15 decembrie 2007

Anunt oficial pentru domeniu+hosting de la Haipa, episodul doi

A venit timpul sa declar deschisa „competitia” pentru un domeniu oferit de Haipa.ro pe luna ianuarie.

Eu sint cistigatoarea unui domeniu+hosting gratuit timp de un an (cu posibilitatea de prelungire a gratuitatii), cadou pe care il puteti admira chiar aici. Haipa se ocupa de mutarea calimarei-cu-cerneala in noua sa casa si o face admirabil (iar eu sint un client cam dificil).

Pentru a fi declarati eligibili trebuie sa va straduiti muuult, sa scrieti cit mai deees, sa fiti foaarte activi pe alte bloguri... V-ati cam speriat, nu?

Acum vorbind serios, oricine se poate inscrie pe aceasta lista, astept propuneri si autopropuneri in cunostinta de cauza. Cel mai important criteriu de eligibilitate este dorinta pura si simpla de a primi acest dar si de a-l folosi!

Imi doresc sa primesc cit mai multe comentarii care sa inceapa cu „Vreau”. O sa intru pe blogurile tuturor celor care se inscriu / sint inscrisi pe lista.

Multumesc, Irina, pentru gazduirea acestui anunt (care e clar ca, fara tine, n-ar fi existat si n-are sanse de supravietuire prea mari) si Haipa.

Va astept in noua calimara cu cerneala.

12 decembrie 2007

M-am mutat

Dupa cum va amenintam, m-am mutat. Inca nu sint varuiti toti peretii, mai am si mobila de carat, ca sintem numai doi la pus circa, iar eu sint mai mult cu indicatiile:) Aici o sa mai fie loc doar pentru superoferta de site pe luna ianuarie. Blogul o sa mai existe, daca nu mi-l inchide cineva pe motiv ca n-am voie la doua domicilii... Ca sa-l pot folosi in caz ca nu rezist in lumea fara subdomeniu in titlu. Va multumesc pentru intelegere si va astept sa ma cautati si in afara bloggerului.

11 decembrie 2007

Trinta cu siglele

Sa zicem ca ai treaba la ITM. Pentru neinitiati: Inspectoratul Teritorial de Munca. Cel al sectorului 6 se afla in Piata Maracineanu, nu strada cum ai crede tu. Du-te pe jos dinspre Universitate sau Sala Palatului, pentru ca e mai simplu daca te parchezi la un kilometru distanta (daca ai noroc chior) si poti cauta placuta cu numele institutiei mai usor. Las’ c-o gasesti tu!

Ai vazut ce de prejudecati ai?? Adica de ce ar fi obligata administratia sa-si puna placute peste tot? Uite aici pagina A4 xeroxata pe care sint indicate foarte clar toate informatiile de care ai nevoie, cu nume, prenume, camera si etaj. Gardianul-jandarmul de la intrare te masoara si socoate, dupa privirea ta pierduta, daca esti in premiera mondiala in zona. Indreapta-te hotarit spre lift, ca sa scapi de discutii si confirmari inutile.

Ai nevoie sa mergi la etajul 6? Ce bafta pe tine! Liftul merge pina la 4. De-acolo pornesti intr-o calatorie asemanatoare celei lui (who the fuck is) Alice in Tara Minunilor. Doar ca in acest imobil de dinainte de razboi (poate primul) caile sint intortocheate, intrarile si iesirile nenumarate si, in general, iti trebuie ceva timp sa te situezi in spatiu. Culoarele sint lungi si fac turul cladirii fara ca, paradoxal, sa se intilneasca in acelasi punct. Sau nu esti tu (inca) in stare sa dibui drumul cel bun, n-ai reperele necesare (ti-am zis doar sa presari firimituri din convrigul ala).

Norocul tau in viata e ca, de la etajul 4, apar pe toti peretii afise cu sageti de genul: „camera 3... =>” Si tot asa pina intr-un punct in care nu mai vezi nici o sageata, doar birouri de avocati, toalete, alte lifturi. De aici trebuie sa te iei dupa placuta „iesire”. Pe care trebuie sa o gasesti, da’ la treaba asta nu te mai pot ajuta...

Bun, ai nimerit sa iesi, dupa cum ti s-a spus. Iesi intr-o casa a scarilor in care reapar, vesele, afisele cu sageti. Sus pe scari. Faci calcule si-ti ies doua etaje de urcat. Cei care nu sint vigilenti (fraieri, da) si nu numara etajele, au incurcat-o. Mai au totusi, o sansa, daca se uita cu atentie la nivelul balustradelor atunci cind urca: cineva a comis un gest de inalt civism si a scrijelit numarul corespunzator al etajului. Inalt, pentru ca putea sa puna un numar la misto, nu?

Hai, ca daca ai urmat traseul pe care ti l-am indicat, ajungi la intrarea / aripa de cladire cea buna. La usa, puhoi de oameni. Orienteaza-te daca stai la coada care-ti trebuie, ca aceasta gramada din semi-intuneric e totusi organizata in functie de inspectorul la care e arondat cetateanul. Ai verificat daca ai toate actele cerute sau potential de cerut si 2 copii? Mult succes!

Ai retinut toate detaliile?

Foarte bine, acuma uita-le, ca biroul o sa se mute pe strada Octavian Goga.

Se-ntorc pasarile calatoare

Sau ne-am inmultit noi peste masura, spre bucuria Statului ca are cine plati impozite si spre fericirea pensionarilor, ca are cine sa cotizeze la pensii. Altfel nu-mi pot explica de ce, in acelasi vagon de metrou, se auzea, sincron si dolby surround, una bucata vals „Dunarea albastra” (sau cum s-o numi imitatia dupa Strauss) la acordeon si una bucata „Domn domn sa-naltam”.
Pai sa se organizeze si sa acopere, in mod egal, toate vagoanele, nu? Sa ajunga pentru toata lumea!

A treia zi, dupa...

A inviat cumva radio Contact sau am eu auzenii?

Mintiti poporul cu televizorul

Am pus titlul asta doar ca sa atrag atentia. Ca problema nu se mai pune asa. Televizorul suprainformeaza-dezinformeaza. Nu mai minte. Spune doar prea multe adevaruri. Impartial, ca tot romanu’.

Uite Realitatea, de exemplu. Daca as avea peoplemetru pe televizor (adica as cistiga si eu un ban cinstit), la cit ma uit eu uite-asa i-ar creste audienta!

Deunazi plingea pe umarul pensionarilor care cotizeaza la Case de Ajutor de Reciproc ca sa cumpere malai mai ieftin si sa se imprumute pentru masa de Craciun. Emisiune din care am aflat eu ca sint 3.000.000 de romani saraci. Cit de saraci? Dupa criteriile Uniunii Europene? E inadmisibil, spunea Razvan Dumitrescu, luindu-i la rost pe toti politicienii din studiouri (ca asa e moda la ei, sa faca duplexuri prin toata Casa Presei Libere), mai putin pe Lavinia Sandru desi era cam pe dinafara si-o tot tragea cu pensionarii in sus, pensionarii in jos la orice intrebare. Probabil c-o simpatizeaza de la emisiunea „Vrei sa fii europarlamentar?”, unde distinsa a adoptat tactica crastavetelui. Domnul presedinte al pensionarilor era pierdut in spatiu si avea nevoie de-o pilnie ca sa auda mai bine. Oricum nu-l interesa discutia in sine si avea un singur raspuns la orice intrebare (dupa ce i se explica despre ce e vorba): Nu ma intereseaza de unde, da’ guvernul sa ne dea bani de la buget!

Dupa reportajul cu batrina care-si vinde la talcioc camasa de noapte luata pentru internarea la spital si batrina care-o cumpara, imi dau lacrimile. Repede, cit sint pe val cu subiectul si pina nu-l fura Raduleasca: sa faca Tatulici un teledon ceva, sa se deschida un cont in care poporul solidar sa doneze bani.

La nici doua zile, alt reportaj prezentat cu mare entuziasm. Atunci l-am remarcat eu, poate ca au fost mai multe, stiu ca toate televiziunile au avut reportaje de la evenimentul cu pricina, iar televiziunile de stiri au avut toate corespondenti care ne-au tinut cu sufletul la gura la fiecare jurnal. E vorba de sine qua non-ul tirg Luxury, pentru oamenii cu porcoaie de bani. Diamante, aurarii, poleituri, suflaturi in materiale pretioase. Fite, kitchuri, inutilitati scumpe. Parvenitisme, arivisme, catzarisme. Limuzine, yahturi, trenulete. Emotie si in studio, ca s-au facut cumparaturi de milioane si milioane de euro, ca cel mai scump colier cu diamante a fost facut special pentru nunta unei printese arabe. Organizatorii isi freaca si ei palmele, deoarece cumparatorii premium nu i-au dezamagit. Nu se mai spune „bogati”, ca sa nu se prinda „saracii”.

In caz ca-ntreaba batrinele alea doua ce-i aia cumparatori premium, sa le zica cineva ca n-ati auzit bine, mamaie, premium e benzina!

09 decembrie 2007

Caut duhovnic

Ceva de genu’ taximetrist, coafeza, preot.

Prof de mate, controlor fiscal sau doctoru’ Cristian Andrei.

Oameni la care te duci sa-ti descarci sacu’ de pacate, socoteli si pofte.

Ca ieri cosmeticiana mea mi-a taiat-o scurt, in timp ce-mi scotea punctele negre de pe fata : nu mai vorbi atita, draga, si nu mai tine picioarele unul peste celalalt ca inchizi energiile si nu mai pot sa comunic eficient cu tine.

Cel mai misto cadou de la UPC

Povestea misto si emotionanta a celui mai misto cadou primit sau de primit?

Un cadou mai misto decit jucaria aia pentru care ma tavaleam in magazin, prima iesire la discoteca si cererea de nevasta in genunchi si cu trandafirul in dinti ?

Bine, fie.

Mina lui frate-miu care m-a apucat zdravan de-o aripa si m-a tras din fata masinii, pe cind umblam bezmetica, pe la vreo 4 ani, pe strada.

Poala unei mamaie care statea pe pod, la poarta, poala in care am aterizat eu de pe bicicleta cind aveam vreo 6 ani.

Primul ceas de mina pe care mi l-a daruit nasul meu, Dumnezeu sa-l ierte, si al carui geam l-a spart tovarasa invatatoare cind l-a lovit cu rigla pe Nae (sa traiesti, oricine ai fi acum), colegu’ de banca.

Patinele cu rotile (ce role, frate ??) pe care mi le-a luat tata ca pacaleala de 1 aprilie, cind aveam 10 ani.

Monedele de 5 lei pe care mi le dadeau mamaiele la biserica, dupa ce spuneam Tatal nostru la amvon, bani cu care imi cumparam turta dulce, creta rosie si papusi de cirpa de la magazinul mixt.

Bursa aia din studentie, pe care mi-ai invidiat-o si reclamat-o (ca n-o merit) o gramada de colege zeciste si tocilare.

Un alt ceas de mina pe care l-am primit de la niste elevi de-ai mei, ca n-aveam la ce sa ma uit pe timp examen. Din pacate am luat examenul si a trebuit sa-i las balta.

Increderea unui (pierdut din vedere) prieten care si-a lasat cartea in miinile mele ca sa-i fac prefata.

Artistii de origine rusa care mi-au cintat mie Ioane, Ioane (asta cu versuri in limba moldoveneasca) si Ciocarlia la balalaica, anul trecut de 1 mai, la bufetul garii intr-un sat din Franta…

Si leapsa asta care mi-a rascolit amintirile si pe care o dau mai departe Irinei, Mihaelei, lui Florin, lui Noper si lui Edward C. Multumita lui Nicu.

Nu exista cadouri misto sau cadouri nemisto. Exista bucuria de a darui si mirarea de a primi.

06 decembrie 2007

Mi-am lustruit ghetutele...

...si Mosul mi-a adus in dar un domeniu, unde sa-mi mut calimara cu cerneala, cu amintiri, comentarii si ce mai gasesc. Multumesc, Irina, pentru incredere si apreciere si astept propuneri si autopropuneri pentru domeniul care va fi acordat la inceputul lunii ianuarie.

24 noiembrie 2007

La aniversara : 30 de ani de metrou

Ce sa-ti spun ?! De cind te-ai intors in tara numai te vaiti ! Gurrrra !

Nu-ti convine ? Ia-ti masina mica !

Ce se-ntimpla ??

Sa zicem ca ai treaba la mahalaua autostrazii Bucuresti-Pitesti, mai precis la Valea Cascadelor, de unde isi ia toata lumea gresie si faianta. Tu stai in orice alt colt de Bucuresti pe care tre’ sa-l traversezi cumva, daca n-ai masina mica (ba, da’ fraier mai esti) ca sa-l ocolesti. Si cum sa-l traversezi daca n-ai masina mica (du-te, ba, de-aicea) ? Cu metroul !

Bine, gata, coboara la metrou, asteapta 10 minute sa vina, baga-te intr-un colt, da’ fii vigilent si arunca-te pe primul loc eliberat, ca ai drum lung de mers si o sa te doara picioarele. Daca ai avut inspiratia sa-ti cumperi un ziar, deschide-l larg, sa citeasca si vecinii de scaun, nu fi scirtar. Daca nu, lungeste-ti gitul peste umarul posesorului de Libertatea de linga tine.

De unde ai veni, la un moment dat tot tre’ sa schimbi metroul si atunci asteapta inca 6-10 minute pina vine. Noroc cu panourile care anunta, in mod absolut genial, timpul scurs de cind a plecat ultimul tren. Cum de ce ?? Ca sa poti injura Metrorexu’ de minute si secunde, in loc de sfintii din calendar, cum ai fi tentat, ateule ! Adica te-ai gindi c-ar fi mai normal ca tabelele alea sa indice minutele pina la urmatorul metrou, ca la, sa zicem, Paris ? Da’ crezi ca Metrorexul e oracolul din Delphi ?

Sa zicem ca schimbi in eterna si fascinanta statie Eroilor (despre logica magistralelor, numerelor din statii, hartilor acestora, poate scrie altcineva, cu nervii mai tari). Nu astepta sa primesti indicatii de la conduc(a)torul metroului. Mai uita-te pe pereti, da’ ridica bine capul, ca panourile au fost plantate de berze, ca sa pastreze surpriza pentru pasagerii din metrou. Sau ia-te dupa lume, turma cunoaste intotdeauna drumul cel bun.

Hai c-ai reusit sa urci in metroul care-ti trebuie! In mod normal primesti confirmarea dupa ce s-au inchis usile. « Atentie, se inchid usile ! », zice nea soferul de data asta. Destul de clar si suficient. Metroul porneste. E din ala vechi, in intregime redecorat de tineri artisti post-postmodernisti. O afacere pentru Metrorex, ca nu a platit nici un ban. Compania s-a obisnuit atit de mult cu imbunatatirile gratuite incit in unele vagoane nu exista nici macar o harta pe neoane, usi sau pereti.

Zici ca nu cunosti traseul, numele statiilor pina la destinatie ? Aveam pretentii de la tine, mormolocule ! Pai intreaba calatorii ! Daca sint doar doua babe tremurinde in vagon, in premiera mondiala pe traseu, orienteaza-te singur. In fiecare statie, scoate binisor capul si cauta din priviri un panou, o inscriptie, o pictura rupestra, orice iti poate da o indicatie despre locul in care te afli. Si mai pune-ti si mintea la contributie. De exemplu: coboara multi studenti, inseamna ca esti la Politehnica / Semanatoarea / Grozavesti / Universitate / Piata Romana. Ce-i asa de greu ? Sau iesi de-a dreptul, eventual urca pe scari, treci de turnicheti ca sa vezi indicatiile spre diverse bulevarde si statii de autobuze. Ai, ma, ce Dumnezeu, doar sintem un popor de destepti !

Deodata, miracol ! Se aude o voce de inger, venita direct din cer, prin sistemul 3G al telecomunicatiilor puse in slujba umanitatii : « Urmeaza statia Pacii, cu peronul pe partea stinga ». Ai viziuni, e clar, suferi de mania persecutiei.

Cobori, in extaz, si vrei sa iesi pe la iesirea cea mai apropiata, desi vezi ca toata lumea se indreapta spre capatul celalalt al statiei. Babele dupa tine. Urci sprinten, vezi zona de bilete, turnichetii vraiste, intelegi de ce (ba, da’ esti facut gramada). Inapoi la turma.

Uite d’aia nu e nash pe metrou ! Ca sa n-ai pe cine stresa tu, ba, frustratule!

Deputatii nu mai ies la iarba verde

Academia Catavencu e circotasa. N-ar vedea ea jumatatea plina a paharului s-o pici cu ceara. Si ce daca deputatii au respins proiectul de lege privind instituirea Zilei Plantatiilor? Foarte bine !

Catavencii au inteles din faza asta ca cetatenii n-o sa mai aiba nici un imbold pentru a planta un pom (activitate sfinta din treimea pom-casa-copil). Poate ca nu s-au uitat bine la reluare ! Cine are constiinta poa’ s-o faca si singur, nu impins de la spate de vreo lege, nu ??

In plus, si cea mai importanta consecinta imi pare a fi ca, nevotind legea asta, alesii nostri isi arata clar dezinteresul pentru iesit la padure, bere si mici cu ocazia zilelor libere de la Stat. Ma refer la cei 161 (din 184 prezenti) care au votat impotriva.

Fratilor, asta inseamna 161 de jipane mai putin. 161 de paduri luate cu japca mai putin. 161 de viloaie cu fortarete in jur mai putin !

Pai, e de colea ?!

Iar cine vrea sa replanteze codrii Vlasiei n-are decit s-o faca la el la bloc.

(info din Academia Catavencu, nr. 45, 14-20 noiembrie 2007, “Deputatii vor doar un singur copac cu flori in Romania, pag. 24)

22 noiembrie 2007

Nimicuri

Imbulzeala, baa, la aeroportul din Baneasa, care intra primul la controlul de pasapoarte. Desi de asteptat asteapta toata lumea bagajele care vin dupa un timp, in ordinea decisa de muschii lucratorilor.

Mergem la o circiuma buna si de fite din spatele Casei Presei Libere. Gropi, gropane, balti dintr-un trotuar in altul. Domnu’ proprietar, mai incercati la Primarie, si daca nu vor si nu vor (antipatii politice), la valoarea dumneavoastra puteti arunca vreo doua roabe de pietris, nu ? De ce nu ma mir ca nu va fug clientii ? Parcagiul ne cearta ca am mincat din locul de parcare al masinii parcate deja alaturi. Dam inapoi si redam centimetrii Cezarului.

Bulevardul Stefan cel Mare e bombardat. Se lucreaza la linia de tramvai, bordura, asfalt, semafoare – ca nu merge nimic. Incerc sa traversez, dar soferul roman nu are respect pentru pieton. Cind nu merge semaforul, poti sa traversezi in fuga, si-atunci claxonat cu minie de soferii de gipane. Si tot asa pina traversezi Colentina si da Domnu’ sa iesi din capitala. Eu am avut noroc cu o masina de politie care a frinat in buza.

