22 decembrie 2012

Mos Craciun featuring Nasterea Domnului


L-am rugat pe un prieten să-mi răspundă, pe negândite, ce înseamnă pentru el Crăciunul. Mi-a răspuns: “Brad, portocale, cadouri”. Mă aşteptam să înceapă enumerarea cu Naşterea lui Iisus, pentru că prietenul meu este o persoană religioasă. La brad, portocale şi cadouri îmi fuge şi mie gândul când e vorba de Crăciun. Numai că noi, românii, ne definim ca un popor religios, fruntaşi în ctitorirea şi renovarea de biserici. Preşedintele şi parlamentarii pun mâna pe Biblie înainte de a o pune pe putere şi jură că vor respecta... Constituţia. N-ar trebui să considerăm naşterea lui Iisus mai importantă decât toate celelalte? De mulţi ani, Moş Crăciun îi face concurenţă şi... câştigă. Aşa se face că azi, în cele mai multe case, nu se serbează venirea pe lume a Mântuitorului, ci a ultimului model de Iphone. 
Poate că unii nici nu ştiu că ar avea loc vreo sărbătoare religioasă concomitent cu sărbătoarea cumpărăturilor. De când slujitorii bisericii şi urătorii nu mai trec de interfoane şi camere de supraveghere, de când e jenant să oferi nuci şi mere la colindători, tradiţiile s-au cam uitat. Curând se vor găsi pe telefon aplicaţii pentru colinde, ca să le luăm cu noi oriunde ne duce lista de cumpărături. Tradiţiile care nu se uită se transferă în format jpeg sau mp4. 
I-am cerut mai apoi prietenului meu să-mi argumenteze clasamentul său, pentru că nu mi se părea normal ca tocmai el să plaseze naşterea lui Hristos după simbolurile lui Moş Crăciun. Mi-a răspuns că, pentru el, Crăciunul este în primul rând o sărbătoare a copilăriei şi a copiilor, răsfăţaţi de familie cu drag şi cu sacrificii. Cei care au prins vremurile în care portocalele se găseau numai pe masa de Crăciun înţeleg mai bine. Astăzi totul se obţine atât de uşor, de parcă Moş Crăciun ar livra la domiciliu. 
Nu e nimic rău în a face cadouri, dimpotrivă. La naşterea lui, cei 3 magi (sau mai mulţi, afirmă unii) i-au dăruit lui Iisus 3 daruri: aur, smirnă si tămâie. Din păcate, mulţi reţin numai aurul dintre elementele acestei scene şi ignoră faptul că cele mai frumoase cadouri vin din inimă, fără să treacă neapărat pe la casa de marcat. Să dăruim, deci, însă nu numai cadouri materiale. De Crăciun, să împărţim mai multe zâmbete, clipe din timpul nostru şi daruri simbolice. La urma urmei, Iisus s-a născut într-o iesle cu paie. De ce simţim nevoia să-l sărbătorim cu mese încărcate la refuz, lângă brazi decoraţi până la asfixiere, îngropaţi sub cadouri? De Crăciun, să dăruim şi celor care nu au familie sau nu au ce pune pe masă. Poate că nu vin la uşă ca să ceară, precum colindătorii în zi de Ajun. Să mergem noi la ei. Odinioară, sărbătoarea aceasta le era dedicată în exclusivitate. 
În ziua de azi, Crăciunul, adică punctul culminant al lunii cadourilor, a devenit momentul în care fiecare primeşte ceea ce şi-a dorit, cu ardoare, tot anul. Toată lumea, fără exceptie, trebuie să primească un dar, nu numai copiii cuminţi. Presiunea publicităţii şi a noilor norme sociale e atât de mare încât toţi se simt obligaţi să dăruiască, precum toţi se aşteaptă să primească, de la educatoare la mama soacră. Toţi trebuie să se pregătească pentru sărbători din ce în ce mai timpuriu şi mai temeinic. Intrăm astfel într-o competiţie nesănătoasă şi scumpă. O sărbătoare a bucuriei împărtăşite se transformă, din ce în ce mai mult, într-una a abundenţei risipite din obligaţie. 
Resimţim, măcar, ceva asemănător emoţiei din copilărie, declanşată pe-atunci de treimea laică: “brad, portocale, cadouri”? Dacă da, înseamnă că, din fericire, “magia Sărbătorilor” din reclame există cu adevărat şi o putem transmite mai departe. Adevăratul miracol se produce în sufletele noastre: Hristos se naşte pentru mântuirea noastră! Crăciun fericit!
De citit si comentat in Ziarul de Vrancea

