Sărutmâinile, Aida. Mă bucur că ți s-a părut o idee bună să îmi dai voie să însăilez cuvinte aici, exact așa cum făcea și Denis. Trebuia de mult timp să fac lucrul acesta, dar se pare că abia acum a venit momentul.
Te salut și pe tine, Denis. Sunt un pic supărat pe tine, n-o să-ți ascund. Ți-ai pus palma-n cur și ai plecat, așa cum erai acuzat de mulți oameni că faci. Pe drept, pe nedrept, nu mai contează acum. Parcă să zic, totuși, că pe drept. Era stilul tău. Așa cum dispăreai uneori în timpul vieții, așa ai dispărut și pentru ultima oară. Fără o vorbă, fără un "bă, mă car", ceva de genul ăsta. Și, ce e mai nasol, fără să mă întrebi dacă e ok, dacă îți dau voie. Și doar vorbisem cu vreo oră jumate înainte, două, la telefon, omule.
Am fost să vizitez locul acela de unde ai plecat, centrul acela de boli paliative. Am văzut patul, am văzut camera, am scanat totul cu mare atenție, dar numai pe asistenta care te-a văzut ultima oară nu am găsit-o. Am cerut numărul ei. Nu mi s-a dat. L-am lăsat pe al meu, dar nu m-a sunat nimeni înapoi. Voiam să aflu ce a văzut, ce știe, ce a aflat, ce ai spus, cum bătea vântul, cât de joasă era lumina, lucruri de genul ăsta. Să recompun tot tabloul. Știi doar că sunt metodic, în general.
La oroarea aia de crematoriu, unde te-am incinerat (pentru că așa ai vrut!), eu am oficiat slujba, știi doar. La propriu. Am fost preotul tău, așa cum era firesc. Am dansat, am ascultat Bob Dylan, Led Zepp, Stones, Peter Hammill și alte chestii care îți plăceau ție. Cred că au fost oamenii ăia stupefiați, la un moment dat era să cad cu tot cu tine și cu sicriu până jos la cuptoare, dar... aia e. Tu m-ai făcut în felul ăsta și n-am găsit alt mod mai potrivit să te petrec. Cătălin Trandafirescu a adus o sticlă de vodcă și a pus-o în sicriu și foarte bine a făcut. Ăștia suntem noi, Denis. Suntem din altceva.
Iar când ți-am dus cenușa să o aruncăm în mare, exact așa cum ai vrut, a fost absolut minunat. Am luat iahtul acela, doar știi, și am pus muzică în sistemul audio al iahtului, cei câțiva prieteni care eram acolo, și a fost minunat. Am pus și David Bowie, din nou Hammill și, desigur, Soft Machine. Niciodată nu am navigat atât de departe în largul mării. 28 de metri adâncime avea apa, iar la un moment chiar mi-am imaginat cum ar fi să nu mai revenim niciodată. Să îi iau ostatici pe cei care erau cu noi, inclusiv pe skipper, și, transformându-mă într-un pirat cuantic, să despic valurile spre alte timpuri și alte dimensiuni, să ieșim în alte puncte ale istoriei. Asta e.
Tu știi că eu sunt și nu sunt aici, adică din când în când mă las atras de maya, de iluzia ultimă, acolo unde ești și tu acum. Asta pentru că știu că nimic nu este cu adevărat real. Contururile dure ale lumii se estompează în ultima clipă, iar adevărata realitate, care nu are consistență, ne primește în ea.
Nimic nu este real decât dragostea dintre noi.
Zilele trecute am fost la munte și era să-mi las oasele acolo. De ce am făcut asta? Ce anume din mine mă face să împing limitele mereu și mereu și mereu, mereu mai departe și mai departe și mai departe? Poate felul în care m-ai făcut. Deși nu mi-ai spus asta textual niciodată, de la tine am învățat că, chiar și atunci când te simți cel mai slab, de fapt ești mai puternic decât toți oamenii la un loc. Sau poate că a trebuit să devin atât de puternic ca să-ți fac față. Nu poate - sigur așa e.
Dar cum spuneam, zilele trecute am ajuns sus, sus pe munte și mi-a fost atât de frig că am înțeles cum se simt oamenii ăia care își dau duhul în îmbrățișarea zăpezii pe K2 sau pe Nanga Parbat. La un moment dat m-a supt zăpada în ea, iar eu n-am mai avut putere să mă mișc și am vrut să adorm. Doamne, ce mare era dorința de a adormi, mă simțeam atât de bine și de protejat. Am știut sigur că ne vom întâlni curând, deja parcă te simțeam.
Dar o voce, vocea cuiva din grupul cu care eram, m-a trezit: "Mișcă-te! Mișcă-te, mișcă-te, mișcă-te, că mori aici! Haide! Pas, după pas, după pas, după pas, după pas, mergi, mergi, mergi, mergi!"
Și atunci, da, mi-am adus aminte că undeva jos mă așteaptă copilul meu și că poate e prea devreme să ne reîntâlnim. Și mi-au sunat în cap unele dintre ultimele cuvinte pe care mi le-ai spus: "Să o ajuți cât poți tu de mult pe asta mică". Și m-am înfiorat. Într-adevăr, nu era timpul.
Uite, îți las și o poză de acolo de sus, să vezi cam cum era. Uluitor. Parcă ar fi aprins cineva un felinar imens pe lună, de după un cearșaf uriaș, nu știu cum să descriu altfel.
În fine. Atât cât mi-a mai rămas din viață, va fi a long homecoming. Nu există timp, nu există spațiu, totul este făcut din forme cărora le vine rândul să fie proiectate pe ecranul din teatrul magic al iluziilor. Când știi asta, bați materia. Când știi asta, ești racordat la mecanismele secrete care alcătuiesc structura universului.
Will see you soon, my brother. Whenever the time comes.