Masini parcate cit mai nesimtit cu putinta, cite doua-trei in paralel, pina spre mijlocul strazii, atunci cind nu e suficient ca una bucata gipan sa blocheze strada cu totul. Si amaritul ala din spate tot claxona, saracul, degeaba. N-am vazut niciodata vreo amenda pe vreun parbriz de masina parcata in intersectie, pe trecerea de pietoni sau sub panoul de interzis stationarea. Practic in orasul asta te poti parca oriunde pe drumul public. In Paris am vazut varsatorii de P.V.-uri (amenzi) de la primarie postindu-se in sector la ora 9 fara 5, in conditiile in care parcarea e gratuita de seara pina la ora 9. isi ascuteau creioanele si facea exercitii cu degetele ca sa nu amorteasca de la atita scris.

Dau citeva picaturi de ploaie, ies milioane de masini cu cite un pasager in habitaclu, iar soferii astia nu se suporta intre ei si se injura de la primul claxon. In State, pe anumite autostrazi, prima banda e rezervata masinilor care contin mai mult decit soferul si sacosele burdusite la supermarket; va dati seama cit de lejer se circula pe banda aia pe care smecherii nu indraznesc sa treaca ilegal, cum trec ai nostri pe liniile de tramvai. Ce inseamna puterea Politiei, dom’le !

De doua zile la mine in cartier e pana de curent. Seara, evident, cind e intuneric (truism pentru a sublinia banalitatea situatiei). Aseara vreo patru ore. In seara asta doar (doar?!) o ora si ceva.

Am avut control la bilete pe linia expres. E foame mare la controlori ? Era singura situatie cind dadeam un ban la sofer, ca n-aveam de unde sa iau cartela intotdeauna. Noroc ca soferul altui autobuz ma sfatuise, in aeroport, la plecari, sa merg dincolo, la sosiri, sa-mi iau cartela ca sint controlori pe traseu.

Autobuze, metrouri cu traseele prezentate aiurea. Daca nu cunosti directia autobuzului ai sansa sa iei 9 din 10 autobuze aiurea. Oare e asa de greu pentru sofer sa schimbe afisajul electronic ? Daca treaba asta are un grad de dificultate atit de ridicat, ce sa mai zic de afisajul din metrou care, bine intentionat, dar cu informatiile pe stil vechi, indica mijloace de transport cel putin suspendate din cauza lucrarilor ?

Cica duminica alegem europarlamentarii si participam, daca vrem, si la referendum. Cunoaste cineva intrebarea la care raspundem la referendum ? Mai conteaza cine merge cind europarlamentarii nostri nici nu se aud, iar comisarul nostru recunoaste fara mustrari de constiinta limba moldoveneasca ? Parca imi vine sa votez cu reprezentantii PRM-ului care au reusit sa dizolve grupul de extrema dreapta (care tot cu ajutorul lor s-a format).

Franta toata e in greva, iar fostul lor presedinte pus sub acuzare de coruptie.

Europa incepe sa ne urasca, tara dupa tara. Rasar Mailati peste tot, care mai de care mai autentic sau mai fals. Ma astept ca in spatele fiecarui hot, vagabond, criminal sa fie un cetatean roman. Oare individul care a luat ostateci in Berlin era tot roman ?

Pina ne spalam imaginea si renuntam la dorintele de purificare etnica si (fals) morala, poate reusim sa ne recuperam o parte din umanitate. Mai ales in spitale unde copiii sint condamnati la moarte inainte de a se naste. In spitale unde viata are pretul bancnotelor indesate in buzunarele asistentelor si medicilor. Se stie si totusi toata lumea se mira inocent : se da spaga in spitale ? Cum adica doctorul nu se uita la tine daca nu-i dai plicul gros ? Sau cel putin nu se mai uita a doua oara. De ce ne simtim obligati sa dam spaga peste tot ? Cita ipocrizie.

Si nu pot sa nu observ moda asta, ca fiecare post de televiziune, fiecare ziar sa-si gaseasca drama, cazul tragic, in exclusivitate, pe care sa-l intoarca pe toate fetele si pe care toti ceilalti sa-l fure, din gelozie. Parintii copilului (cazul Sebastian Lungu) se plimba de la o televiziune la alta, la toate orele. Problema e dezbatuta din toate unghiurile, cu toate armele, pentru toate tipurile de audienta.

Cazul social a devenit vaca de muls. Mediatica.

09 noiembrie 2007

Niste cifre: bogatii

Sa vorbim mai intii despre inegalitatea veniturilor. In Statele Unite, de exemplu, inegalitatea veniturilor a atins niveluri nemaivazute din 1880 (cf. The Economist). In 1979, venitul mediu al procentului din virf (adica cele mai mari venituri) era de 133 de ori mai mare decit cel al ultimelor 20 de procente de populatie (adica veniturile minuscule); in 2000, acest raport era de 189.

In Franta: pe la mijlocul anilor ’50, cadrele (adica de la sef-serviciu in sus) cistigau in medie de 4 ori mai mult decit muncitorii, insa muncitorii puteau sperau sa ajunga din urma salariul mediu al cadrelor din 1955 prin 1985. Pe la mijlocul anilor 1990, cadrele cistigau doar de 2,6 ori mai mult decit salariul mediu al cadrelor, insa aveau nevoie cam de vreo trei sute de ani ca sa-i ajunga din urma. Carevasazica am ajuns sa cistigam mult mai putin decit altii, ceea ce putem suporta, insa am pierdut orice speranta de a-i ajunge din urma, ceea ce nu prea putem inghiti... Sigur ca nici copiii copiilor nostri nu vor reusi sa traiasca mai bine decit noi in conditiile astea.

Acum sa vedem cam care ar fi diferentele intre tarile bogate si cele sarace. In 1990, americanul cu venituri medii era de 38 de ori mai bogat decit un tanzanian. Azi el e de 61 de ori mai bogat.

Si, cireasa de pe tort, veniturile bogatilor cu adevarat bogati. In Franta, in 2005, vreo 80 de patroni au incasat intre 22,6 milioane si un milion de euro (in afara stock-optiunilor, evident). In acelasi an, in Statele Unite, conform unui studiu Standard&Poor, salariul mediu al PDG-lor din primele 500 de firme e de 430 de ori mai mare decit cel al unui muncitor, de zece ori mai mult ca in 1980. In plus, patronii incaseaza sume babane si cind parasesc compania.

In incheire, doua vorbe despre miliardari. Daca in 1988 se considera ca un om era bogat daca avea 100 de milioane de euro, astazi vorbim de un miliard de dolari (conform Philip Beresford, care stabileste in fiecare an lista primilor 5 000 de bogati britanici)!

Revista Forbes a inceput, in 1985, sa faca recensamintul miliardarilor. Daca la T0 erau 140, in 2002 erau 476, iar in 2005 – 793. De curind a intrat si un roman in gasca asta selecta. Acesti 793 invirt printre degete circa 2600 de miliarde de dolari. PNUD zice ca venitul celor mai bogate 500 de persoane din lume este mai mare decit al celor 416 milioane de persoane cele mai sarace... Ca nu stiu cum s-o spun sa fie mai clar in romaneste. Ideea e ca un putred-de-bogat cistiga mai mult decit un milion de amariti. Mai mult decit atit (mai mult??), exista oameni care cistiga mai mult de un miliard de dolari pe an. Mai conteaza cine sint?

(date din acelasi Herve Kempf – „Comment les riches detruisent la planete”, cu promisiunea ca o sa fie un post si despre ecologie...)

08 noiembrie 2007

Boxul, ca stil de viata

Din ciclul sportul bate viata. Eu am ramas fara cuvinte, chiar daca articolul e neclar (asta nu ma mai mira): au furat, dom'le, sau nu? Domnule Doroftei, cum comentati? N-o sa cititi mai multe aici, dar trebuie sa dau sursa. "Dupa ce trei boxeuri romani au furat dintr-un magazin din Chicago dar si dupa esecurile pugilistilor romani la Campionatele Mondiale de la Chicago, Federatia Romana de Box a desfiintat lotul national al Romaniei iar antrenorul coordonator, Relu Auras, a fost demis, informeaza HotNews. Cei trei pugilisti asupra carora planeaza suspiciuni ca au vrut sa fure dintr-un magazin din Chicago, Bogdan Dinu, Ronald Gavril si Iulian Stan, au fost exlusi din viata sportiva, decizie luata si de AIBA."

Inca una si ma duc

Aici sint banii dumneavoastra!

07 noiembrie 2007

Europa ne da cu flit

Dupa italieni, si englezii ne vor afara din tara lor. Deocamdata dezbat in parlament. Asteapta si ei un pretext? Mai multe aici.

Ministerul desertaciunilor

Ar fi trebuit sa fie un post no comment, dar am gasit si vorbe si imagini. Ce-ati zice de un referendum la propunerea ministrului?! Care sa fie, logic si economic, in aceeasi zi cu referendumul pentru votul uninominal si alegerile europarlamentare. Deci astea doua plus deportarea in desert. Un trei in unu. Preiau si editorialul lui Turcescu din Cotidianul, cu indemnul de a citi si comentariile cititorilor. Solidaritate, onestitate, rasism. Unde mai e granita intre toleranta si saturatie?

06 noiembrie 2007

Niste cifre: saracii

11 000 000 de persoane in Germania, 7 000 000 in Franta traiesc sub pragul de saracie.

Ce este saracia? Saracia este un prag de venit. In Franta, de exemplu, este considerata saraca o persoana care cistiga mai putin de 50% din venitul median. Venitul median este suma care imparte populatia in doua, o jumatate avind peste acest venit, celalalta mai putin. La inceputul anului 2006 suma era de 1254 euro pe luna (cotizatii platite si alocatii primite). Acest nivel se ajusteaza in functie de numarul de membri ai familiei. Definitia Uniunii Europene e stabilita pe acelasi principiu, numai ca pragul de saracie e fixat la 60% din venitul median.

In Elvetia, asociatia Caritas estimeaza numarul saracilor la 1 000 000 in 2005, adica 14% din populatie (in 2003 erau 850 000); 6% din populatie sint lipsiti de orice sursa de venit. In Germania, in 2003 13,5% din populatie traia sub pragul de saracie. In Marea Britanie, 22% in 2002. in Statele Unite, 23% se afla sub venitul median (asa cum e definit in Franta).

Nu numai persoanele fara ocupatie sint sarace. In Franta sint intre 1,3 si 1,6 milioane de persoane care lucreaza si totusi sint sarace. 20 000 000, adica o treime din populatie cistiga 1,7 sau 1,8 SMIC (salariu minim interprofesional de crestere, adica cel mai mic salariu pe ora care poate fi platit; pentru 151,67 ore/luna acesta este de 1 280,07 euro brut, adica in jur de 1000 euro net).

In timp ce tarile din Nord redescopera saracia, cele din Sud se zbat intr-o situatie mult mai grava. Conform PNUD (Programul Natiunilor Unite pentru Dezvoltare), in tarile din Sud un miliard de persoane supravietuiesc in saracie absoluta cu mai putin de un dolar pe zi. Un alt miliard traieste cu mai putin de 2 dolari pe zi. 1,1 miliarde de oameni nu au apa potabila, iar 2,4 miliarde nu au canalizare.
(info din "Comment les riches detruisent la planete" de Herve Kempf, Editions du Seuil, 2007) ps: revin, azi 08.12: se pare ca in Romania vorbim de 3.000.000 de saraci (si nu noi).

05 noiembrie 2007

Pauza de publicitate

In vara anului 2003, Read Montague, un neurolog de la Universitatea de Medicina Baylor (Houston), a ajuns la niste concluzii vesele in urma unor experimente simpatice. Experimentele: teste-oarbe in care subiectii consumau Coca-Cola si Pepsi. Au preferat Pepsi. Teste cu bauturile identificate. Oamenii s-au repezit la cutiile de Coca-Cola. O alta serie de teste a fost facuta cu tomograful (rezonanta magnetica). Si atunci savantul trage urmatoarele concluzii:

  1. Regiunea creierului care e solicitata la vederea unui brand, cortexul prefrontal, face apel la memorie si joaca un rol important in procesele cognitive.
  2. Testul gustativ pe neve implica aria cerebrala numita „putamen ventral” (traducere aproximativa, n.b.), legata de notiunea de placere.

Ceea ce a mosit, in mod firesc, nasterea unei discipline din ce in ce mai mult stiintifice si din ce in ce mai putin fantastice, si anume neuromarketingul.

Uite asa consumatorul este urmarit in tot ce face, priveste, clipeste, clicaie pe internet. De exemplu, agentia BBDO din Dusseldorf studiaza conceptul de brain-branding (cum intra anumite branduri in memoria pe termen scurt a creierului).

Studiile facute in sensul asta au aratat ca mediumul care asociaza sunetul si imaginea determina o memorare inconstienta mai buna a mesajelor publicitare. Cum ar veni, televiziunea bate radioul sau panourile de pe strada. S-a mai demonstrat si ca un mesaj incarcat din punct de vedere emotional mareste atentia. Incarcatura emotionala genereaza secretia anumitor substante de catre amigdale, care favorizeaza, la rindul lor, memorarea.

De unde si muscaturile languroase din tartina cu margarina, pizza al carui parmezan se intinde la nesfirsit... facute sa inghitim in sec pe termen lung. Mai mult decit atit, televiziunile se intrec in a oferi telespectatorilor ratia de emotie pozitiva pentru a putea asigura o mai buna receptare a reclamelor de dupa (vezi jurnalul-spectacol, de exemplu).

Cercetarea intima a creierului consumatorului a confirmat si urmatorul fapt: conditiile de receptare a unui brand sint mai eficiente atunci cind „tinta” nu consientizeaza faptul ca este vizata de mesaj. De unde si dezvoltarea advertainment-ului (incrucisare dintre publicitate si divertisment), plasarea de produsele in programe tv, filme etc. (Procter&Gamble si Viacom/CBS, Volkswagen si Universal/NBC), cu alte cuvinte publicitate mascata.

Toate astea pentru a stimula vinzarile.

Pe seama inconstientului nostru.

(informatii din Le Monde Diplomatique, „Scanner les cerveaux pour mieux vendre”, noiembrie 2007)

Stire de ultima ora

Cica Rromica nu si-a violat victima! Citeste si te cruceste aici. Cam atit despre corectitudinea presei senzationaliste de pe la noi si de aiurea. Care povesteste totul despre razbunarea italienilor. Poa' sa zica orice. Si sa faca orice: ghetouri, stele galbene, deportari. Da' sa-l fluiere pe Adi Mutu, asta-i culmea tupeului! No, pina aici!

03 noiembrie 2007

Dedicace

A Raphael.

Nu am poze

Am fost aseara la concert. Ne-a sunat cineva pe la 6 seara sa ne zica de un concert la care cinta Parabellum. As zice echivalentul lui Iris de la noi, dar in varianta punk cu plamini hiperdezvoltati. Am luat puiul de-o aripa si l-am aruncat in congelator, am pus niste paste la fiert si am mincat pe repede inainte, facindu-ne incalzirea cu niste piese de-ale lor, printre care si o adaptare dupa Amsterdam, al lui Jacques Brel. Toate bune, numai ca in seara respectiva cintare era la Neuil les ceva, adica la vreo ora si ceva de mers cu masina si citeva minute bune de ratacit dupa drumul cel bun. Nici o problema, ajungind aproape de fata locului, niste tineri binevoitori ne urla directia cea buna din gurile scoase pe ferestrele masinii, printre brate care agitau sticle de bere. Baietii stie, ne-am zis noi si ne-am trezit inconjurati de alti purtatori de sticle, creste, pantaloni de camuflaj, tigari aromate sau ciini in lesa. Acum chiar ca eram la fata locului, unde realizam ca n-aveam bere la noi (cu care oricum nu se putea intra in urma controlului corporal de la intrare). Ne-am gasit cu sursa noastra - aici tinerii stiu tot ce misca in materie de concerte cu un an inainte - care ne-a imprietenit cu prietenii lui care ne-au oferit cite o bere. Iarba nu ne-au dat. Intram in sala de festivitati a oraselului in care se tinea festivalul de punk-rock-hard core -metale (eram in cea de-a doua seara). Pe scena se isteriza in engleza rockului de astazi un grup de francezi neurotici dupa nume. Stam la coada la bere - 2 euro paharul de 250 ml - si cola echitabila - 1 euro. La toaleta masculina coada se masura deja in jumatati de ora. Inauntru deci, oamenii erau abtiguiti bine (a doua zi de festival, dupa cum va spuneam), unii cu priviri golite de orice sens in viata, altii cerind o tigara sau un pic de bere. In margine, pe stinga si pe dreapta, tarabe cu cd-uri, tricouri si alte suveniruri. In mijloc pupitrul de sunet, cam cit ala de la Festivalul de la Mamaia. Treaba serioasa. Culoarea predominanta pentru orice: negru. Se zaresc, totusi, cite o creasta oxigenata, niste mese verzi sau un cap rosu carmin pina la ceafa. Accentul meu nu trece neobservat, insa festivistii, obositi, au batai de cap (sic) in a detecta Bucurestiul pe harta Europei. Oamenii se cunosc, se iubesc - constat eu dupa paharele baute in grup si piercingurile pe care si le pipaie reciproc cu limba. Actiunea e in fata scenei de pe care euforicii se arunca (cica gestul se numeste slam) in cap peste fericitii din primele rinduri. Pauza, in sfirsit. N-am avut noroc sa fac coada la buda, ca la fete nu era inghesuiala asa de mare. Mai trecea timpul. Se incearca instrumente, se pregateste scena, se fac probe de sunet. Sursa noastra vine intr-un suflet si ne-anunta ca urmeaza Parabellum. Fericire maxima. Toti pustanii se intorc de prin colturi, masini, toalete, iar slabii de ingeri de la locul pentru fumatori. Intuneric. Incepe. Intra in scena unul dintre chitaristi, cu o palarie cu niste cozi rosii. Nu foarte tinar. Stiam eu ca baietii sint in bransa de vreo 20 de ani cel putin, deci au terminat-o cu adolescenta cam de mult. Doar ca nu ma asteptam chiar la asa ceva (intelegeti de-aici ca a aparut si vocalul): un Adrian Paunescu, 15 ani mai tinar, 20 de kile in minus, o voce de te zdruncina, iesita direct din ficati. Pina la sfirsit am tot asteptat sa cinte Andrii Popa... M-am retras mai in spate, avind in custodie o pereche de ochelari, cheile de la masina si rezerva financiara strategica. In fata vedeam plutind, din cind in cind, o pereche de picioare. Delir. Pe scena coardele sar din balamale. In sala oamenii sar in toate partile, unul a cazut direct in cap fiind recuperat de SAMU care a ajuns prompt la fata locului. Cintaretul s-a abtinut de data asta, sursa noastra ne-a marturisit ca gleznele lui isi amintesc si-acuma de ultima data cind au incasat socul unei astfel de prize. Ca asta e cusurul unora: le place sa se crucifice pe bratele fanilor... Dupa doua bisuri, Parabellum coboara de pe scena printre muritori. Cascam si noi gurile de admiratie, merci a vous, cind vocalistul isi atinge pieptul cu pumnul strins in semn de multumire. Unul dintre noi (adica nu eu) se arunca la un set de intrebari si raspunsuri cu el, pentru ca ii trimisese cartea cu dedicatie si vroia sa stie daca a primit-o. Spre surprinderea noastra a tuturor, chitaristul-solist spune ca stie despre ce este vorba. Ca a primit-o, o citeste si ii se pare interesanta. Mai aflam si ca nu are mail, ca nu-l intereseaza aspectul si ca pe concertul asta a luat 100 de euro. Cu toate astea e multumit si continua sa traiasca din muzica. Baietii care au urmat pe scena n-ar fi avut practic nici o sansa daca nu ar fi pregatit dinainte un moment artistic deosebit, adevarat spectacol de sunet (pur core, asezonat cu un contrabas - inventati, baieti, inventati!) si lumini (joc de penumbre): o scena sado, muzicantii deghizati in ingeri, demoni si alte naluci, cruce, luminari, tot tacimul. Ca sa cistige asistenta, au inceput prin a ridica osanale celor de la Parabellum. Efect garantat. Apoi au dat drumul la chitari, contrabas si strigate. Toata lumea tremura instantaneu. Dupa un timp plecam acasa. Tineretul ramine sa doarma in masini, incalzit de gradele care-au mai ramas prin sticle.