13 decembrie 2012

Muţi, da' mulţi

Bine cǎ s-au terminat alegerile astea, ca sǎ putem comenta şi trage concluziile necesare. Ca dupǎ rǎzboi, se anunţǎ câştigǎtorii, se trimit la colţ perdanţii, se împarte prada între aliaţi şi colaboratori. Soldaţii fideli sunt bǎtuţi pe umǎr de cǎtre generali, li se pune în raniţǎ nişte promisiuni şi sunt trimişi acasǎ. Bravo, bǎieţi, aţi fǎcut treabǎ bunǎ! Doar cǎ bravii soldaţi, odatǎ ajunşi acasǎ, încep sǎ fie împroşcaţi cu tot felul de acuze de cǎtre cei perdanţi şi cei “neutri” (analişti politici, jurnalişti care aparţin, sau nu, celeilalte tabere). Li se zice cǎ sunt inconştienţi, proşti, needucaţi, vânduţi pe un kil de fǎinǎ şi-o pereche de gumari, cǎ voteazǎ din rǎzbunare, fǎrǎ sǎ se gândeascǎ la consecinţe. Cǎ ei sunt vinovaţi de viitoarele catastrofe care se vor abate negreşit peste ţǎrişoarǎ. Despre soldaţii perdanţilor se vorbeşte şi mai rǎu: în plus, ei sunt şi fraieri pentru cǎ au ales tabǎra necâştigǎtoare. Oricare ar fi opţiunea pe care o face electoratul, tot se aud voci care-l acuzǎ cǎ voteazǎ... greşit.
Dupǎ ce cǎ e tras de urechi, electoratul activ mai e şi studiat pe toate pǎrţile. De ce a votat masiv pentru USL? Cum de-şi permite extravaganţa de a vota pentru partidul lui Dan Diaconescu? Ori nu mai vrea în UE? De ce-a votat presupuşi hoţi, parlamentari chiulangii, neveste şi copii de politicieni? Apoi se lanseazǎ soluţii de deşteptare a poporului votant, de aducerea lui pe calea cea dreaptǎ a votului “corect”. Cu alte cuvinte, cetǎţenii aceia care au binevoit sǎ-şi exercite dreptul la vot sunt blamaţi tocmai pentru cǎ au fǎcut acest gest.
Dar, de fapt, câţi oameni au votat la alegerile astea? În jur de 7 milioane. Asta înseamnǎ cǎ vreo 11 milioane de alegǎtori au stat acasǎ, nu-i aşa? În afara câtorva glumeţi care au votat pentru Vlad Ţepeş sau Chuck Norris, aproape 60 % din electorat NU a votat. Marea majoritate a preferat sǎ tacǎ - majoritatea surdo-mutǎ care e pasionatǎ de alegeri, dar nu se omoarǎ dupa mersul la vot. De ce oare? De ce dezerteazǎ de pe câmpul de luptǎ? Nu din lipsa de informare. Ziarul de Vrancea, cel puţin, a prezentat toţi candidaţii din colegiile vrâncene. Pentru cei care nu voteazǎ se gǎsesc scuze: vremea proastǎ sau, dimpotrivǎ, prea frumoasǎ, zi nepotrivitǎ, zi de meci. Nu ştiu cum de reuşesc americanii sǎ se mobilizeze şi sǎ voteze într-o zi de... marţi, unii stând la cozi ore în şir. Or avea altǎ mizǎ? Or fi candidaţii lor mai merituoşi? Pe politicienii noştri nu pare a-i deranja prezenţa micǎ la vot. Ba, în unele cazuri, e chiar încurajatǎ, dacǎ boicotul asigurǎ... victoria – ca în cazul ultimului referendum.
Mai grav decât consensul cvasi-naţional reuşit de USL mi se dezinteresul crescând pentru politicǎ. Lehamitea, dezgustul, amorţeala care ne paralizeazǎ de la o sesiune de alegeri la alta. Fatalismul şi lipsa de încredere în promisiunile de viitor luminos care ni se fac. Pentru cǎ una votǎm şi, de cele mai multe ori, alta iese din urne – dupǎ redistribuire, coane Fǎnicǎ. Politicienii nostri, cum se vǎd cu mandatul în buzunar, ne întorc spatele şi-şi vǎd de ale lor. Ei fac legile care le permit sǎ se înmulţeascǎ sub cupola Parlamentului, deşi sunt aleşi cu din ce în ce mai puţine voturi. Ei sunt astǎzi în numǎr de aproape 600, deşi poporul a cerut, prin referendum, doar 300. De ce nu se-nghesuie lumea sǎ-i voteze, sǎ le legitimeze puterea, iatǎ un serios motiv de reflecţie pentru ei. Şi sǎ nu uite cǎ mulţi pun ştampila pe numele lor pentru a nu-i vota pe ceilalţi. Asta înseamnǎ cǎ politicienii noştri reprezintǎ, în realitate, mai puţini alegǎtori decât se aratǎ în scripte.
Aceasta mi se pare concluzia ultimului scrutin: un NU adresat clasei politice în totalitate. Cei mai mulţi si tǎcuţi nu-l vor, dragi politicieni, pe niciunul dintre domniile voastre. Nu îi intereseazǎ oferta dumneavoastrǎ. Un NU cu atât mai rǎsunǎtor, cu cât lipsesc mai multe voturi din urne. Iar cei care nu îl aud ar fi bine sǎ înveţe limbajul semnelor. 

