desert. Trecem pe linga citeva orase, multe baze militare, case luxoase
razlete, cu tufisuri de trandafiri pe post de gard, oaze in desert.
La un moment dat
canalul se largeste, facind loc unui lac care momentan e acoperit de
ceata. Pe cind cautam sa aruncam ancora, cum au facut cei dinaintea
noastra (sintem al treilea vapor dintr-un convoi de 12), soarele incepe
sa strapunga, incet incet, picla si incepem sa zarim vapoarele in rada,
pe stinga si pe dreapta, si barcile de pescari care se strecoara printre
ele. Pilotii tipa intre ei prin statii, nu inteleg decit „Alah”, rostit
tot la doua vorbe. La ora 1, pilotul nostru se pune in genunchi cu fata
catre rasarit (nici nu e greu de gasit estul pe vapor) si-si face
rugaciunea.
Cu vaporul prin
desert, deoarece canalul tot coteste, iar vapoarele par ca inainteaza
prin nisip… Mai sint unele brate suplimentare, inguste, care iarasi dau
impresia ca vapoarele sint esuate in desert. Din loc in loc, pe nisip
apar inscriptii uriase „Bine ati venit in Egipt”, in engleza si araba –
opera soldatilor care se plictisesc pasamite.
Dupa mai bine de 10
ore ajungem in Port Said. Pilotul nostru, care aduce cu Jean Constantin,
ne recomanda calduros o specialitate locala care parca-mi spune ceva:
rulouri de carne invelite in foi de varza murata. Trebuie neaparat sa
gustam si malokhia, o planta care se prepara prin strivire, se pare ca
felul de mincare e foarte bun si sintem si in plin sezon. Om fi, insa
n-avem voie sa coborim de pe vapor. Agentul ni-l ridica in slavi pe
Zinedine Zidane, care e mai bun si decit Maradona (adica si decit
Hagi??), cu el ar fi cistigat sigur echipa Frantei la Campionatul
European de Fotbal, cum, nu-l urmariti? Vaaai!
Pe tot parcursul
traversarii am avut businessmani la bord, vinzatori de suveniruri
originale (papirusuri cu toti regii, reginele si zeii din istorie si
mitologie, lampi ale lui Aladin, morminte de regi, tricouri, brelocuri
si geci de piele de camila). E greu sa pleci fara sa cumperi ceva, si
daca aflu ca esti roman nu mai scapi de ei. Se pare ca au o impresie
buna despre noi, de cind le-am construit sosele si porturi. Sint
intrebata de soarta vaporului Banat, de unde sa stiu eu, daca nici
guvernul roman nu stie pe unde e si cine l-a trimis acolo…
Turcia,
pasalic romanesc
Nu stim cine a
cistigat Campionatul European de Fotbal ca n-avem stiri si nici nu putem
primi mailuri personale. Stam agatati de ancora in golfuletul
Izmirului. Noaptea, orasul pare un corn luminos ce sclipeste multicolor.
Ziua ne zgiim la drapelul supradimensionat ce flutura deasupra cetatii
din virful dealului.
Francezii zic de
Izmirul ca seamana cu Marsilia, adica e un oras desfasurat in jurul
falezei si cocotat pe dealuri.
Ca sa ajungem aici
am strabatut de-a curmezisul Marea Mediterana, cu Egiptul in spate,
Turcia in fata (si cam peste tot) si, la un moment dat, Ciprul pe
dreapta (dar suficient de departe ca sa nu-l vedem). Dupa care am trecut
in marea Egee, printre insulele grecesti tacute si muntoase, dar scumpe
la vedere pe motiv de noapte sau ceata.
Am ajuns la Izmir
fluierind, leganindu-ne alene pe valuri. Administratia portuara a
insistat sa ajungem la ora 16, desi eram programati pentru ora 23. N-am
aflat nici acum de ce s-a vrut sa ajungem mai devreme, pentru ca, odata
aflati in golf, avem parte de o mare supriza: urmeaza sa petrecem doua
zile de rada si trei zile in port. Suficiente pentru a da peste cap tot
programul vaporului, debarcarile si imbarcarile din portul urmator,
inspectia anuala, inclusiv biletul meu de avion! Nu mai spun de iesirea
la restaurantul turcesc, unde mincarea e cam la mama acasa, si la care
visam inca de cind am aflat ca ajungem in Turcia…
Iata-ne deci in rada
la Izmir. Vaporul se invirte usurel in jurul ancorei. E duminica,
barcile cu pinze ies la promenada, printre vapoarele in ancora si
ferryboat-uri care unesc rapid cele doua extremitati ale cornului
turcesc. Vaporul nostru e cel mai mare din zona, un monstru albastru
care se poate vedea din orice colt al orasului. Sintem vegheati de un
portret urias al lui Ataturk ce acopera o cladire apartind probabil
administratiei.
Sintem obligati sa
asteptam. Intre timp, ce putem face? Un gratar!
Izmirul pare atit de
frumos si de inaccesibil. Peste doua zile il voi traversa rapid, in
drumul meu catre aeroport.
Inchei
aici Jurnalul de bord 2008. Multumesc ca mi-ati fost alaturi si in
aceasta calatorie dificila.