Cel mai mic fluviu din Europa

Stiti mai bine decit mine ca un fluviu e un curs de apa care se varsa in mare/ocean. Iacata-l pe cel mai mic:
(Veules les Roses, Normandia, 27 octombrie)

Hai acasa

Foarte tare: Comisarul european, Franco Frattini, a subliniat ieri ca Italia ar fi putut impiedica venirea necontrolata a imigrantilor romani daca ar fi aplicat o directiva adoptata de UE in 2006. El a comentat ca decretul adoptat de urgenta la Roma nu este decat o "masura partiala" si trebuie completat de masuri "care ar permite aplicarea directivei europene din 2006 potrivit careia cel ce nu are mijloace de subzistenta sau comite un delict trebuie expulzat". Cu alte cuvinte, Europa nu-i accepta decit pe cei curati si mai ales cu bani. Ca sa nu piarda timpul, in timp ce presa se intreaba daca victima a fost sau nu violata, administratia italiana pregateste listele de expulzare a romanilor considerati pericol pentru siguranta nationala.

01 noiembrie 2007

Muzica, discriminare si durere

Am descoperit de curind un artist francez, Didier Super a carui muzica m-a pus pe ginduri. Cind auzi vorbe de genu' "m-am saturat de saraci, sint atit de prosti ca nici nu sint in stare sa bifeze numerele pe un buletin loto", "de ce nu sint in stare sa se imbogateasca ca ceilalti?", "mai bine impart un franc la 10 saraci, e mai rentabil" si asa mai departe cam cazi pe ginduri.
Va socheaza? Dau spumele pe-afara?
E adevarat ca individul pare foarte cinic. E doar provocator. Iar vorbele lui nu trebuie luate literal. Ca la prima vedere se vede fierea xenofobismului, urii, rasismului si a celorlalte homofobii cunoscute. Nu cunosc sa aiba un cintec despre tigani, poate vine. De ce vorbesc eu despre tacanitul asta?! Ceea ce vrea el e sa provoace: a analiza de sine, o privire in containerul pe care-l purtam intr-un colt de suflet. Pentru ca ascultind cintecele lui imi dau seama ca fiecare dintre noi are inlauntrul sau ginduri mai mult sau mai putin xenofobe, rasiste, antisemite... Ca la un moment dat fiecare dintre noi a nutrit ginduri urite despre rromi dupa ce-a fost buzunarit sau jecmanit de vreo ghicitoare, cind n-a mai suportat litaniile, Moartea caprioarei sau Steaua sus rasare din mijlocele de transport in comun. Sintem, in continuu, agresati, iritati, atitati, enervati de ceilalti, ca-i numim prosti, saraci, miliardari de carton sau tigani. De ce sa n-o recunoastem cinstit si sa nu le spunem lucrurilor pe nume, preferind sa ne plasam sub umbrela lui politically correct?? Bine, tot discursul asta l-as fi putut scrie la persoana intii singular.
Vorbind de tigani/rromi/ whatever man, nu trebuie pierdut din vedere caracteristici ca nomadism, comunitate inchisa, obiceiuri intepenite, bagajul ancestral. Desigur ca sint si reprezentanti cu vederi largi si grad de integrare de 100%, care avocati, care parlamentari.
Desigur ca se afirma ca facind parte din comunitatea cu pricina numai cind le convine sau cind e vorba sa se plinga de discriminari ca sa mai stoarca niste lacrimi (vezi cazul Basescu-tiganca imputita, sau homosexuali sau whatever, iarasi).
Super. Didier Super pica exact in momentul in care un anume Romulus Mailat a violat si batut o italianca, dupa cum am citit eu aici si ati vazut voi pe toate posturile de televiziune (ca eu n-am cablu in tara asta de vis). Biata femeie, nu stiu daca mai traieste, ca ziaristul a dat-o moarta in titlu si in coma mai apoi (asa cum incercau sa-l omoare si pe Papa in timpul jurnalului de la ora 19). E infiorator ce s-a intimplat. La fel de infiorator e si faptul ca aceasta picatura care a umplut paharul este pretextul ideal pentru autoritatile italiene sa scoata pe piata o lege de expulzare a cetatenilor europeni - cu tinta directa la romani rromi, pe scurt rromani.
Iata cum dau ura, xenofobia si rasismul pe dinafara, cu justificare beton vazuta la ora de maxima audienta.
Am participat la o discutie extrem de interesanta. Insa mai are rost sa ne intrebam ce anume il impinge pe individ sa devina criminal si cit de injusta e repartizata egalitatea de sanse? Cind psihologi, psihanalisti si neurologi se straduiesc sa-i transforme in bolnavi mental? Sigur, o putem face. Asta nu-i va impiedica insa pe italieni sa ne inchida usa in nas si sa nu ne mai primeasca in restaurantele lor, cum se intimpla in clipa asta.
Poate ar trebui sa protestam pentru ca multi dintre noi sint nevoiti sa plece din tara pentru a trai mai bine, facind o munca sub pregatirea lor intelectuala sau chiar umilitoare. Pentru ca ni s-a fluturat sub nas mirajul Occidentului si al Uniunii Europene, fara a ni se spune prea multe despre statutul nostru de persona non-grata practic, despre constringeri, obligatii si bani putini pe care (daca) o sa ii primim.
Asta nu inseamna ca "Europa-i de vina" - ca sa parafrazez cintecul celor de la Vama Veche -, trebuie sa depasim faza de cautare de vinovati si sa mergem spre radacini, spre de ce, din ce cauza, cu ce scop.

26 octombrie 2007

Multumiri cititorilor mei

Din Romania, Moldova, Franta, Italia, Canada, SUA, Brazilia, Slovacia, Regatul Unit al Marii Britanii, Germania, Noua Zeelanda, Turcia - si la mai multe! De cursa lunga, fideli, curiosi, intrati din greseala sau de buna voie, de pe blogurile prietenilor sau dupa cautari incrincenate, reveniti au ba. Care scriu sau numai se uita la poze ori nu indraznesc sa se exprime.
Care au tzava marpha de net sau dial-up. Care-s intrati cu Explorer, Firefox, Safari, Opera ori Mozilla. Care au Java updatata, folosesc in majoritate Flash 9.0 si coplesitor engleza. Si multumesc google.analytics fara de care n-as fi stiut (mai) nimic despre voi. Va mai astept la mine pe blog:)

Am fost la film se intoarce

Parca n-aveam ce face?? Sigur, dar o asa soarea nu se putea rata. Asa ca m-am deplasat la Tours, capitala judetului nostru, o ora de mers pina in oras, cam un sfert de ora de bijbiit dupa cinema. L-am gasit, am luat bilete, am intrat in sala, am calcat lumea asezata pe jos, am deranjat juma' de rind ca sa ma asez (scuze), tot tacimul. Filmul era inceput de vreo 10 minute. Nu-i stiam titlul, dar stiam la ce sa ma astept. Din genericul de final aflu ca am vizionat Ma Mondialisation, un film de Gilles Perret. Dupa care am asistat la dezbatere, ca asa era programul, film plus dezbatere despre mondializare, cu Bernard Cassen, unul dintre guru (sa-mi zica cineva pluralul cuvintului astuia) de la Le Monde Diplomatique. Din film si din raspunsurile la intrebarile (de la nivel de clasa a treia pina la liceu - in ale mondializarii, sa ne intelegem) de dupa am aflat:
  • ca patronilor li se rupe sufletul dupa angajati, atunci cind ii concediaza, dar asta-i viata; la fel cind vind afacerea, nu e vina lor ca fondurile de pensii americane fac oferte de nerefuzat; si ca se spala pe miini ca Pilat din Pont dupa ce vind, in sensul ca nu-l mai intereseaza ca americanu' isi bate joc de munculita lui de-o viata si lasa angajatii in strada dupa ce fac praf antrepriza;
  • ca e din ce in ce mai grea viata de patron, de cind cu ultraliberalizarea asta in draci nu mai cistiga nimic saracii si sint obligati sa delocalizeze (asta inseamna sa mute fabrica de cioareci in tari ospitaliere ca Romania, China, Polonia, Ucraina, Cehia);
  • ca visul cel mai intim si mai drag al patronilor e sa fie abolit Codul Muncii; cu alte cuvinte sa nu mai aiba nici o obligatie fata de, nici o mustrare de constiinta cind e vorba de, nici o lacrima in coltul ochiului pentru angajat;
  • ca (da' asta e reconfirmare) China tine-n pumn SUA odata cu bonurile de trezorerie pe care nu vrea sa le vinda ca s-ar prabusi Statele si, concomitent, comertul exterior chinezesc;
  • si ca muncitorul chinez care munceste la expati cistiga cam la 80 euro* pe luna, da' se scoate cu orele suplimentare; viata de dupa serviciu se petrece in 10 metri patrati in medie, nevasta si copilul sint la tara, la facut agricultura si traiesc si ei din orele lui suplimentare.
O, ce mondializare minunata! * cam de doua ori pretul cinei de la restaurantul din Shanghai (de retrait aici)

24 octombrie 2007

Miscarea de ocupatie continua

Au fost vazute Dacii Logan in Gabon. Pe site-ul www.dacia.com la Contact vad trecute multe tari din Europa, o tara cu un picior in Europa si altu'n Asia (pomenesc aici Turcia) si Algeria. Dar nimic despre Gabon. Adica oamenii aia nu merita nici macar un amarit de garaj cu sigla Dacia? Pina si la mine in sat este unul!

Liberi de la Dumnezeu

Franta e o tara laica. Cum nu se poate de mai laica. Urlator de laica. In scoli, de exemplu, se interzice purtarea insemnelor religioase. Bisericile sint cam goale in timpul slujbelor – cu exceptia celor la care sint arondate 10 sate sau in timpul nuntilor si botezurilor. In teorie, un preot are in turma vreo 10 000 de oite. Adica sunt foarte putini preoti fata de cantitatea de biserici si credinciosi pe masura. Noroc cu turistii care mai cumpara un pachetel de tamiie, mai aprind o luminare, mai spun un Tatal Nostru sub icoane (in timp ce schimba rolele de film din aparatul de fotografiat).

Ei bine, in tara asta extrem de laica, marile sarbatori religioase sint declarate zile nelucratoare. Nu mai vorbesc de alte zile de sarbatoare, deci nelucratoare, care nu au la baza un motiv religios. Cetatenii isi stiu calendarul de libere pe de rost si-si calculeaza puntile (tot asa li se spune si aici sau viceversa) cu un an inainte, ca sa nu stea acasa la televizor (unde oricum la televiziunile publice nu se transmite nici o slujba in direct) sau sa mearga la biserica.

De-a lungul istoriei lor de greve si baricade in strada, au reusit sa cistige aceste zile libere si concediul de odihna platit.

Acuma sa vedem cum merge treaba pe la noi. Teoretic biserica e separata de stat (desi subventionata, preotul are statut de functionar, Ministerul Culturii si Cultelor – cel putin pe vremea mea -, partide crestine, Becali cu crucea-n mina, Dumnezeu m-a vrut Presedinte etc). In acelasi timp, Presedintele si Primul ministru participa la ceremonia de ungere a noului Preafericit. Banuiesc ca moartea fostului a fost transmisa in direct (dupa modelul papal), incepind cu internarea in spital, continuind cu operatia, agonia, autopsia... Parca vad reporterii cum se bateau pe locul de linga cruce pentru un live cit mai veridic.

Cu toate acestea, la noi in tara abia daca se respecta Pastele si Craciunul (ca zile nelucratoare, nu vorbesc de traditii, post si alte calvaruri ortodoxe). Cind se intimpla se pice aproape de week-end, n-apuca bine romanu’ sa se gindeasca la posibilitatea de a face o punte mica acolosa, ca au si aparut statisticile despre cit pierde economia romaneasca daca nu se lucreaza 2 zile. Bine, am exagerat. Statisticile apar post festum, dupa reportajele cu micii, gratarele si tonele de gunoi lasate prin pajisti si paduri. Ne trebuie injectata urgent o doza de culpabilitate, de parca romanul e programat genetic pentru munca in schimburi. Tot statistic vorbind, petrecem (aproape) cele mai multe ore la serviciu pe cap de locuitor si alea insuficient de eficient.

Romanul se tiraste la serviciu apatic si fara chef. Numai gindul la sfirsitul programului, week-end sau concediu il mai tine in viata. Viata care se suspenda in timpul celor 8-10-12 ore de munca.

Poate ne trebuie mai multa odihna si mai putina ipocrizie.

23 octombrie 2007

Votati sau nu votati

Pen'ca alegerile europarlamentare pica in aceeasi clipa cu referendumu', am zis ca merita sa ma deranjez inca o data si sa merg la vot. Sa-mi scot cartea de alegator de la naftalina (pe care oricum nu mi-o cere nimeni, ca votam foarte comod si cu buletinu', da' fara de care nu-ti poti innoi cartea de identitate) si sa ma deplasez la urna circumscriptiei. Special pentru a scrie negru pe alb ce gindesc eu despre UE, votat degeaba, gesturi politice fisiite si altele. Numai cuvinte de sorginte romaneasca, chiar daca (brazda?). Ca sa nu ma mai pling (pe blogurile altora) ca nu ma exprim pe saturate. Imi pregatesc lista de pe acum, ca e mult de gindit: sint, totusi, doua buletine de vot! Oare imi deconteaza cineva biletu' de avion? Intrebam si eu...

De demisie

Ministrul de externe habar n-a avut ce s-a discutat la summit-ul sefilor de stat si de guvern din tarile UE ce a avut loc joi si vineri la Lisabona.

El s-a plimbat prin oras, a stat cu gandul aiurea si s-a facut de ras in fata ziaristilor.

Adrian Cioroianu a fost singurul ministru de externe prezent la intalnirea sefilor de stat si guvern de la Lisabona, din 18 si 19 octombrie. Participarea sa la summit s-a datorat, conform unor surse din delegatia Romaniei, faptului ca premierul Tariceanu a preferat sa se ocupe de campania electorala pentru euroalegeri prin judetele tarii, lasandu-l astfel pe ministrul de externe sa mearga ca turist in locul sau. Cioroianu nu a ratat ocazia si s-a facut de ras in fata jurnalistilor atunci cand a fost luat la intrebari despre scopul si rezultatele discutiilor de la Lisabona. Ministrul a raspuns, spre mirarea ziaristilor, ca 'a fost un moment istoric pentru Europa. S-au luat decizii bune, asa cum a spus domnul presedinte Basescu. O sa ma uit pe inscrisuri si va spun care sunt cele mai importante hotarari'.

Stie doar "yes" in engleza Cioroianu nu se afla la prima gafa de cand a preluat Ministerul de Externe, prima fiind facuta cu prilejul vizitei in SUA, cand in fata secretarului de stat Condoleezza Rice a dovedit ca stie sa zica doar 'yes, yes, yes', in limba engleza. A doua gafa a fost prostioara pe care a spus-o cu privire la 'importantele resurse energetice ale Georgiei', tara dependenta de gazele si petrolul rusesc.

Ar vrea diurna mai mare

Cioroianu a fost foarte curios sa afle care e diurna ziaristilor veniti cu delegatia presedintelui Basescu la Lisabona. El s-a mirat cand a aflat ca acestia au diurne aproape egale cu a lui, de 56 euro/zi. Ministrul a lasat sa se-nteleaga ca e nemultumit de banii pe care ii primeste el in comparatie cu Basescu (200 euro/zi) sau Tariceanu (160 euro/zi).

22 octombrie 2007

In cautarea timpul pierdut

Sarkozy vrea sa instaureze cultul eroilor Rezistentei. Rezistentei comuniste. In acelasi timp, vecinul meu de peste drum (e un fel de a spune, ca ne despart iarba verde de la mine de la bloc, plina de vizuini de soareci si gradina lui de legume) iese sa intinda rufe imbracat in fusta traditionala. In Romania ninge. O sa avem iarna de-adevaratelea anul asta? Bine. Poa' sa fie, desi eu numai de iarna am avut parte: frigul de nu se mai termina in primavara din Romania, frig de-aprins soba in iunie-iulie in Franta, Alaska in septembrie... Ce ziceti, ne-ntoarcem la cele patru anotimpuri sau viram spre inghetul vesnic? Ne intoarcem la despotii luminati sau votam cu dictatorii de treaba?

20 octombrie 2007

Am fost la film

Da. Chiar in seara asta. M-am dus la cinematograful de la mine din sat (cu pretentii de oras, de oras-ideal al lui Richelieu) sa vad "4 luni, 3 saptamini si 2 zile", filmul lui Cristian Mungiu care a luat Palme d'Or la Festivalul de la Cannes de anul acesta. Festivalul l-am urmarit jumatate in Romania, jumatate in Franta. Filmul - in intregime la cinema-ul nost'. Ca sint doar trei reprezentatii unice, asa ca nu trebuia ratat. Senzatii? Ciudat. Foarte. Sa vezi un film de la tine de-acasa, intr-o tara straina, subtitrat in limba aceea straina pe care sa o stapinesti. Pe care sa o stapinesti atit de bine incit sa fii furat de subtitraj si sa nu mai intelegi ce se vorbeste, desi e in limba ta materna. Sa ai un cuplu de batrini in fata ta care citesc, pe rind si cu voce tare, "scrisul" pentru ca filmul e in VO (voce originala). Ce fericire pentru noi sa se dea filmul asta - vorbesc la plural pentru ca sintem 2 romani in localitate si, culmea, vecini de cartier. Sa vezi totusi lume in cinematograful care da reprezentatii chiar si pentru un singur spectator (ca oamenii fac munca voluntara). Sa ai senzatia ca numai TU, dintre toti oamenii aia, intelegi totul. Pentru ca ai trait vremurile acelea, ai stat la coada, ai fost la biserica pe sestache si visai la televizor color. Ca filmul vorbeste pe limba ta si in primul rind pentru tine. La o adica filmul e facut pentru tine. Ce noroc pe mine sa fiu romanca aici. Si nu pentru ca ar fi cistigat vreun meci nationala de fotbal.

14 octombrie 2007

Noutati de peste hotare: Paris

Cum ei n-au parcagii cu belete si ciomege la purtator, tre' sa inventeze tot felu' ca sa nu plateasca parcarea! In imagine, ideea nr. 35a :
(Parcometrul dvs mi-a refuzat cecul)
Ultima gaselnita pentru stavilirea automobilelor - bicicleta in comun: Manifestatie a imigrantilor fara acte legale:

13 octombrie 2007

Tot de la Brest: Oceanopolis, fara comentarii

Noutati de peste hotare: Brest (Franta)

Brest-ul este un oras-port la Marea Iroise (spun francezii), la Oceanul Atlantic mai pe scurt. Aici am pescuit eu urmatoarele: Niste caluti intrupindu-se din punctul termic ca sirenele din spuma marii. Niste ciuperci supradimensionate, la piata. Un Logan. Poate trece.

11 octombrie 2007

Noutati de peste hotare: Nantes (Franta)

De unde aflu: unu - ca a mai aparut o noua floricica pe piata metodelor intensive de invatat limbi straine, bine plasata pe raftul din imagine: doi - ca unii, nemaiavind butoaie gaurite de umplut cu furculita, se apuca de facut elogii diverselor te-miri-ce: si trei - ramine cum am stabilit, sa-ti traiasca familia:

07 octombrie 2007

Ghid de lectura

Am primit observatii cum ca de-a lungul mesajelor mele apar diferite texte misterioase de tip [endif!!]. E adevarat! E adevarat daca utilizati Internet Explorer. Eu folosesc Mozila Firefox si pe blog nu vad altceva decit textul meu, asa cum l-am scris cu punct, virgula si alte figuri de stil. In acelasi timp incerc sa remediez problema pentru utilizatorii de IE. Daca mai obervati imixtiuni ale Masinii in munca mea, va rog sa-mi semnalati. Va multumesc pentru intelegere si lectura placuta.

04 octombrie 2007

JURNAL DE BORD 2007

Deschid Jurnalul de bord 2007

Intru direct in poveste, pentru ca am asteptat deja un an si nu mai e timp de pierdut. Viza de Hong Kong o aveam dintr-un episod anterior, cea pentru SUA de anul trecut, certificatul medical cum ca nu depaseam numarul de persoane per bilet era obtinut si el. Puteam sa-mi fac valiza si sa plec. De data asta pentru doua luni, adica un dus-intors de Pacificul de Nord, intre Hong Kong si New York (Newark, adica un soi de Otopeni, multiplicind proportiile, evident), via Panama cu canalul ei cu tot.

De la noi de la tara ne pornim cu tot calabalicul la capitala, mai precis la aeroport.

Restul e istorie.

Bishnitz Class

Inceput pe 31.07, ora 17 in Romania, 22 in Hong Kong.

Iata-ma-s din nou pe drumuri in portbagaju’ lui barbate-meu, a cincea roata la vapor, ghimpele din coasta, turisto-reporterita de cartier, cu voia dumneavoastra. Ce pretentii sa am, mai mult decit o dactilografa a ceea ce vad ce-as putea fi?

De data asta zburam cu Lufthansa. Ce conteaza ca decolam si aterizam cu intirziere (avem escala la Frankfurt). Respect pentru fidelitatea angajatilor care nu sint deranjati de faptul ca in curind vor fi inlocuiti cu masini pentru procesarea biletelor. Respect pentru surisul si prospetimea stewarzilor, acesti ospatari de lux, dupa mai mult de 10 ore de zbor. Sarumina pentru ceaiul de musetel si aspirine (bine, chinezoaica a inteles destul de greu ca ceream aspirin si nu ice-cream, putea sa-si dea seama dupa vocea a la Marge Simpson ca nu-mi statea gindul la inghetata).

La Paris am reusit sa imbarcam bagajele pina la Hong Kong, noi aveam locuri numai pina la Frankfurt, si alea risipite prin avion. De la Frankfurt incolo eram pe lista de asteptare. Dumnezeu cu mila. Cum coborim din naveta (din cite am vazut eu, ar fi avioane cam din ora in ora intre Paris si orasul german), alergam spre corespondenta, gasim locurile (ura! Noi eram pregatiti sa dam si spaga) si-apoi hoinarim prin aeroport dupa bomboane si puzzle.

In avion, dupa ce ne instalam pe locurile noastre, undeva pe rindul din mijloc, de unde evident ca nu se vede nimic, si ai toate sansele sa primesti genunchi sau coate peste fata cind dormi, avem parte de o alta minunata surpriza: locurile nostre sint revendicate de niste cetateni. Mutati-va voi, noi de-aicea nu plecam, nu plecam aca... Opaaa, dar sintem invitati, cu scuze pentru deranj, sa pasim in Business Class, prin urmare ne deranjam instantaneu si, cu hainele in dinti, ajungem rapid in paradis. He he he, alta mincare de peste (pescuit de-adevaratelea), alt spatiu vital, alte atentii. Pentru inceput ma ocup cu studiatul. Citesc instructiunile de utilizare a fotoliului cu televizor, masaj si telecomanda, pret de vreo 2 ore. Evident ca nu stiu sa aranjez masuta, sa scot telecomanda din bratul fotoliului, se vede cu ochiul liber ca sint o parvenita. Servetele umede de curatat miinile, saculet cu sosete, periuta de dinti si balsam de buze (pe care toata lumea il baga in valiza la aterizare, arivisti sau nu), fata de masa alba, selectie de vinuri bune, de filme bune la Tv si mai ales spatiu. Spatiu de intins fotoliul pina devine pat, de intins picioarele, bratele, de stat intr-o rina, in cap, de masaj am pomenit?? Ce sa mai zic, cu asa conditii de odihna nici nu-mi venea sa dorm, am vazut vreo 2 filme si am frunzarit vreo 15 canale de muzica. Pe fereastra nu prea m-am uitat, desi eram la un fotoliu de ea, suficient de departe pentru a nu vedea mare lucru, in parte si din cauza intunericului in care ne-am afundat rapid – avind in vedere ca inaintam spre est. Avionul isi infigea aripile in noapte, noaptea se avinta catre noi, impinsa de soare, asa ca am dat rapid de lumina, in vreo 4 ore. Sau chiar mai rapid, pentru ca un domn insomniac statea extatic cu ochii in soare trezind sistematic toti nefericitii (inclusiv subsemnata) care nu-si pusesera pinza pe ochi. Nu stiu cum e la clasa intii, se pare ca sarmanii pasageri sint obligati la regim cu sampanie si caviar, dar noi am avut parte de mincare cu gust de mincare, vin excelent, desert dupa voie, pahare de sticla si fotoliu cu bec. Se vede insa ca aceasta clasa nu permite infratirea intre popoare si cauta sa pastreze secretele profesionale. E greu sa-ti atingi colegul de fotoliu, trebuie sa intinzi mina peste fotoliu si gitul ca sa vezi ce se intimpla in curtea lui.

Coborim cu regrete eterne din avion, cine stie cind mai mincam noi pomana asta, si tragem invatamintele de rigoare pentru a ne face viata mai usoara in timpul urmatoarelor calatorii cu economicii. Ne-ndreptam voiosi spre Imigratie, oarecum relaxati, nu aveam privirea criminala a nedormitilor slabi de punga. Ora 4 dimineata acasa, ora 10 la Hong Kong, doream totusi sa ajungem repede la hotel ca sa ne odihnim. Problem. Pasaportul meu (ei na, sint obisnuita deja) e intors pe toate fetele, scanat suplimentar, vamesul cheama intariri – un vrajitor care sa-l descinte, pentru ca era speriat rau de tot si emitea aoleuri fara numar pre limba lui. Nasol. Undeva am gresit. Cred ca de fapt nu trebuia sa am viza, avind in vedere ca in documentul de la companie aveam statut de nevasta de marinar. Sau nu. Trebuia sa fiu ori turista ori marinar, ambele simultan erau de neconceput. Nu mai iesea ecuatia de 3 simpla. Asa ca sintem trimisi la un birou special unde mi se spune ca eu pot sa trec linistita (sa creada ei ca o sa stau din nou la coada aia), insa cu barbate-miu e o problema. Numele lui e scris gresit. Nu-i nimic, asteptam rontaind la bomboane care se gasesc la liber la toate ghiseele, agentul este contactat si greseala remediata. Dupa 2 ore iesim din aeroport la 32 de grade de aer umed si irespirabil.

Ce-am vazut in toate aeroporturile si in miinile citorva cetateni care prefera sa-si petreaca orele de zbor in mod util?! Ultimul volum „Harry Potter”. In engleza. Inclusiv la Frankfurt.

Ajungem la hotelul pe care–l stim deja cu totii, Panda, unde dam peste prietenul meu de anu’ trecut (Mai tineti minte? Nebunatica aceea care-mi cerea un „deposit” mai mare decit pretul camerei). Uite-asa trecem de la 20 de grade naturale (vremea la Paris) la 20 de grade conditionate. Gitul cedeaza. Noroc ca aici gasesti Strepsils la supermarket.

Ah, Hong Kong! Numai ce ma uit pe geam si totul, adica cele 3 zile petrecute anul trecut, revine. Blocurile nesfirsite, unele cirpite, altele suflate-n sticla si otel, schelele de bambus, pasarelele (nu zburatoareJ). Nu mergem la cocktail, asa ca avem timp sa cheltuim dolari de Hong Kong (10 pentru un euro) pe tot felul de suveniruri care ne-au burdusit valizele din ziua unu. Fiind la noi in cartier, stim pe unde sa umblam. In centrele comerciale ce aduc a IDM si a Mallu’ de la Bellu remarc ca mobila e mai ieftina ca la noi si ca ei sint innebuniti dupa papusile in uniforma SS.

Hotelul e la fel de aglomerat, iar intr-un colt e amenajata o rezervatie de panda de plus linga care se pozeaza „japonezii” (poa’ sa fie si coreeni, am vazut ca si ei umbla destul de mult). Pe la etajul 3, unde se gasesc receptia, restaurantul, barul si nenumaratele lifturi cu acces restrictionat la diferite etaje, trece si pasarela. Asa ca pe linga clienti scortosi, mai vezi si gospodine cu sacosa de leustean si pachetul de 10 rulouri de hirtie de toaleta +4 gratuite.

Cum nu puteam dormi, zapam la canale pe televizor. E unul sportiv in care se vorbeste engleza cu accent portughez (o fi de la vecinii din Macao), Discovery Asia, MTV Asia, filme prost jucate sau rulate de pe casete copiate de o mie de ori. Din cind in cind ma uit pe geam, la orasul luminat impecabil, la cladirile cu magazine-scoala-cinema la parter, parcare mai sus pe citeva etaje, apoi apartamente si birouri, luminate si ele pina in virf, cu aparate de aer conditionat peste tot si masini circulind tot pe partea stinga.

Acum sint pierduta si eu in traducere... in cautarea fusului orar al acestei jumatati de lumi.

Tara scuterelor

02.08.2007

Dupa nici o zi de leganeala, o noapte de insomnie intensa – inca nu m-am pus la punct cu fusul orar – ajungem in Taiwan, o tara cit o insula, bucata rupta din China, plasmuita de anticomunisti si protejata de americani. Acostam la Kaohsiung. Nici nu s-apucara bine macaralele de treaba c-am si coborit de pe vapor, la poalele caruia ne astepta o minunatie de taxi conditionat in aer. Am pornit inarmati pina in dinti: o foaie de hirtie pe care era scris in chineza unde vrem sa ajungem, adica la un restaurant pescaresc si la un magazin de articole sportive, toate recomandate de pilot si notate pe passpartu-ul nostru. Dar cu chinezul nu te intelegi chiar din prima, de parca ar fi turc, pina n-am scris noi cu mina noastra 1 linga restaurant, 2 linga magazin no Nike am precizat, si asta de vreo 5 ori, la care s-a adaugat o halta la banca pentru schimbat bani money change money dollar bank si intoarcerea la vapor 3, n-am plecat. Si tot noi eram aia batutii in cap care nu-nteleg, frate, nimic! In fine, o luam din loc.

Din prima ajungem intr-un cartier cam saracut, cu case cam darapanate, fara prea multe aparate de aer conditionat la vedere (bizar, avind in vedere clima, la Hong Kong am vazut pina si pe cocioabe), insa cu gratii la toate ferestrele, la aproape toate etajele (asta insemnind si 6 din 10), ghivece scoase la aerisit pe trotuar, restaurante si garaje deschise larg, cu gunoiul linga usa, pagode incarcate de turnulete si culori tipatoare, cum am vazut eu la prietenii nostri romi. Pe asta cu gratiile pot s-o inteleg, daca ma gindesc ca in alte vremuri numai cine era mai instarit isi permitea sa-si inchida balconul sau loggia...

Inaintam pe niste strazi largi, ce contrasteaza cu stradutele ce-si dau duhul pe laterale. Soferul nostru merge si pe sensul opus si trece pe rosu uneori fara sa se asigure. Pentru ca una la mina, nu am vazut politisti de circulatie si doi nici nu prea sint masini, asa ca prezenta celor de la mina unu nu se justifica. In schimb am vazut roiuri de scutere. Poporul taiwanez se deplaseaza pe scutere, dupa cum ati vazut in filmuletele si power point-urile care circula pe net. Cu masca sau fara masca la nas, uneori cu o camasa imbracata invers ca sa-si protejeze hainele si bratele de soare si praf.

Mincam bine, tot felul de pesti si crustacee necunoscute, alese dupa metoda aratat cu degetul si avut incredere in priceperea bucatarului. Bineinteles ca mincam cit patru, ne servim singuri cu bautura de la frigider, eu personal ma bucur ca sint servetele pe masa (astia clar sint contra chinezilor). Toate felurile sint aduse pe masa pe masura ce sint pregatite, si asta se intimpla repede, asa ca ciorba noastra de peste pare o infuzie cu ghimbir si usturoi. Nu prea stim noi ce mincam in afara de alimentele de baza – orez, ceapa, creveti, insa totul e atit de bun incit nu ne punem intrebari incuietoare. Ne ridicam satui (fara sa fi terminat din farfurie) si platim 1200 de dolari taiwanezi (si ei), 45 de dolari la un euro, n-a fost chiar asa de scump.

Pina sa ajungem la magazinul de articole sportive no Nike no Nike please, cerem insistent sa ne oprim la o banca ca sa change some money dollar change. Soferul nostru se prinde intr-un tirziu, intoarce intr-o intersectie pe trecerea de pietoni si se opreste in fata unei banci. A trebuim sa stam la doua cozi, functionarii mai au si alte treburi de facut, comitete de bloc, gherghefuri, in fine, plecam.

Pentru ca magazinul cu specific sportiv nu satisfacea exigentele noastre, reusim in mod miraculos sa-l facem pe sofer sa inteleaga ce vrem – niste materiale de facut box thailandez, diverse marafeturi de incasat pumni si picioare – si acesta reuseste la rindu-i sa obtina de la vinzatori adresa unui magazin care ar furniza asa ceva. Ce presupuneam noi, din gesturile lor, ca ar fi a doua la stinga si-n fundul curtii e de fapt doua cartiere cu stinga dreapta nenumarate apoi un bulevard lung cit o zi de post si niste bijbiiala pina dam de locatia in cestiune. Care se dovedeste a fi un atelier cu vinzare. Aici se fabrica tricouri, chimonouri de lupta, centuri, genti (de carat diverse pe naveta), am vazut chiar si pantofi (de facut) sport. Daca vedeti marca sau inscriptia Asia Cup pe undeva, ei bine de-aici vine. Sau ei sint doar furnizorii oficiali ai unei ipotetice Cupe a Asiei. Aveau inclusiv matrite de inscriptionat tricouri cu numele clubului sportiv.

Nu stiu ce parere sa-mi fac despre acest oras. Ca am vazut case saracacioase, darapanate, praf mult ca la noi, masini putine (asta mi-a placut cel mai mult), un fel de zona mai luxoasa cu locuinte ingrijite si cu buildinguri de birouri. Nimic ostentativ insa, iar oamenii pareau mai degraba modesti, dintre masinile alea putine doar citeva erau limuzine sau 4x4. Un singur zgirie-nori mai acatarii, un Carrefour, o Ikea, un McDonalds, niste Starbucks Coffee. Multi angajati intr-un restaurant, asta am vazut si-n China. Nu tu inghesuiala, nu tu toale de lux pe strada, nu tu aglomeratie de magazine de fite. Cite una bucata ici colo. Sau poate ca n-am fost noi in cartierele bune. Si spatiu, nene, spatiu sa bati o miuta in intersectie.

Pina la urmatoarea escala – Panama, pornim cu toate pinzele sus catre nord, caci Pamintul e rotund si mai ales bombat. Trecem usor pe linga Japonia, din care nu vad decit doua insule, si alea cu binoclul (ati scapat, mai turistilor, de furia din Carpati!!) si incepem s-o cotim catre dreapta, ca la Ploiesti...

08.08.2007

N-a iesit rima. Las’ ca o sa iasa la anu’, o data cu deschiderea Jocurilor Olimpice din China.

08.08 pentru ca am trecut prin ziua asta de doua ori, ca sa tinem bine minte ca ne apropiem de meridianul 180, din care se pica, dupa caz, in ziua de ieri sau in ziua de azi. Noi am repetat ziua de azi. Adica miercuri seara am dat ceasurile inainte cu o ora si ne-am zis pe azi, in loc de pe miine. Ca miine tot azi era. Asa ca am trecut din emisfera estica in cea vestica, desi noi tot spre est mergem. Daca am fi fost in sensul invers de mers (adica din emisfera vestica in cea estica, mergind, evident, spre vest), treceam direct in miine, fara nici un regret pentru ziua de azi, pe care, din fericire, am trait-o deja, asa ca nu o putem declara la obiecte pierdute (cum mi s-a intimplat anul trecut). Nu s-a inteles nimic in banca din spate. Nu-i nimic, nici eu n-am inteles din prima despre ce este vorba cind am privit o harta cu America la est si Europa-Asia la vest. Parca era din alt film.

La ora 13.27 atingem granita est-vest, trecem din punctul al mai de est spre al mai de vest, uite-asa, cit ai clipi. Ce ti-e si cu gradele si minutele astea care, am aflat, pot fi strabatute uneori mai repede decit e regula!

Carevasazica ne aflam fix la antipozii Londrei, daca bagam o scobitoare pina-n miezul Pamintului si riciiam nitel, ar fi iesit pe partea ailalta fix in patu’ reginei. Sintem la exact doishpe ore de diferenta fata de Maiestatea Sa, ca Greenwich-u’ l-am ratat pe motiv de trecere la ora de vara. Pentru amatorii de calcule si suprapuneri cu realitatea am fost, la momentul respectiv, la longitudinea 180 Est cu latitudinea 42 de grade si 12 minute Nord, ceea ce reprezenta, pentru noi, vertexul, adica punctul cel mai la nord al calatoriei noastre. Aici ar trebui sa mai adaug un cuvint SF: ortodromie, dar nu sint sigura de ortografie. De verificat, totusi, in dictionar; in mod normal ar trebui sa fie vorba de traseul in forma de curba intre doua puncte departate, traseu care e mai scurt decit o oxodromie – drumul drept – pe motiv ca Pamintul este bombat.

Vestea buna dupa aceasta tortura e ca, peste vreo 15 ore, dupa orice ceas cu baterie sau mecanic din lume, o sa fim exact in partea cealalta a Romaniei, asa ca cine vrea sa fie gidilat cu o scobitoare?? Pentru cei care au urmarit cu atentie, o sa incalecam meridianul 160 Vest care se opune aluia de 20 Est, al Romaniei...

Vestea asta buna vine dupa o gramada de vesti proaste, sau mai degraba gri. Cam cum e vremea pe la noi pe vapor. Totul e cenusiu: cerul, apa, puntea. Inaintam intr-un lighean cetos, cu margini nedefinite, fumegind intr-o parte, aburind pe deasupra, cu o bata laptoasa pe de laturi, fara soare, fara luna, fara stele. Gradele sint inecate in mercur, iar vintu-si hlizeste fasolele pe orice ferestruica. O vreme de stat la gura sobei, la vizionat DVD-uri si numarat nodurile pe ora sau de la fringhii. In nici un caz de iesit la promenada, ca nefericitul cela de i s-a dus vestea, adica telexul de la un vapor la altul cum ca ar fi disparut de la locul de munca. Eram cam la 600 de kilometri de locul faptei, n-avea sens sa aruncam colacele de salvare.

Asa ca distractia e la masa, cu birmanezul nostru (nu sint singura exotica de pe vapor). Il luam la intrebari. Ca ce maninca (cum maninca vedem si singuri: cu lingura pe post de cutit): ar minca orez dimineata, la prinz si seara daca s-ar putea, ca la ei gazul e scump si nevasta nu-i gateste in fiecare zi (parca imi aduce aminte de ceva...). Ce forma de guvernare au: ce intrebare, cind toata lumea stie ca e dictatura militara de prin anii 70, daca nu si mai devreme. Cum e cu libertatea de miscare: le trebuie viza pina si sa plece in Thailanda, atit de saraci, prin urmare potentiali imigranti, sint. Cum e cu religia: pai guvernul, ca sa le inchida gura, mai construieste un templu. Partea buna si paradoxul, in acelasi timp, e ca acolo nu mori de foame, desi cistigul lunar e de ordinul a citorva zeci de dolari. De ce? Pentru ca oamenii sint milosi si dau de pomana. Uite o tara care nu apare pe traseul cersetorilor nostri din Occident. Mai intrati si voi pe internet, mai baieti... Ca idee generala, Birmania si birmanezii sint un amestec de China si India, adica trasaturi de chinez pe un fond tuciuriu. Pisici birmaneze? Da, se gaseste. Si ce daca?

Alte amanunte de la gazeta de perete: intr-o noapte am trecut pe linga un vulcan, de mirosea a sulf ca la mofeta. Si in mod absolut sigur si verificat de mandea pe harta si in dictionar: o sa trecem, timp de aproape o zi, prin Triunghiul Bermudelor. Chestie care mi s-a intimplat si anu’ trecut, da’ n-am simtit nimic. Adicatelea sint dovada in carne si oase ca Triunghiul Bermudelor e doar o legenda. A, ne-am plimbat si pe linga Groapa Marianelor, da’ nu stiu daca intereseaza, ca nu are pedigree de baba-cloanta. Voi reveni cu o relatare pe viu (ha ha ha) din Triunghi, se va intimpla in Marea Caraibelor, intre Panama si Statele Unite (e vorba de triunghiul Bermude-Bahama-Puerto Rico).

Bine de voi, e dimineata, o noua zi de munca si week-end-ul care se intinde lenes dupa ora 16. Saptamina mea e lunga, de 8 zile, si e abia joi seara...

Lectura de week-end, ratat scenariu de film

09.08.2007

Sa fi fost cit?! Pe la un 6 seara? Tocmai trimiteam mailul aiuritor despre cum trecerea de la est la vest se transforma in trecerea de la vest la est. Sau invers?! Grabita cum eram sa ma inscriu printre prioritatile voastre de la cafeaua de dimineata, am uitat sa va impartasesc si gindurile mele intime despre timpul ca un cearsaf imens pe care il putem hasura cum vrem, putem desena pe el orice, un sotron, o cochilie de melc, un barzaune... Pentru ca timpul n-are, pe bune, altceva mai bun de facut decit sa lase ciopirtit, labartat, inghesuit dupa pofta mintilor noastre intortocheate. Cine crede ca Timpul e nenea ala care hipnotizeaza cucii din orologii de-i face sa cinte la ora fixa (si juma), crede si in Mos Craciun.

Sa fi fost, deci, pe la un 6 seara relativ. Vestea se raspindi ca fulgerul pe tot vaporul: se vede in zare o ambarcatiune mica, cu pinzele lasate, plutind in deriva. Ne apropiem tiptil si ne lipim binoclurile de ea: nu par a fi oameni la bord, catargul pare rupt, pavilionul pare a fi american, pare a fi inmatriculat in California (statul ala american care are mai multe masini decit cetateni).

O depasim, apoi facem brusc cale-ntoarsa. Asta inseamna ca greierasul de vreo 6 mii de tone se intoarce pe o patina cu ale sale cutii de chibrituri si cu noi cu tot. Apoi pe ailalta, ca sa-si gaseasca echilibrul. Vazind ca marea urca deodata in cer, ma ia cu lesinatura, picioarele mi se inmoaie aproape ireversibil, iar inima cere lectii de prim ajutor. Eram asa de inclinati ca ma gindeam ca mi-as fi udat picioarele daca eram pe puntea U (a mai de jos).

Oamenii incep sa intre in cabina de comanda, ochii agatati de binocluri se inmultesc, iar informatiile curg: vad un om atirnat in jos, nu misca; vad un alt om linga catarg, are o lampa in mina si transmite S.O.S.-uri; vad un steag de cerere de ajutor, si asa mai departe. Comandantul transmite toate detaliile la US Coast, ca se pare ca oriunde ne-am afla in lumea asta, tot aproape de ei sintem. In fine, vorbim cu Alaska, recitam ce vedem si intrebam ce facem, dom’le? Aveti idee de vreun naufragiu prin zona, a cerut cineva sa fie salvat zilele astea, v-a deranjat vreunul cu vreo intrebare?

Intre timp incercam, in zadar, sa contactam vaporasul. Nici un raspuns. Coasta da si ea din umeri, asa ca decidem sa trimitem o barca de-a noastra de salvare in recunoastere. Acum toata lumea se agita, pina si bucatarul e in stand-by, cu apa si paturi pregatite, eu incerc sa destind atmosfera si ma intreb daca nu cumva compania o sa ceara sa fie platita pentru cazarea celor doi pina la Panama, fotografiez viitorii eroi si-mi imaginez deja scenele emotionante si recunostinta eterna a salvatilor rebegiti etc. Intreb ajutorul de bucatar si camerist daca a pregatit cabinele pentru cei doi, totul e gata, oamenii ii asteapta, situatia e sub control, eu sint singura agitata din sector.

Barca noastra pleaca si in curind incep sa curga informatiile de la fata locului. Pai barca are pavilion american intr-adevar, e inmatriculata in California, nu e nimeni agatat de bord, nu e nimeni in barca, nici pe punte nici in cabina, nu se vede nimic special, boarfe peste tot, dezordine maxima (o furtuna mica e suficienta sa rastoarne tot), nu sint documente. Intr-un cuvint nu poa’ sa iasa o stire nici macar pentru jurnalul oral din Pavlateii din deal.

Ne desumflam cu totii. Barca se intoarce cu o jalnica prada de razboi: niste haine murdare, unele de dama, clar era si-o femeie amestecata in afacere, partituri pentru ukulele (chitara aia mica si voioasa), un carnet de cecuri (de-aici deducem numele nefericitilor), un Jurnal de bord care incepe pe 2 aprilie 2007 la San Diego si se incheie pe 8 aprilie tot pe-acolo si cam atit. Aprilie? Nu putem decit sa aprindem luminari pentru bietii oameni. Carnetul de cecuri la americani mai prezinta si un carnetel in care posesorul isi noteaza cheltuielile si-si face balanta. Ultima data notata era undeva prin februarie.

Era sa fim eroi. Dar ne-am ratat misiunea. Am ajuns prea tirziu. Parca nu ne vine sa mergem la masa, dar o facem totusi. Sintem tristi, insa cu constiinta impacata. Mincind, cu noduri, ma gindesc ca bucatarul (parc-a avut o presimtire!) s-a intrecut pe sine insusi, pentru prima data mincarea lui nu era total dezgustatoare, sosul de la spaghetti imi amintea de ciorba de la gradinita (si era bunaaaaa), din compotul de fructe exotice a iesit o prajitura cam cruda, da’ mergea pina si aia.

O alta zi se incheie. Cu sentimentul datoriei implinite. Pentru fiecare dintre noi.

Ps: Coasta americana ne suna sa ne anunte ca s-au gasit proprietarii. Sint bine mersi in vacanta. Putem sa fim draguti si sa le trimitem prin posta lucrurile recuperate? Thanks.

Cum maninc ca sa traiesc

17.08.07

Ca doar n-o sa traiesc ca sa maninc, n-am avut eu bafta aia sa ma nasc Pastorel, Dan Chisu sau macar Bursucul gastric!

De cind cu eficientizarea costurilor de productie si liberalizarea intr-o veselie a fortei de munca, mincatul pe vapor a devenit o aventura mai dihai decit traversatul junglei. Pentru ca degeaba ne inmuiem dumicatul atit in farfurii occidentale cit si in strachini orientale, tot balcanici raminem, adica limitati geografic in gusturi si ingrediente. In schimb, filipinezii au o filosofie a amestecarii bucatelor in cratita mai mult ontologica decit hedonistica.

La obiect, hai sa vedem cam care ar fi asemanarile si deosebirile dintre ciorba lui chief cook si borsul mioritic (varianta ca la mama acasa). Pai borsul nostru ce caracteristici are? Transhumanta. Spiritul mioritic. Alternanta vale-deal. Unde nu vedem legumele aliniate simetric, strins unite in jurul bucatii de carne taiate regulamentar – nici prea mare, nici prea mica, cit sa nu naufragieze inestetic in farfurie – sau plutind serafic primprejur, ploaia de verdeata inmiresmata, ascunsul gust acrisor al borsului ce-nvie pina si mortii de pe nasalie... In acest timp, ciorbo-supa-OZN dupa model chinezesc isi arata, desucheata, bucatile de carne si os desfigurate si legumele, lincezind despuiate in toata lungimea lor si fara vlaga intr-o zeama fara personalitate nici perspectiva, tulbure, in care numai grasimea rinjeste palid la suprafata. Osteneala gospodinei robotind pe linga cuptor versus lehamitea bucatarului molfaind guma deasupra aragazului.

La fel, cita armonie in chiftelele canibalo-vegetariene - made in untura generoasa a unui Ghita decedat la datorie pe vremea Craciunului - care nu fac nici o diferenta intre morcovi, cartofi, ceapa, carne si marar! Pe linga ele, bilele de carne in uniforma ale sefului par decreteii unui manual de bucatarie fara imaginatie.

Si-apoi pastele - inecate in ketchupul diabetic de-o culoare nedefinita, legumele - sugrumate in uleiul refolosit peste termenul de casatie, cartofii pai - reincarnari succesive si totusi din ce in ce mai ratate ale amidonului, orezul – ca o ectoplasma ce se regenereaza nonstop in farfuriile asiaticilor, dimineata, la prinz, seara si in loc de floricele pentru filmul de seara -, toate acestea se lafaie obscen, in fiecare zi, pe tavile fara vina ale vaporului. Despre combinatiile diverse de legume plus carne, salata verde plus orice si altele, prefer sa las ca tema de reverie in caz ca vreodata vreti sa chiuliti de la serviciu si nu aveti cum sa-i demonstrati sefului ca sinteti bolnav (un fel de a minca creta in pauza, da’ de data asta numai mental!).

Ce mi-a mai ramas? A, desertul. Chiar vreti sa descriu la piece de resistance a sefului peste polonice? Fie. Obiectul suspect are aparenta unui tort (oricine se poate insela de la 10-15 centimetri). O degustare vizuala si tactila mai atenta ne vor revela ca suspectul e alcatuit din straturi dupa cum urmeaza: un strat de blat – in sine suficient de dens si dulce pentru a nu mai fi completat cu altceva -, un strat de crema de ciocolata Nutella, un strat de blat, un strat de dulceata de ceva, si tot asa pina la epuizarea sortimentelor de dulceata din magazie, blat, apoi ciocolata si smintina de decor. O singura portie acopera, cred, necesarul caloric al unei echipe de baschet de amatori din statul Virginia.

Pina una alta, plutim cu totii in aceeasi galeata si visam la noul bucatar care va ajunge pe vapor peste citeva zile. Filipinezii zic ca cica ar fi un cordon bleu desavirsit. Noi astilalti, europeni neinitiati, avem inima strinsa si mergem inainte ca la ghilotina. Fie ce-o fi. Doar nimeni n-a vazut niciodata vreun restaurant filipinez pe vreundeva. Se pare ca exista doar un singur bucatar filipinez bun si ala e antamat de George W. Bush la Casa Alba (eu banuiesc insa ca l-a luat pentru ca-l plateste meschin si la negru).

De ce oare sintem atit de neincrezatori?

Panama

20.08.07

Au fost 18. 18 zile de apa, in cer si pe pamint. Mai putin soare, si mai putin uscat.

Am schimbat ora de 11 ori si am petrecut o zi de doua ori.

Da’ fie! A meritat. Pentru ca azi am avut nespusa bucurie sa pun piciorul pe pamintul udat de dolarii canalului: Panama (pentru aducere aminte, click si aici).

De dimineata se vedeau deja vapoarele ca niste degetare, de dupa storurile trase decuseara (sa nu deranjam strajerii de la cabina si mai ales pasarea imensa care se oplosise pe catarg, taman linga far). Pe la prinz tot in caldare eram, cu insulele in fata, mai mici, mai mari, toate impadurite. Orasul intr-o parte, cu zgirie-norii care se vad si de la noi din batatura. In spate, alte vapoare calare pe orizont, ca-n desenele copiilor. Soarele iese din cind in cind de dupa o parcela de nori.

Sintem in rada. Parcarea in rada e ca parcarea pe Stefan cel Mare la Bucuresti sau pe Victor Hugo la Paris: pindesti sa plece unu’ ca sa te plasezi cit mai bine. Ca locuri ar cam fi... In port, in schimb, parcarea e ca la Cora: te asezi cu botu’ inspre iesire, ca sa pleci cit mai rapid.

Hopa, a ajuns pilotul la bord. Impreuna cu o sticla de wiskey Grant’s. Toate privirile-s atintite asupra ei. O va desface? Daca da, ne da si noua? O facem posta sau scoatem paharele de cristal? La plecare, pilotul – american – isi ia sticla acasa. Cica un dar de la niste greci. Baiat fin, ne ureaza sedere placuta in acest oras minunat. Cica sa-l credem, nu sta decit de 27 de ani aici. Marfa replica. Americana 100%.

In port, musca noastra clandestina profita de un moment de neatentie si debarca fara sa fi semnat fisa de lichidare si fara sa fi predat materialele de pe inventar.

Panamezii de la Imigratie sint niste draguti, ne lasa pe toti sa iesim si sa ne cheltuim dolarii (americani de data asta) in tara lor. Din port ajungem, cu 3 dolari, in Mall-ul vecin. Cam mare Mallu’ asta, cit vreo doua, aproape trei de-ale noastre. Taximetristul care ne-a adus ar cam vrea sa ne dea intilnire sa ne-aduca si-napoi, pentru ca sintem baieti buni si nu ne tocmim la pret.

Mallul ca mallu’. Multe magazine, Zara, diverse, cam ca la noi. Citeva magazine cu marfuri ieftine – unde era si grosul de clienti -, promotii peste promotii si solduri (aici le zice descuentas). Intram si noi intr-unul. Merita, fie si pentru a ne duce cu 10-15 ani inapoi: alde Dr Alban, Salt&Pepa si ICMC ca fond sonor – pentru cine mai tine minte blugii piramid si tunsorile a la Vanilla Ice. Ce vremuri!!! Se pare ca muzica asta stimuleaza cheltuirea banilor, altfel nu-mi explic prezenta a doua casiere pe casa de marcat (si sint multe case pe cele 2 etaje), a nenumaratilor supraveghetori printre standuri si supraveghetoare care te ajuta la cabina de incercat.

Cinema-uri si la ei, restaurante multe si la ei – si astea pe doua nivele. Afluenta mare in fata la McDonalds si KFC. Uneori ma intreb daca merita sa ajung in capatul alalalt al lumii ca sa constat ca e ca la noi. Restaurantele fast-food pe margine, mesele in mijloc. Noutate: aici, cind e sa vina comanda mai tirziu, primesti un numar in virf de bat pe care-l depui pe masa si astepti. Nu ca la noi, cind te intorci cu bonu’ peste 10 minute si constati ca shaorma ta e de mult mincata de altul mai rapid, deci mai smecher.

Intoarcerea a fost si mai palpitanta. Cum nu gaseam nici o masina care sa ne duca si pe noi un kilometru mai incolo, adica de la poarta la vapor (asta insemnind ce era pina la vaporul din fata noastra, cei 300 de metri ai acestuia plus 300 ai nostri), am zis hai pe jos, ca n-o fi foc. Si n-a fost, intr-adevar, da’ fiecare centimetru parcurs mi s-a inscris in memorie pe vecie: camioane alandala, care pline, care goale, iesind de te miri unde, iar in jurul vapoarelor macarale care rideau la luna cu cite un container in cioc. Unele nu se jenau deloc si se plimbau chiar deasupra capetelor noastre marindu-ne viteza considerabil. In fine, dupa ce am asistat la un episod de echilibristica (un container care nu-si gasea cuibul si se dadea cu capul de toti peretii vecinilor din jur), am urcat pe puntea suspinelor, rasuflind usurati.

In rezumat: ajungem in Panama pe la vreun doishpe-unu. Pina se termina hirtogaraia (inspectii, imigratii, chestii) se face ora shaishpe. La ora douajdoua treizeci plecarea in rada in alte ape, ca traficul in portul Balboa e intens, iar parcarea limitata. In total am petrecut 3 ore si jumatate pe uscat. Din care una cu vedere la Dunkin’ Donuts. Toate trei dind spre poporul panamean, statistic mai obez decit cel american. Pot sa confirm prin felia de pizza, care e de fapt cit doua felii de-ale noastre, europene. Si mai e si ieftina.

Iarasi o escala de vis.

21.08.07

La 7 dimineata sintem in fata portilor la Miraflores. Cumva ora 15 acasa, adica in intirziere fata de ora prevazuta– dar orele de trecere prin canal sint intotdeauna aproximative. Ma trezesc ca marinarii care simt orice schimbare de vibratie. Simt motorul infrinat, cei 50 000 de caluti de mare nerabdatori care ar cam vrea sa iasa din herghelie, dar sint bine struniti... Ii simt tropotind, nechezind nemultumiti. Si-apoi e dimineata, iarba cruda, soarele mijind abia pe cer printre nori (e clar, n-am noroc de plaja voiajul asta).

Stau de vorba cu unul dintre piloti, sint 4, si aflu ca Panama e un stat creat de americani (asta nu inseamna ca proaspetii cetateni ii iubesc la nemurire pe creatorii lor), care au rupt o bucata din Columbia. Se zvoneste si ca Noriega va fi eliberat curind dupa care va fi impartit frateste intre Panama si Franta care l-ar vrea fiecare ars pe rug respectiv ghilotinat pentru diverse gainarii.

Trecem de cele doua ecluze de la Miraflores, ne strecuram pe sub Podul Centenar, gata si cu ecluza de la Pedro Miguel si ne plimbam prin lacul Gatun. Imi ramin ochii la insulitele alea impadurite (suna bine „padure de palmieri”, nu?), nici nu-mi doresc una foarte mare, insa obligatoriu cu yacht agatat la copac.

Totul se petrece nesperat de rapid, ofiterii isi fac cruce si scuipa in sin sa nu fie deochi.

Cind sa atacam prima ecluza dintre cele trei de la Gatun (cum bine s-a vazut si pe internet – www.pancanal.com), unde nu se-aduna niste nori negri vinetii, spintecati de cite un fulger ca focu’ si asezonati de tunete proaspat iesite din infern.

Venea ploaia, nenicule!

Si ce ploaie, azvirlita cu galeata la nimereala, torentiala naibii care te uda dincolo de piele! Eu ca eu, ca trebuia sa ma sacrific si sa fac poze pentru posteritate, da’ capitanul si secundul plus doua bucati piloti ce vina aveau? Si unde nu-i vezi in combinezoane portocalii, cu o umbrela protejind tabloul de comanda de afara. Aparatul de fotografiat ia apa la bord. Pe marginea ecluzei se formeaza musuroaie de muncitori sub cite-o umbrela.

A zis cineva ceva de vreo aversa? N-apuc bine sa usuc aparatul ca ploaia se si opreste, iar noi tot in ecluza numarul 2 eram.

Iesim in jur de ora 16 (24 in Romania). Iarasi singuri pe mare, da’ in Marea Caraibelor, alta viata...

Ps: Cit timp ne sugeam burtile ca sa incapem in ecluze, sub noi, adica pe la etajul 2, se pregatea ceva. Bineinteles ca de mincare. Noul bucatar isi si pusese sortul de git cu un entuziasm iesit din comun. O bunatate, o delicatesa, o trufanda, o comoara la casa omului acest bucatar! In ratatouille (tocanita) lui, legumele taiate cubulete pareau iesite de la sala de forta, snitelul de pui se topea in gura, la fel si cordon bleu-ul, iar cartofii taranesti parca fusesera trimisi par avion din Romania... Era asa de bun incit propunerea ca cel dinaintea lui sa fie retrogradat pe post de razator de morcovi si sfecla rosie mi-a ramas, evident, in git.

Triunghiul Bermudelor

New York, New York

27.08.2007

Ca numai asta aveam in cap de citeva zile. Adica o sa mergem la oras, duminica, in straie de sarbatoare, asa cum se cuvine.

Pregatirile au inceput de mai demult, era si cazul, pentru o asa onoare! Tot marinarul, de la vladica la opinca, s-a pus pe cautat bombe in fiesce coltisor de vapor. De 4 (patru) ori, in caz ca ne-a scapat ceva cu o zi in urma. Uite-asa ne-am adus noi contributia la lupta impotriva terorismului. Mai apoi am raportat cu sirguinta ce-am vazut si auzit pe unde ne-am preumblat, ca acolo cum se face, ca aia cum se imbraca, ca ailalti ce v-au intrebat, cerut, spus?? Asta dupa ce curiosii americani au inceput conversatia cu un nevinovat „Se vede ca e vapor francez, e curat la bucatarie” de-am crezut ca vor sa-i invitam la masa (bucataria americana e renumita in lume, se stie, pentru recordul de fabricat obezi pe minut, ofcorse). Eu am zis, cu mina pe inima, ca aici e mai nasol ca pe vremea comunismului la noi, chiar daca n-am fost cautati la dosar pina la a saptea spita. Habar n-au ca o ambarcatiune de-a lor se plimba, esuata, prin Pacific, da’ sint experti in restu’ lumii. Nu trimitind spioni, ca orice tara normala la cap, ci tragind de limba vaporeni, cu subliminalul „ori colaborezi ori iti facem viata mai neagra ca semineul” incorporat ca un ou in fiecare zimbet si thank you four your precious time. Si mai au si o lege in care se proclama ei pe ei cei mai in masura sa stabileasca si sa evalueze securitatea in lume. Adica e normal sa te ia la intrebari si e si mai normal ca tu sa nu te simti ofensat, turnator sau, mai rau, colaborator.

Toate acestea au fost date uitarii in momentul in care ma aflam in trenul spre New York. Era duminica, numai soarele pe cer lipsea, in rest totul era perfect. Statuia Libertatii batea cind in verde, cind in turcoaz, iar muncitorii dadeau zor pe santierul fostelor Turnuri gemene. Se vede treaba ca toti Doreii erau concentrati acolo, pentru ca intre timp gropile se labarteau, tihnite, pe strazile paralele si cu sens unic ale Manhattanului (sau, pur si simplu, statul nu mai are bani de bagat in picioarele si rotile cetatenilor). Mai departe nu indraznim sa ne aventuram, caci am vazut prea multe filme violente si seria Nasul de vreo doua ori.

Mergem tot pe traseul Madison Square Garden - 7th Avenue, numita si Fashion Avenue – Times Square - Broadway pina la Central Park. Nu iesim bine din metrou, la MSG, ca intram in prima librarie din drum (Borders) si dam peste primii turisti: erau romani, brusc sentimentul patriotic a depasit cotele apelor Dunarii. Astia-s concetateni de pus la gazeta de perete, la sectiunea Asa da!

Ziua se anunta plina de evenimente pozitive. Pai strazile din centrul Bucurestiului arata mai bine ca aici si in nici un caz nu miroase in halul asta. Pina si in metrou e mai inteligibil la noi, chiar daca panourile sint probabil de pe vremea lui Gheorghiu Dej. Aici, cu 2 dolari te poti plimba timp de 2 ore, dar numai cu metroul, care se pare ca la ei circula si noaptea – astea sint singurele vesti bune pe care pot sa vi le dau pe tema asta.

Mergem mult, printre tarabe cu ceasuri, posete si parfumuri piratate, turisti, covrigi supradimensionati, alune prajite, americani si reclame vii care te invitau in locanta care-i trimitea in strada. Unele magazine erau deschise in zona (Times Square), cele mici - identificabile ca si consignatii de cartier, cu multa aparatura electronica de vinzare -, centrele foto si nonstopurile lor. Pe seara, micii intreprinzatori isi intindeau celofanele cu CD-uri si DVD-uri pe jos (adica la ei de ce se poate si la noi nu??).

Mincam mult, prost si scump intr-o circiuma de linga Central Park, in care detectez si un indian printre chelneri. Dupa invazia de latino-americani si chinezi, acum e rindul indienilor sa cucereasca America, sa tina pizzerii italiene si croitorii.

Cum fusesem descurajati de coada de la Muzeul de Arta MOMA, ne hotarim sa o luam spre sud, ca sa vedem celebra expozitie BODIES. Eu nu intelesesem exact despre ce e vorba in aceasta expozitie, desi panouri ii faceau reclama peste tot. Ma asteptam la o expozitie de body-painting, arta aplicata pe corp, ceva de genul asta.

Luam metroul... in fine, coborim undeva in partea de sud, fix linga fostele Turnuri si ne indreptam spre South Street Seaport – Exhibition Centre, pe Fulton Street, da.

Scump, dom’le, scump. 27,50 dolari per adult per duminica? Si pentru ce? Vreo citiva imbalsamati, disecati, prezentati pe bucatele, astia sint muschii, nervii, astea-s oasele, venele, organele. Astia-s plamini cancerosi si negri de la fumat. Asta e un sin, asta e un penis, asta e un creier – plini de metastaze. Uite si ficatul plin de pietre. Asta e o sectiune transversala de creier arsa de la un atac cardiac. Asta e fetusul la 3 saptamini, la 5 luni, la 8 luni, uite si un bebe nascut cu o gheaba pe coloana verticala si doi gemeni lipiti in jurul burtii. Toate mostrele sint perfect conservate, venele si arterele sint desprinse de pe corp si sugereaza forma fiecarui organ pe care-l iriga intr-o alta viata. Invataminte adinci pe pereti: micul-dejun stimuleaza memoria, deci mama avea dreptate! Corpuri (Don’t touch the bodies! Don’t take pictures! Turn off your mobile phone!) sectionate in toate sensurile, in doua, in trei, in patru, unul era facut rondele din cap pina in picioare. Unul singur prezenta grasime (fat), ca si cum organizatorii nu vroiau sa supere poporul cu un asa apropo discrimininatoriu, nu vroiau sa bata obrazul nimanui si sa aiba surpiza ca degetul sa se infunde si sa se tot infunde pina ajunge la la os. Deci un singur grasunel strecurat, cu scuzele de rigoare, printre atitia fumatori, cancerosi si tuberculosi. Adica e nasol sa fumam, uite cum se innegresc plaminii, poluarea ne ramine doar in git (a se citi trahee), ea n-ar avansa spre plamini, Doamne fereste!!! In schimb putem sa mincam oricit, ca doar organismul nostru e perfect organizat si echipat ca sa elimine ce e in plus. Ce vorbesti?!

O mama cam indianca explica copilului de vreo 10 ani, in engleza, structura organului sexual feminin. Copilul pare suficient de scirbit, dar nu zice nimic mai mult decit ihi. Vorbeste mami pentru el: we’re having a lot of fun, haven’t we?? Uite familia americana fericita, cu tatal si copilul numarul 2 cu tot, care se distreaza asa de frumos la muzeu, familie-model pe care o regasesc mai apoi, la iesire, completind caietul de impresii.

Ce misto e atunci cind calatorim, mai ales daca vorbim o limba exotica ca romana, putem spune tot ce ne trece prin cap fara ca nimeni sa ne inteleaga. Nu ca francezii aia doi care, auzindu-ne vorbind (si) frumoasa limba a lui Jacques Chirac, si-au inghiti comentariile licentioase despre manechinele nude expuse. Avantaj (tot) noi.

Iesim fericiti si infiorati de atitea cunostinte expuse pe centimetrul patrat si cu buna intentie de a cumpara un catalog, pentru a-i lumina si pe altii. N-ai sa vezi, la 20 de dolari bucata, cam scump pentru ceva ce trebuia inclus in pretul biletului. Sa fi avut macar o brosurica gratuita. O duduie imbracata in halat alb de spital e gata sa ne raspunda la orice intrebare. De nervi, nu-ntrebam nimic. N-are decit sa moara de plictiseala pe scaun.

Dupa care mergem sa bem o bere pe promenada, linga niste tineri negri care se contorsioneaza pe muzica rap din anii ’90.

Uite asa se distreaza cetateanul american. Un muzeu, o plimbare, o inghetata de la furgoneta, un hamburgher si-o bere la terasa, o coada la autobuzul cu etaj care strabate orasul sau cu vaporasul care-l inconjoara.

Pentru asta insa nu mai avem timp. Aruncam o privire in libraria cu carti la pret redus (chiar si la un dolar), mincam cite o inghetata (fara gust, scuze ca ma repet) si luam metroul (offff) spre gara. Statia de metrou si gara e mare (Penn Station), alergam dintr-o parte in alta pentru ca indicatiile aproape ca nu au sens (pentru aceeasi directie putem foarte bine si sa urcam si sa coborim), ne aruncam in tren si incepem sa respiram.

Pe drumul spre port, aceleasi panouri: daca sinteti pe banda din stinga trebuie sa o luati la stinga; pe semnul Interzis scrie accesul este interzis; ajutati-ne sa oprim crimele in New York; veniti la biserica cutare a pastorului John cutare. La radio sint reclame despre cum sa-ti platesti ratele cu succes, fara se cazi in depresie sinucigasa. Auzi, aici iti trebuie pregatire ca sa scapi de datorii!

Seara, ca sa mai simtim oleaca in ceafa suflul creativ american, ne uitam la Terminator - partea intii.

A doua zi, rasfoind ziarele aduse de piloti la bord, aflu ca vineri, adica cu numai doua zile inaintea noastra, si cu trei strazi mai incolo, celebrul cuplu Brangelina si-a scos copiii adoptati la plimbare si mincat hot-dog de la necunoscuti pe strada. Va dati seama?! Si noi care am tratat cu strimbat de nas anonimii colorati care fabrica piinea+cirnatu’ cel de toate zilele al vedetelor!!! Cica neigienic, dubios si cu miros de munca la negru! Asta da lovitura de imagine, business inmultit cu 200, prosperitate fara limite! Iti pune Dumnezeu mina in cap intr-o zi, cind unei vedete ii e sete de publicitate, se plimba cu presa dupa ea, de atita sete i se face foame si se nimereste sa cumpere covrigi, eugenii sau mici de la tine. Si atunci sa-ti tot vezi numele scris in clar in enshpe ziare, reviste si saituri de pe net !!!

Bonus: Norfolk

29.08.2007

Aseara am iesit iarasi in oras, in Norfolk – cel mai mare port militar din lume. Vapoarele militare si portavioanele sunt toate mari, gri si monotone. Pe deasupra noastra si a lor zboara un elicopter in continuu. Fac poze palmat.

Am chemat un taxi si, 30 de dolari mai tarziu, eram in zona comerciala. Pina acolo, am avut timp sa observ ca in tara asta sint autostrazi peste tot, chiar si in oras, cu case pe stinga si pe dreapta, acelasi model ca-n filmele americane: fara gard, peluza perfect taiata, cutii de chibrituri solitare, cu masina pe dreapta si cutia postala la drum. Cum ar veni, orasele descentralizate sint construite de-a lungul autostrazilor. Cool. Panourile de pe margine (in afara de cele publicitare care-ti rezolva problemele financiare intr-o clipita) indica statiile de benzina (Gas) si fast-food-urile (Food). Incepind cu mancarea, by all means.

In zona comerciala erau mai multe restaurante si fast-food-uri decit magazine. Toate prevazute cu parcari imense. Pentru a ne deplasa dintr-un loc in altul ne-am lovit de o mare problema: trebuia sa traversam strada cu patru benzi. Trebuia sa gasim o trecere de pietoni, un semafor ceva. Pe alocuri nu exista nimic de genul asta, asa ca am taiat-o oarecum printre masini. Eram de altfel singurii pietoni in cele pustietati.

Ah, de cand imi doream sa maninc un cheeseburgher din care grasimea se scurge pe fata, pe degete si se tranforma in pete pe care numai foarfeca le scoate!! Si-o portie imensa de cartofi prajiti. Mai intii facem cumparaturi (cipsurile, floricelele si covrigeii se vindeau numai la pungi imense) in supermarket. Mare. De-adevaratelea super si scump pe alaturi. Oricum mai scump ca in Romania, cam aceleasi preturi ca-n Franta. Deschis de la 7 dimineata la 11 noaptea. Zece case de marcat din care numai doua prevazute cu vinzatori (dar putem fi linistiti, magazinul angajeaza personal, dupa cum am inteles din materialele puse la dispozitia cumparatorilor). Inainte de a te instala la coada: ziare de scandal ingrijorate de moartea inimenta a Angelinei Jolie coroborata cu despartirea de Brad Pitt (care-si vrea progenitura, adoptatii poa’ sa si-i pastreze fatuca, ca nu-s blonzi ca el). Bag seama ca tre’ sa ai nervii foarte tari ca sa rezisti in gura presei de scandal. Apoi merg sa-mi fac poftele. E bine la fast-food. Comanzi ce ai de comandat si, fara sa ceri, ti se da un pahar de plastic la vreo juma’ de litru pe care-l umpli de cite ori vrei de la robinetul de sucuri (Pepsi, apa minerala, o gazoasa cu lamiie si alte alegeri cu bulbuci). Stau cu ochii in farfurie, nu care cumva sa-mi scape vreo privire nelalocul ei spre vecina supradimensionata din dreapta sau spre tinerii de culoare din stinga, si ei depasind serios media de greutate din statistici. Albii, pardon, caucazienii cu cauzazienii; negrii, scuze, african-americanii cu african-americanii (ca nu se mai spune afro-americani). Noi reprezentam singurul grup baltat din circiuma. Toaletele sint cam alandala, nu e o surpriza, iar lucratorii au obligatia scrisa pe pereti de a se spala pe miini dupa ce. Dupa cum este afirmat si in Pulp Fiction, nu gasesti bere in locanta, asa ca ma intorc cu grupul de insetati la supermarket – apropo, are aceeasi sigla ca si MegaImage-ul nostru, numai ca se numeste Food Lion, or fi veri de-al doilea-, cumparam bere (numai la pack sau la litru). Tot din filme stiu ca in tarile astea e interzis consumul de bauturi alcoolice pe strada, asa ca am prevazut pungi de plastic pentru a ascunde cutiile. Ne bem berile intr-o margine de parcare, colt cu spatiul verde, pititi dupa o masina ca sa nu atragem privirile aducatoare de amenzi. Cit stam noi acolo tot sosesc masini gigant care descarca persoane de la 80 de kile in sus. La un moment dat apare si proprietarul masinii pe care o pazeam gratis, ingrijorat (credea ca i-o zgiriem cu cheia sau ca ce?!). L-am asigurat de adinca noastra consideratie si am scuipat in sin mai apoi, cind am aflat ca mai toti cetatenii acestui minunat stat Virginia sint inarmati, dupa principiul ca arma e mai ieftina ca braga pe aceste meleaguri.

Intr-un cuvant, o adevarata seara americana. La intoarcere, parca nici nu mai observ ca de fapt traversam un deşert in care sunt plantate pe ici pe colo imobile si multe panouri publicitare. Ultimul semn de civilizatie americana: un articol dintr-un ziar in care este exprimata minia cetatenilor cu bani, satui sa plateasca prin taxele lor scoala publica a copiilor de sarantoci. Ca aici asa se pune problema: de ce sa profite ala di taxele pe care le platesc EU?

Panama bis

04.09.07

Prima oara e fascinant, nu vezi nimic, in parte de admiratie, in parte pentru ca ai un ochi lipit de aparatul de fotografiat. A doua oara e cam la fel, te chinui sa imortalizezi ce n-ai reusit prima data. A treia oara o faci sistematic, dupa un program bine stabilit, cu dosare pentru fiecare element, inregistrind nume si date.

Ei, cind am trecut a patra oara prin canalul Panama era atit de vizibil ca fusesem prin zona incit pilotii nu m-au mai intrebat, ca de obicei, it is your first time? Nu stiu, poate ca ma deplasam mai incet dintr-o parte in alta si cautam unghiuri mai artistice, am renuntat sa mitraliez fiecare centimetru patrat...

Dar inainte de asta a fost portul Manzanillo. Portul de linga al doilea oras din Panama (si poate si ultimul, glumim noi aici pe vapor): Cristobal. Ies iarasi la plimbare si iarasi bat recordul de stat la sol: 2 ore plus o jumatate de ora de internet. Ca de obicei, directia e centrul comercial, Mall-ul – cum se spune pe-aici.

Taxiul costa 5 dolari, as spune ca distantele sint standard in tara asta. De data asta e dezolant, multe spatii sint goale, promotiile se terminasera cu o zi inainte (deci se poate si mai ieftin de-atit!!!), mincarea iar costa mai putin ca la noi. Ar fi trebuit sa fim controlati strasnic la intrarea in port, sa fim mirositi de ciini tinuti cu greu in lesa – traficul de droguri e atit de intens, incit e nevoie de agenti de circulatie pentru a-l fluidiza cit de cit -, dar nu, se pare ca am inspirat suficient de multa incredere, pentru ca nici sacosele sa nu-mi fie rascolite. Ce dezamagire!

In mod normal povestea din port ar trebui sa se termine aici si s-o incep pe cea despre canal. Dar e duminica, sint oameni noi la bord, care i-au schimbat pe cei care asteptau plecarea cu bagajele facute de trei zile, bucatarul ne-a pregatit pizza, steak si porumb fiert... Parca pluteste ceva in aer... si in apa...

Iesim cu oaresce emotii din port, de data asta neinsotiti de vreun remorcher, dar cu bine. Sintem in rada, tocmai am terminat inca una dintre escalele fulger, iata-ne garati in afara portului printre alte vapoare care-si aprind luminile ca se lasa seara.

Vaporul de alaturi si verde e tot francez asa ca ofiterii au stat la taclale – ei o fac pe taxiul si stau de vreo saptamina in acelasi loc asteptind o misiune. Un filipinez (de-al nostru) se pune pe pescuit, caci intr-adevar roiesc pestii in jurul nostru si bonus citiva pui de delfin jucausi pentru care am aprins reflectoarele de pe puntea de sus. Se dau cu burta in sus la lumina si rid la noi, bagind in sperieti bietii pestisori care inoata innebuniti in cercuri ametitoare. Daca tot am coborit sa-i vedem mai de-aproape, le aruncam bucati de piine si niste peste congelat pe post de sare. In zare se vad focuri de artificii nesfirsite, semn ca se inaugureaza lucrarile pentru largirea canalului, doua zile de sarbatoare pentru popor, cu dansuri, chef si voie buna.

Noi lumina o producem singuri, artificii permanente in ocean, pentru ca vapoarele au tot interesul sa fie cit mai bine luminate noaptea, cind se afla in rada, ca sa nu intre in coliziune. Alta e situatia cind acelasi vapoare plutesc noaptea. Atunci sint aprinse numai anumite faruri, si alea cu stiinta.

Dimineata ne dam drumul in canal, cu intirzierea pe care am apucat sa o anunt. De data asta ploaia ne-a prins intre doua ecluze, adica am avut noroc de timp bun pentru defilarea pe internet.

Pe drum – lucru stiut cu citva timp inainte – ne intilnim cu celalalt vapor francez al companiei si – mirare maxima in tabara romaneasca – ofiterii isi vorbesc la walkie-talkie in timp ce se fotografiaza intens si-si arunca bratele in aer ca pe stadion. Adica cum, NU va opriti pentru taclale?? Va intilniti o data pe an si NU incetiniti macar? Ba mai mult, va scuzati ca n-ati mincat si intrerupeti conversatia? Asta cu masa care e sfinta la francezi o stiam de mai demult... Pai NU si NU, avem un program de urmat, cu orare fixe etc.

Pilotul ne povesteste ca la ecluzele din Miraflores (in care aveam sa ajungem peste citeva ore) avusese loc o manifestare oficiala, cu diversi presedinti de stat care urmarisera in direct cum trecuse vaporul francez si prieten. Mama, ce bafta pe ei!!!

Cum iesim din Gatun, un vaporas mic si alb (mic fata de noi) se iteste si da sa ne taie calea, desi venea clar din stinga (reamintesc ca, si pe apa, tot dreapta e prioritara). Din dreapta lui (adica din fata noastra) venea o hardughie presupun la fel de mare ca noi si neagra. Hai ca mastodontul negru ar fi lasat sacosa alba s-o stearga, dar noi ne-am fi infipt virful exact in pintecele ei si nu se facea. Remorcherul care insotea barcuta incepe sa o impinga din toti rarunchii cu botul inspre spatele nostru (adica dreapta mult pentru ea), atit de intens incit ii lasa urme negre pe babord. Si, cum a avut oleaca de spatiu, a si intins-o, in urma noastra si fara sa rasufle, spre ecluze. Ca un fel de inghesuiala in parcarea de la Mall, dar cu 4x4 gigantice conduse de soferi fara ghiuluri.

In afara de asta am mai semnalat un crocodil care se-ntindea lenes la soare. Nu mai aveam cum sa impartasim bucuria populara din cea de-a doua zi de distractie pentru ca ieseam in Pacific (avem un program de urmat, cu orare fixe etc.). Pentru noaptea respectiva am avut iertare de la schimbat ora, dar o sa vina si asta, iar in Marea Bering e frig rau...

Din Pacific in Pacific

11.09.07

Iata ca se lasa iarna incet incet, iar pe ocean, ca si la gura sobei, stam tot la basme si la facut gheme de lina... In trei zile am pierdut 10 grade din termometre si orice speranta de a mai face plaja sau baie in piscina in urmatoarele 10 zile.

Acum ca au sosit copaile cu floricele si baxurile de cola, insira-te, poveste...

Datorita pozitiei mele sunt nevoita sa petrec mult timp cu ofiterii, in mare majoritate francezi – exceptie facind un locotenent filipinez si cei doi ingineri-sefi, care birmanez, care polonez. Restul echipajului (bucatari, mateloti, sudori, vopsitori si ce-o mai da Domnul) sint, dupa numarul de bucati: filipinezi, tailandezi si indieni. Cu mine romanca ar cam fi sapte natii care ruleaza la bord. Cei mai multi vin din Asia, de unde si cantitatile imense de orez devorate in fiecare zi (mic-dejun, prinz si cina). Toata lumea munceste pe carturi, orare fixe si program prelungit (cind vaporul se afla in port). Regula de baza e fara droguri, alcoolice, tigari la bord, nici mincare sau picioare incaltate in cabine. Tata lor e comandantul, insa intrarea si iesirea in port (sau gararea cum imi place mie sa spun) sint dictate de catre piloti specializati, iar gunoaiele se triaza in pubele diferite.

Ofiterii au cabine destul de spatioase, mergind – in ordinea de pe tricouri - de la o camera de hotel modesta la un apartament care ocupa jumatate de etaj (pentru big-bosi). Ceilalti sint grupati cite doi la apartament decomandat confort 3, dotat cu baie+wc. Toti sint privati de balcon si de gradina in spatele casei, spatiul de joaca avind dimensiunile de 300 pe 30 de metri, pe o inaltime de aproximativ 15 etaje de bloc modeste. Insa pe fiecare nivel (punte) exista usi de o parte si de alta, asa ca in 30 de secunde esti afara, la cer, mare si aer curat, din orice tip de locuinta ai iesi.

Fiecare maninca cu ai sai, fara nici o conotatie rasista, mai degraba o chestiune de traditie, si iarasi fiecare se distreaza cu ai sai.

Asiaticii au karaoke, occidentalii au play-station – 1-0 pentru cintareti. Intr-o seara chiar am participat la o sesiune, am primit dedicatii, note, am facut poze. Oamenii sint foarte veseli si mindri de calitatile lor vocale, tin microfonul cu o dexteritate de parca o fac din copilarie – toate astea cu un entuziasm si o inocenta cum mai vezi doar la gradinita de copii.

Filipinezii sint vorbareti si ma intreaba mai mereu de sanatate. Indienii sint respectuosi si tacuti, se dau la o parte cand trec pe linga ei, iar tailandezii, care nu stiu boaba de engleza, imi spun totusi Good morning, Sir. Bucatarul, de cind a facut sarmale in frunze de varza, e prietenul meu cel mai bun (din cauza lui m-am apucat de facut kilometri pe bicicleta medicinala). E ciudat sa-i vezi cum se inteleg, filipean cu indian, in engleza! In plus ei comunica, Dumnezeu stie cum, cu tailandezii care, toti patru, stiu doar doua boabe de engleza.

Exista o videoteca, o librarie, o sala de sport si o piscina, toate la liber.

Timp de plaja am numai eu – restu’ lumii munceste, iar in timpul liber prefera sa scrie la neveste si copii, sa spele rufe sau sa pur si simplu sa doarma. Cea mai buna perioada de prajit e si cea mai proasta. Sa ma explic: intre orele 12 si 13, muncitorii au pauza. Atunci profit sa merg la prora, unde panorama e de vreo 300 de grade, vintul neingradit si soare din toate partile.

Ora nu e potrivita deloc, dupa ceasul de aici, ca habar n-am ce e ora e in realitate, daca sintem la zi cu fusele orare sau doar in conventie – de exemplu, soarele apune astazi pe la orele 16.50. Pe de alta parte, adica venind din sensul celalalt, soarele apunea tirziu, dupa orele 22... Intelege cine poate. Poate ca sa compensam faptul ca tot adaugam ore ca margelele, asa de multe ca o sa trebuiasca in curind sa sarim peste o zi, ca sa nu se prinda Doamne-Doamne ca facem smenuri cu timpul.

In afara de cele doi-trei mese pe zi, ma mai intilnesc cu echipajul complet in timpul diverselor exercitii, ocazie pentru a scoate la aer curat materialele din dotare si a simula incendii si abandonuri ale vaporului, dar mai ales de a scrie rapoarte interminable catre companie. Se verifica si se rasverifica perioade de validitate, termene de garantie si se pregatesc reflexele marinarilor in caz de.

Problema numarul unu pe vas nu e zgiltiiala – asta practic nu exista in acest sezon – ci schimbarea aproape continua de ora. Asa e cind te dai in barci printre fuse orare, cultura pe care noi romanii nu o avem. Daca trece si pe la noi o paralela ametita – aia de 45, pe care am facut-o celebra cu o circiuma si-un motel, ca de altfel nu apare decit pe hartile detaliate. Iar cind se schimba ora o data la semestru, toata lumea se vaita, se rateaza filme, autobuze, intilniri importante, drama nationala, ce mai! Sa vezi aici somn dereglat, plecat cu sorcova pe la ore inimaginabile, la care pina si sugarii sint in picioare. Eu ca eu, da’ oamenii de aici muncesc, ora schimbata sau nu, odihniti sau nu. Bag seama ca daca tragi la picamer, dupa o insomnie doua d’astea filosofice despre trecerea timpului prin omenire, dormi si-n picioare sub dus.

Noaptea, cind toata lumea doarme sau pluteste in insomnie ca mine, rege e motorul – masina cum i se spune aici. Masina mormaie, vibreaza, se revolta, iar noi nu putem face nimic contra ei! Ii putem potoli accesele de minie infundind obiecte-tampon in zonele susceptibile de a vibra / scirtii / legana, legind orice lucru miscator pentru a nu fi tentat sa cada si intepenind bine usile in pozitia deschis. Ca s-o imbunez (si ca sa-mi ocup timpul), in noptile mele de trezie imi spun ca Masina e o imensa inima care bate egal, ritmic, sanatos, veghind ca somnul tuturor sa fie linistit. Cind insomnia imi biciuie nervii, aud fiecare zgomot, fiecare vibratie. Si-mi imaginez atunci ca ploaia imi riciie usor in geam, prieteneste, ca focul toarce multumit in soba si ca prietenul cel mai bun al omului latra ca sa nu uite cum ii suna vocea (asta cind aud glasurile ragusite ale robinetelor deschise in zori pentru spalarea puntilor).

Cam asta se intimpla inauntru. Afara e alta poveste.

Afara e marea (oceanul, ma rog), caldarea de apa, ceaunul de apa in care plutim – dupa vizibilitate, maxima la 40 de kilometri. Marea care-si schimba umorile si culorile in functie de soare, nori si vint.

La apusul soarelui am vazut-o in culori ireale, parca vizitam Versailles-ul, numai nuante de argintiu, roz si turcoaz nichelat.

Am vazut-o si verde, cenusie, galbena, neagra de-a dreptul.

Cerul... cerul gazduieste echitabil toate tipurile de nori cunoscute. Aici e soare, mai incolo e furtuna.

De departe pare ca ploaia coboara prin jgheaburi imense direct in fundul oceanului. Acum cad doua trei picaturi sau o torentiala in toata regula, peste cinci minute soarele ride cu toata gura, de parca n-ar vrea sa ne prindem c-a umblat la borcanul cu dulceata. In apa sunt delfini, balene, crocodili si altele, nevazute de la bord. In apa mai sunt si celelalte vapoare mai mari sai mai mici - la care ne zgiim cu binoclurile fara rusine -, navoade de pescuit, rare obiecte plutitoare, precum si hartia reciclabila pe care o aruncam la pesti.

Cind sint nori albi si pufosi si cind e hula (pseudo-valurile provocate de o furtuna indepartata), vaporul are o miscare de balans, iar norii par zmeie agatate la geam... Din povestile lor trag concluzia ca norii au mai multa imaginatie cind se afla deasupra marii.

Afara mai sint si porturile si canalul Panama despre care am tot povestit. Orasele in care putem sa punem piciorul pret de citeva ore si cumparaturi la Mall si doua-trei imbucaturi de hamburgher daca mai ramine timp si pentru hrana trupeasca.

Mai sint si pasarile artagoase, iesite la pescuit direct din filmul lui Hitchcock, dintre care una s-a oplosit intr-o seara taman pe farul de la prora, trimitind lumina inspre puntea de comanda, in loc s-o lase sa scruteze zarea, dupa cum ii e rostul. Apoi fluturii si libelulele din Panama, mustele din State (poate e doar o coincidenta) - de care n-am scapat nici acum.

In Triunghiul Bermudelor (care e real, daca unesti virtual Bermudele cu Bahamasul si Puerto Rico) am vazut pesti-zburatori. Frumos, dar am ramas totusi cu intrebarea: astia cum se deplaseaza? In stoluri sau in bancuri?

Oceanul Pacific.

Lat 41º32’48’’ N

Lon 133º47’54’’ W

Cinci minute de Alaska

15.09.07

Timpul e foarte important in povestea asta, desi e scurta. Pentru ca admiratia extatica, la fel ca si rezistenta la frig, nu dureaza mult.

Pe-aici chiar nu fusesem. In marea asta chiar nu ma scaldasem si nu cred ca cineva ar avea dorinta sinucigasa sa o faca.

Sa ma explic. In noaptea asta care tocmai s-a terminat au avut loc niste evenimente. Mai intii ne-am luat avint si-am sarit peste o zi (minus o ora), nimerind tocmai la momentul festiv al inceperii scolii, cind clopotelul suna si doamna citeste catalogul. Spre ziua, cind mercurul din termometre agoniza sub 10 grade si soarele dadea intunericul pe lumina (in pofida rezistentei pasive a norilor, trebuie spus), pe la un cinci relativ (ca ceasul de-aici are program paralel cu cel de la Greenwich), - adica 8 seara in Romania, dar inca vineri 14 -, se-ntîmplă ceva. Vaporul nostru isi ridică jupoanele peste glezne si păşi din Oceanul Pacific in Marea Bering. Dar nu oricum, ci printre insulele Aleutiene, altfel spus Alaska, mai tata!

Spui Alaska si te gindesti la zapada. Te gindesti la zapada, te uiti pe geam si vezi zapada! Adica zapada care stationeaza pe motiv de inghetare. Ca insulele sint dotate cu munti inalti si nu pare a fi sezonul de iarna (sintem totusi in emisfera nordica, in luna septembrie, nici toamna n-a venit bine). Datele fiind procesate, deschid gura si intreb ce-nseamna asta. Asta inseamna ca avem vedere de la tribord spre insula Unimak, dotata cu un vulcan (pe la vreo 2000 de metri) cu capul in nori si doi ghetari. Era de prevazut, pentru ca ne apropiem vertiginos de linia de demarcatie a ghetarilor.

Celelalte insule au inaltimi mult mai modeste, coaste abrupte si sint sarace in vegetatie.

Facem fotografia de rigoare in fata vulcanului. In poza se vad doua personaje incotosmanate – parca le cunosc de undeva –, din care unul mic cu o haina vatuita care-i ajunge pina la genunchi, cu un fular (traiasca asociatiile iubitoare de marinari din toata lumea care fac de Craciun cadouri aparent inutile) pe capul ascuns intre umerii suprainaltati. La 8 grade afara nici eu n-am mai multe pretentii... Cu doua saptamini in urma, aceeasi poza, in fata Cubei, numai ca in tricou si cu vreo 20 de grade in plus in termometru.

Atmosfera e inghetata, ca sa spun asa, dar nu si neprietenoasa. Stoluri de pasari negre ne-au luat in primire, pe stinga si pe dreapta, cu o mare dorinta de a se odihni, lasindu-se duse de curentii de productie locala – adica din jurul vaporului. Balene nenumarate arunca jeturi de apa in semn de bun venit. Nu stiu daca e semn de bucurie sau strigat mut de disperare, avind in vedere cantitatea de barci de pescari si de navoade care le fura pestele cel de toate zilele.

Din cind in cind soarele se ridica pe virfuri, sarind in spatele norilor. Nu e chiar ziua lui norocoasa, totul e cenusiu: mare, cer - in toate nuantele, mergind de la gri laptos la gri pamintiu. Ca un imens goblen - gradul 5 de dificultate.

Vislim tot inainte.

La nord de insulele Aleutiene,

Lat. 54º19’24’’ N

Lon. 164º45’48’’ W

Furtuna in Pacific

17.09.2007

Planuiam altceva pentru acest sfirsit de calatorie. Ma gindeam ca era momentul potrivit, pe cind faceam slalom printre insule, ca erau ele americane, rusesti sau japoneze, sa vorbesc despre timp si spatiu. Timpul care intra in si iese din conventie dupa cum vrem noi, doar dind ora inainte si inapoi. Spatiul care e direct proportional cu vizibilitatea: cind aceasta este perfecta, putem vedea si dincolo de 40 de kilometri inaintea noastra, doar ca totul e... dincolo de orizont, deci vazut pe jumatate sau pe sfert. Asta e spatiul imens in care traim noi pe vapor. Orizontul care se-nvirte liber in jurul nostru, soarele care respira fericit in orice moment al zilei, stelele limpezi si atit de stralucitoare. Toate aceste realitati simple la care nu avem acces in cetate. Nu ne dam seama cit sintem de limitati in miscare, chiar daca avem fiecare masini si mijloace de transport din ce in ce mai rapide. In oras, spatiul nostru e din ce in ce mai limitat.

Apoi ma gindeam ca aici nici succesiunea de anotimpuri nu e ceea ce stiam eu de acasa. Anul dureaza cel mult o luna; daca oceanul ar fi un podium, atunci anul ar deveni o defilare continua de colectii: primavara-vara, apoi toamna-iarna si tot asa, cu fiecare mie de kilometri parcursa (media noastra in 24 de ore).

Dar n-am avut timp (!) sa dezvolt toate aceste ginduri ca a venit furtuna peste noi. Bine, recunosc, furtuna nu vine asa, dintr-o data, fara ca nimeni sa nu stie de unde. Ne asteptam si chiar deviasem traseul pentru a o evita cit se poate de mult.

Cerul era incruntat si oceanul imbufnat. Fratii astia intru tacere se certasera urit de tot si acum se luau la trinta. Amindoi negri de furie. Amindoi in nori si spume, cu picaturile miniei stropind totul in jur. Si-a inceput leganeala.

Vaporul intrase si el in mijlocul certei, incercind sa nu ia partea nimanui. Vintul il palmuia intr-o parte (vint de forta 8 din 12), valurile din cealalta, asa incit se inclina pina la 10 grade. As, e doar o furtuna mica, spun marinarii, astea practic nu se simt. In cabina, toate obiectele care pina atunci statusera nestingherite pe etajere si mese, se rostogoleau acum pe jos.

Sus, la puntea de comanda, marea parea ca navaleste inauntru pe la tribord, pe cind la babord pluteam deja printre nori. Apoi totul se echilibra pentru citeva secunde si pozitiile se schimbau. Intr-o parte zburam, in cealalta inotam cot la cot cu balenele (ca astea sint peste tot).

Vintul palmuia oceanul care-l biciuia, la rindu-i, cu rafale de picaturi ascutite ca lamele de ras. Valurile imense obligau vaporul pacifist sa urce si sa coboare neincetat, in timp ce se inclina intr-o parte si in cealalta.

Ne aflam la aproximativ 400 km de peninsula Kamceatka, lat. 51°22’18” N, lon. 164°23’48” E (ei da, trecuseram cu o zi inainte de linia de demarcatie intre ieri si azi, dar despre estul si vestul care se joaca de-a v-ati gasitelea am mai vorbit altadata). Furtuna era la apogeu si asteptam cu totii stingerea conflictului.

Parca trecuse Moise pe aici, pentru ca din ceaunul nostru lipseau citeva polonice bune de apa, chiar din mijloc – acelasi efect il puteti obtine pentru citeva secunde suflind intr-un pahar cu apa, numai ca aici golul nu parea sa se umple. Se fie victoria cerului ajutat de vint? Numai ca oceanul nu era de acord, continuind sa-si rascoleasca valurile nemultumit. Batalia finala era aminata pina data viitoare.

Soarele apunea de unul singur in spatele norilor, lasind doua raze ca doua faruri sa strapunga cortina cenusie. Pareau luminile unei nave extraterestre care nu avea permisiunea sa aterizeze.

Peste noapte, armistitiul avea sa fie semnat. A doua zi dimineata cei doi inamici isi intorceau spatele cu raceala. Vintul alerga cind la unul cind la altul, incercind sa salveze aparentele.

Dupa o zi de leganeala, puteam si noi sa coborim din balansoar.

Reality show

23.09.07

Au tehnica, dar n-au imaginatie! Pai sa fi fost eu in locul poporului miliardar chinez, as fi trimis imediat citeva elicoptere echipate cu camere de filmat, ca aici e groasa rau.

Sa ma explic. Sintem in rada (adica am aruncat ancora si ne-am pus closca) oarecum in fata Shanghaiului. Si asta de vreo 26 de ore (oare cit dureaza pina ies puii??) in jurul nostru, puzderie de vapoare puse si ele pe facut treaba. Cu totii sintem numai buni de un big brother, un telefonul fara fir, o leapsa pe ouate. Daca mai stam mult, pariez ca o sa ne-ntindem parimele cu rufe de la unii la altii si-o sa-ncepem sa schimbam retete de pilaf (ca rezervele de orez n-au voie sa se termine niciodata, altfel se isca revolte cu consecinte inimaginabile).

Pai de ce? Dupa cum stiti mai bine decit mine, ca aveti televizoare, cablu, ProTv, internet si alte surse de informatie, acum vreo 3 zile a trecut taifunul peste Shanghai. Prin urmare, haosul de zi cu zi al portului a luat amploare, transformindu-se in ceva ce nu stim inca, pentru ca nu avem nici o informatie, stam, cum am zis mai sus, ca o closca pitita intr-un cuibar, care cloceste oua in mod neautorizat si mai ales neconform cu normele europene.

Noi adastam, da’ timpul trece, mai ales ala care costa bani, biletele de avion se expira – si poti sa spui la aeroport la Hong Kong ca ai ratat avionul pentru ca a fost taifun in Shanghai acum o saptamina sau doua (ca nu se stie cind ajungem la Hong Kong)?!

Pina atunci profitam de atmosfera destinsa, prieteneasca, de aerul umed si cald, de ploile permanente, calde si ele, de cele doua trei gauri in plapuma de nori (facute, fara indoiala, de molii iubitoare de soare) si...asteptam. Asteptam binecuvintarea, asteptam mareea, asteptam sa se elibereze locul la chei.

Dupa potop, noi

25.09.2007

La situatii exceptionale, oameni exceptionali. Uite, de pilda, poporul chinez. Veni taifunul peste ei, fura evacuati vreo 2 milioane, da’ ei zic ca totul a fost ok, o ploicica, un fleac. Nimic neobisnuit, de parca sirurile de vapoare care dorm cu capu’ pe genunchi in rada (apropo, un vapor de-al companiei, ajuns inaintea noastra, e tot acolo si la ora asta, pe cind noi iesim deja din port si-i dam bice spre Yantian) stau acolo de placere, si tot de placere isi usuca corzile vocale chemind fara speranta Shanghai pilot in radiouri.

Un fleac. Doua zile de rada, invirtindu-ne in jurul ancorei si deprimind linga telefon. Rada sa fie, da’ sa stim si noi cum ne organizam. Avem timp de-un campionat de bingo? De spalat geamurile la exterior? De varuit nitel cabinele ca acus’ vine Craciunul? Nu de alta, da’ sa nu raminem cu treaba facuta pe jumatate cind o suna pilotul clopotelul de intrare!

Intr-un final, dupa doua reprize de prelungiri, bilete de avion schimbate de 3 ori, documente refacute cu alte date si alte ore etc, plecam. Incepea cea de-a treia zi de incertitudine, insa soarele iesise si pe vaporul nostru, asa ca viata capata niste nuante usor roz. Puteam iesi la plimbare si la plaja. Dar lucrurile bune nu sint facute ca sa dureze, asa ca ridicam ancora. Gata cu linistea si cu zumzaitul delicat al motoarelor. O suta de vapoare in rada nu fac zgomot nici macar cit un avion la aterizare. Mergem spre port, la aruncat de containere cu prastia.

Odata manevrele facute, ii dam drumul pe vaporuta. Vapoarele din jur se foiesc revoltate, ipocritele. Parca noi nu stim ca cea mai dulce viata de marinar e aia din rada! Prinsa si eu in actiune – toata lumea e agitata si cu nervii intinsi de la secunda unu -, arunc ochii pe harta. Ei bine, intrarea in port se face pe unul din bratele fluviului Yantse, ale carui margini nici nu se vad. Intre brate se afla un fel de delta inundabila de maree. Stiam eu din vechi ca pe harti sint indicate rutele, insa pe harta asta se vad foarte clar sensurile de mers si vreo doua intersectii giratorii in care se incruciseaza vreo sase vaporute. In anumite colturi se afla parcarile pentru rada (era sa scriu iernat). Sensu’ giratoriu ca sens giratoriu, functioneaza cu regula prioritatii de dreapta. Teoretic, da’ te pui cu chinezul?? Ce daca are o barca de gumilastic cu trei undite pe post de catarg? Se baga in fata, zicindu-si ca esti baiat mare si ca prin urmare te descurci. De unde tot vaporeanul trage concluzia ca asta e cel mai al dracu’ port din cite s-au vazut pe planeta asta. Si ca trebuie sa cotizeze la acatiste atit inainte cit si dupa ce intra in el.

La dus, ne-am tot impiedicat, pret de citeva mile, de un vaporas (aa, tot chinezesc, ce coincidenta!) care iesise la promenada, dar cazuse de pe trotuar in strada si acum nu mai stia ce sa faca. In spatele nostru coada. Un smecher isi da seama de momentele grele prin care trecem, se strecoara si ne depaseste prin dreapta. Ambuteiaje, nervi, claxoane. Poate ca nu mai stiam noi pe ce lume traim, era cumva vineri seara si ieseam din oras?! Cite o barca-furnica traverseaza nepermis printre vapoare. Asa e la chinezi: disciplina, statul la coada, traversatul la trecerea de pietoni sint numai pentru straini. La un moment dat, pilotul pune mina pe receptor si-i spune aluia din fata vreo doua. Asta e impresia, ca de departe parca toti tuna si fulgera.

Portul de linga Shanghai. Vint. Coafura rezista. Pentru ca am infundat sapca pina peste urechi. Aproape 40 de grade la soare. Mai eficace decit bronzatul la solar. Ne garam nesperat de repede. Sa traiasca dom’ pilot, ca ne-a dus pe fluviu-n sus tocmai pina-n port. Una bucata pilot. In State am avut 4 (patru) bucati, dintre care un exemplar numai pentru 50 de metri de garare laterala, dintre care oricum 30 sint ai vaporului.

Hai ca n-avem decit vreo 6 ore de intirziere. Noroc ca de data asta biletele noastre de avion au o marja suficienta de eroare – o zi si jumatate dupa sosirea, speram la termen, la Hong Kong. Timp berechet sa iesim in oras, ce conteaza ca la noapte plecam, adica la noapte, din tot echipajul, nu doarme decit bucatarul. In oras, adica intr-un orasel de pe linga Shanghai, plin de sosele Fundeni (in stare mai buna totusi). Primim permisele de iesire pe uscat (pentru a scrie „romana” e nevoie de 4 caractere chinezesti, in schimb pentru „franceza” doar de 2) si plecam cu soferul agentiei, care face si el un ban in plus (adica dublu fata de taxi, sesizam la intoarcere). Aici e ca in jungla: camioanele mari au prioritate, masinile se strecoara cum pot, bicicletele se catara pe trotuar, iar pietonii tremura chiar si pe verdele rezervat lor. Soferul nostru e daltonist, altfel nu-mi explic cum de trece pe rosu, sub nasul politistilor, dupa care opreste masina chiar in fata lor si-i intreaba unde se afla restaurantul! Cum ar veni, la ei birourile de informatii s-au mutat in strada, linga tonetele de fructe, legume si orez la minut.

De data asta ne-a fost recomandat un restaurant sic, luminat elegant la exterior (la ora 18 era deja intuneric). In curte, un grup de tovarasi si tovarase exerseaza entuziast batind din tobe si fluturind esarfe rosii. Ultima defilare de 23 August mi se deruleaza in fata ochilor instantaneu. Oamenii se uita la noi cam ca la masini straine, mi se spune pentru ca noi sintem albi, din aia de la televizor. Mi se pare logic, recunosc ca reactia asta am avut-o si eu cind am vazut pentru prima data un negru (cred ca era jumatatea africana din african-american).

Habar n-am cum se numeste restaurantul, iar ca sa reproduc numele in chineza nu ma ajuta tastatura. Dupa cum banuiam – la cit efort s-a depus pentru zugravit, decorat, asortat farfurii cu fete de masa etc – meniul e scris si in engleza, ba sint si fotografii artistice, parca scoase din Bucataria mea. Ne alegem felurile de mincare dupa poze, neavind nici o idee despre marimea portiilor. Desi parem vizibil neasiatici, nu i se face nimanui mila sa ne-aduca o furculita macar, asa ca ma chinui cu betele si cu o lingura pina la sfirsit (oare cum s-o spune la furculita in chinezeste?). Macar reusim sa ne intelegem cind vrem farfurii curate sau o alta bere. Nu stiu exact ce am mincat, in China se aplica literal expresia „a uita de la mînă pîn’la gură”. O supa de aripi de rechini (din care am vazut doar verdeata, o corcitura de salata cu spanac si o bucatica de morcov si una de ciuperca), in care verdeata a fost oparita sub ochii nostri. Un fel de piure verde si dulce cu bucati de brinza ca niste umbrelute de soare surprinse plutind. Raviole chinezesti cu legume si carne. Un snop de paste fine prajite rau, legate in jurul unor bucati de peste. Vinete clocotinde taiate in cuburi ca baclavaua. O tocanita din urechi de porc (am dat cu presupusul), bucati de carne si de legume neidentificate nici pina-n ziua de azi. La final, dupa supa (noi astia albi habar n-avem sa mincam felurile in ordine), niste cîlţi de paste aburcati in căpiţe peste care lenevesc bucăţele prajite de peşte, toata arhitectura avind un pronuntat gust de saratele. Ceai verde servit tot timpul mesei.

A fost bun, presupun ca in Europa nu se gasesc asemenea specialitati in nici un restaurant chinezesc, fie el de soi. Totul a costat 260 de yuani (sau renmin[bi] – cum scrie pe bancnotele decorate toate cu chipul lui tataie Mao), adica vreo 35 de dolari. Adica mai ieftin, mai consistent si mai bun decit ce-am mincat la New York. In schimbul banilor primim niste tichete pe care apar valoarea bancotelor cu care am platit (cifre arabe, de’) si niste patratele de razuit. De asta ne dam seama prea tirziu, cind nici nu stim ce am pierdut.

In mod sigur exista viata dupa taifun. Am vazut-o clar in acest orasel necunoscut, aflat sub palaria tuguiata a Shanghaiului.

Intoarcerea

01.10.2007

Plecam din Shanghai fericiti ca am putut pune piciorul pe pamint, dupa 21 de zile de leganat pe apa. Nu mai conta nici traficul din sensurile giratorii, nici noaptea petrecuta la timona. Liniste. Si pilotul chinez cu accentul lui de Shanghai. Inca nu-l intilnisem pe cel din Yantian, cu care nici macar nu ne puteam intelege!

E frumoasa noaptea sub stele. Inaintam spre est si asistam la trezirea unui soare somnoros si zgribulit intre nori. Am fost sa ma plimb pe puntea de jos, pe linga vapoare care alunecau in liniste la babord. La tribord – dormitor cu luminile aprinse. Pluteam linga o parcare, poate cea in care am lenevit si noi timp de doua zile. Mergem grabiti spre Yantian, cu vaporul vibrind din toate incheieturile, sa recuperam timp si sa consumam combustibil. Ca viteza costa. Fie, ca eram cei mai rapizi din piscina.

Spre Yantian, cum coboram noi din ce in ce mai mult spre tropice, se lasa o negura umeda si calda care a daunat fotografiilor. Incepem sa facem bagajele, pentru ca eram ca si ajunsi la Hong Kong – ca doar Yantianu’ e ca Agigea pe linga Constanta. Dupa atitea escale fructuoase valizele aproape ca nu se mai inchid, ocazie pentru a jura pe toti sfintii ca nu o sa mai cumparam niciodata nimic si ca o sa calatorim numai cu strictul necesar in pungi de 1 leu.

In drum spre port ne imprietenim cu un vapor arab care in ultima clipa a fost preferat sa treaca inaintea noastra. Comandantii ies pe punte si-si fac semne cu mina, unul zice ca nu-ti port pica, altul ca asta-i viata. Coada nu era mare si oricum sintem cazati la primul doc. Se lasa seara, se aprind luminile in port, asa ca recunosc din prima zona cu restaurante unde am mincat anul trecut (oul centenar, scoici, arici de mare, creveti prajiti), bunatati pe care n-o sa le mai pupam anul asta, pe motiv de hirtogaraie de pus la punct inainte de debarcare. Si-apoi debarcarea era a doua zi. Incepem si AMRu’ de la bucatarie, mai aveam prinzul de a doua zi si apoi gata, aveam liber la mincare buna!

Cum e ultima noapte pe vapor? Asta-i buna! Cum sa fie?? Lunga!

Dar dimineata ne suim pe valizele burdusite, punem lacatele si-i dam drumul spre Hong Kong. Soarele e mai puternic. Spre patruzeci de grade uneori, dar ce conteaza, rezist cu stoicism, ca doar e ultima zi – la Paris ne asteptau numai saisprezece, si astea in timpul zilei. Hong Kong-ul se apropie in aceeasi atmosfera vaporoasa. E mai luminos, apa e mai verde decit anul trecut. Vaporul e parcat artistic, cu botul spre iesire, asa ca la plecare fostii camarazi vor putea iesi fluierind.

Ultimele poze – observati ca totul se apropie de sfirsit. Ultimul prinz din care nu-mi amintesc decit doua portii de inghetata. Ne vine schimbul, predam stafeta si coborim. Ochii luneca mai repede pe puntea suspinelor decit putem sa coborim incarcati de bagaje. Cu privirea eram deja in microbuzul care ne duce la hotel – acelasi. In spatele nostru, odata cu semnele de ramas bun ale echipajului ramin oboseala, stresul si orele nedormite.

Ne dorim un somn bun, de parca ar fi posibil intr-un pat normal, fara sa simtim vibratiile motorului. Ne dorim o masa buna. Mai precis la acelasi restaurant descoperit in ultima clipa anul trecut unde putem alege pesti si alte lighioane din acvarii. Ajunsi acolo, pe linga peste mai comandam si cite ceva din meniu, ca sa sarbatorim iesirea la liman. Si vin bucatele: costite de porc fara coaste, dar cu soriciul rumenit si usor caramelizat, zahar si untura cum ar veni; langustele pe un morman de paste intr-un platou ca de coliva; urechile-de-mare (niste scoici lucioase si ele); alte paste (motiv pentru una dintre chelnerite sa se revolte zgomotos si in chineza ca un incompetent ne-a servit paste de 2 ori); un peste imens plutind intr-o balta uleioasa; desertul din partea casei: un soi de supa de griusor si vesnicul pepene. Totul stropit cu bere San Miguel (fara frapierele Skol de anul trecut). Ne place in restaurantul asta: e ca La Mama.

Surpriza vine cu nota de plata: n-avem bani suficienti, pentru ca fructele de mare si pestele se platesc la pretul pietii, deci neafisat nicaieri. Asta nu-l impedica sa fie foarte ridicat. Mai multi chelneri se aduna in jurul nostru si vorbesc precipitat (ne-am obisnuit deja sa-i vedem cum se uita in farfuriile noastre in timp ce mincam), iar chelnerita care ne-a purtat de grija ne arata portofelul ei, in semn ca putem plati si cu card Visa. Am fi putut daca l-am fi avut la noi. Eu dau la o parte desertul fara nume pentru ca nu-mi place, iar chelnerita imi face semne ca e din partea casei. Nici daca stiam chineza nu i-as fi spus ca l-as plati oricum, dar nu l-as minca nici moarta. Intre timp, pina schimbam 50 de dolari SUA in dolari Hong Kong, tabliile rotunde si imense de lemn continua sa se plimbe dintr-o parte in alta a restaurantului. Linga noi, un soi de bufet (suedez?) cu diverse feluri de mincare chinezesti. Cum aparea unul nou, cetatenii de la mesele arondate se asezau la coada cu farfuriile goale. Asa i-am gasit cind am intrat in restaurant, asa i-am lasat cind am plecat: infulecind intre doua cozi.

Si puteti sa ma tratati de misogina, da’ chinezoiacele prea sint balcize si deselate, se urca pe tocuri desi nu stiu sa mearga si-si tiriie pantofii. Si da, se imbraca de la Europa.

Nu dormim bine, ca prea nu se misca nimic, nu tu scirtiit, nu tu biziit. Pe vapor aveam uneori senzatia ca alunecam in pat, cind marea era agitata. Patul hotelului era prea stabil, intepenit in fata televizorului (un ecran plat de fapt).

Dimineata luam avionul si traversam locuri despre care nu stiu daca o sa povestesc vreodata: Tibet, Kazahstan, Moscova, Varsovia...

Fugim cu soarele in spate, in cea mai lunga zi-lumina a anului: vreo 16 ore. La Frankfurt insa, unde am facut escala, noaptea ne ajunge din urma, iar la Paris daca erau vreo opt grade afara. Dupa mine sub minus. Oftez printre dinti dupa diferenta pina la cele 35 din Pacific, iar autobuzul nu mai vine...

Bine m-am reintors in Europa.

Parca n-as fi plecat. Am avut de multe ori senzatia, plimbindu-ma in diferite locuri, ca e ca... acasa. Avem atitea lucruri in comun! Obiceiuri, nevoi, ocupatii. Strainul a incetat sa se simta strain in locuri pina mai ieri straine.