De citit si comentati si în Ziarul de Vrancea.

10 decembrie 2012

Iarna pe ulita - 2






Pauza de publicitate

Multe n-o sa comentez, pentru ca toata lumea întelege engleza, nu-i asa? Doar ca Akademiska hus, de-si face reclama asta - exista o serie întreaga de executii, asta e cea mai gogonata - e o companie de constructii, cea mai mare din Suedia. Mie mi-a placut mult faza cu "Bine ati venit în tara chiftelelor si-a stiintei."

09 decembrie 2012

A Winter's Tale... by Queen

Cam asa e si la mine în suflet... si am multa zapada în jur...

De alegeri

Au aflat si suedezii ca astazi avem alegeri parlamentare, asa ca au scris la repezeala un articol în Sydsvenskan. Or fi aflat oamenii în ultima secunda si-au încropit un material pe genunchi, altfel nu-mi explic de ce apare aceeasi poza a lui Victor Ponta, domnu'prim-ministru, doctor, presedinte de partid, vice-presedinte la Internationala Socialista, sot si tata devotat.

E singura explicatie pe care o am si pentru continutul putin elogios, din care reiese ca Supermanul nostru e un dictator corupt si hot care o sa fie reales pentru ca e cel mai bun în bransa lui. 
Spor la vot!

06 decembrie 2012

Se-ntîmpla în Suedia - 5

Ultimele vesti de la devotata dvs reporterita de pe frontul atmosferic din nord.
Azi-dimineata orasul se prezenta cam asa:




Tot cu bicicleta, tot pe drum alunecos... De-abia saptamîna viitoare urca mercurul în termometre peste fatidicul zero. 
Azi începe saptamîna decernarii premiilor Nobel. Pîna luni la ora 19 meniul e tinut secret sssst. Niste cifre legate de cina de luni de la castelul regal: se gatesc 1500 de portii plus 900 de portii pentru personal, 40 de bucatari, 260 de chelneri, 10 000 de tacîmuri, 7000 farfurii de portelan, 7000 de pahare, 10 000 de tacîmuri. Pofta buna!
Ma gîndesc sa ma înscriu ca voluntar pentru Eurovision Malmó 2013...
Ultima ora:

05 decembrie 2012

Decât un subiect

Mi-ar plăcea să scriu despre lansări de cărţi, asociaţii de cetăţeni care-şi ajută aproapele, bătrânica pe care o întâlnesc în fiecare dimineaţă în drum spre magazin, speciile de animale pe cale de dispariţie, reciclarea ca mod de viaţă, cât de important e exemplul personal pentru copiii nostri, obezitatea din ce în ce mai prezentă la români, terapia prin zâmbet sau mai ştiu eu ce alte subiecte nearzătoare la ordinea zilei. Ceva care să nu justifice titluri cu fonturi de-o şchioapă ori vreun ameninţător Breaking news. Să fie un subiect atât de paşnic şi senin încât să nu solicite decât muşchii faciali care ajuta la formarea zâmbetului.
Mă tem însă că un astfel de subiect nu o să fie bine primit. Fie nu e serios, fie nu e actual, fie nu e potrivit pentru noi. Serioasă e corupţia fără corupţi dovediţi, actuale sunt alegerile şi înjuratul duşmanilor, potrivită e compătimirea săracilor români. Nu, subiectul trebuie adaptat la agenda cetăţeanului care, zilele acestea, cuprinde un singur punct între orele 0 şi 24: alegerile. Trebuie spus, printre altele, că cetăţeanul este chemat la urne pentru a alege între incompetenţi, naivi, negustori cinstiţi şi parlamentari chiulangii, că trebuie să voteze în cunostinţă de cauză o persoană care sigur o să-l dezamăgească, pentru că aşa e soarta alegătorului: să fie minţit şi furat de la o campanie electorală la alta. Să i se amintească în crescendo că se apropie Ziua în care el, adică poporul cu care s-a contopit cu această ocazie unică, va arunca în urnă nu un vot, ci Votul de care atârnă soarta ţării pentru următorii ani. Ziua aceea trebuie traită la o intensitate vecină cu isteria, candidaţii coboară din reclamele la pastă de dinţi pentru a mărturisi camerelor de luat vederi cum au votat ei pentru propăşirea românilor şi a ţărişoarei, se ia pulsul scrutinului din oră în oră, se promit exit-polluri exclusive şi tăiate-lipite după realitate si aşa mai departe.
Nu aveţi senzaţia că trăim cu toţii într-un uriaş Spital de Urgenţă? Coduri de toate culorile, catastrofe, tragedii, sinucideri şi accidente mortale, răfuieli între clanuri interlope şi tabere politice, economia cel puţin sub perfuzie dacă nu în colaps, analişti de tot felul pe post de chirurgi şi anestezişti... Tot arsenalul medical apare în mass-media transformate ad-hoc în sală de operaţie. Dă bine în cadru nişte sânge, puţin scandal, un schimb de pumni, măcar o încăiereală, că asta vrea poporul să vadă.
Acestea sunt subiecte atractive, care răscolesc audienţa ca nişte şocuri electrice, care o fac să verse lacrimi şi să stea cu sufletul la gură. Buletinele de ştiri sunt niste episoade dintr-un serial thriller în care spectatorii nu sunt doar figuranţi, ci şi reporteri la faţa locului. Delirul comunicaţional este împins către extreme, dar acestea par a fi elastice, căci dincolo de excepţional mai sunt şi alte superlative de descoperit. Trăim pe marginea prăpastiei şi nu reuşim încă sa cădem, dar suntem atât de aproape încât o să urmeze... în următorul grupaj de ştiri. Apocalipsa vine la oră fixă, în direct. Numai să stăm aproape, cu ochii pe ea şi să nu care cumva să-ndrăznim să schimbăm canalul, altfel o ratăm. O naţie întreagă respiră sacadat, de parcă ar fi în travaliu. Din viaţă nu surprindem decât momentele principale: naştere, nuntă, mers la vot şi moarte. Restul e banal, palid, monoton, insignifiant.
De luciditate, reflecţie şi recul nu vorbeşte nimeni. N-avem voie să iesim din anticamera inevitabilului pentru a ne trage un pic sufletul. Să mai trăim şi altceva decât momente istorice, să mai mergem şi pe pământ, nu doar pe muchie de cuţit. Normalul nu se vinde, nu interesează pe nimeni. Viaţa normală sau ceea ce credeam noi că ar fi normal se ascunde privirilor, ca o ruşine, o recunoaştere clară a neputinţei de a deveni extraordinară. Noroc că poate fi îmbunătăţită, cu condiţia să fie vorba de viaţa vreunei vedete. Trebuie să existe ceva de exploatat, un secret bine ascuns, se găseşte până la urmă o perlă rară într-un colţ de scoică spartă.
N-aţi obosit să tot fiţi antrenaţi în goana dupa senzaţional, fie şi aşezaţi comod în fotoliu? Nu v-aţi săturat ca măsura evenimentelor să pornească de la XXL? Nu simţiţi că aţi purta nişte ochelari cu dioptrii uriaşe? Atenţia e fixată doar pe un element mărit în mod exagerat, în timp ce celelalte nu au loc în câmpul vizual. Si uite aşa, plimbându-ne de la nunta secolului la accidentul cu 5 morţi de azi-noapte, e normal ca petiţia pentru un nou loc de joacă să treacă neobservată. E doar un minor fapt divers.

De citit si in Ziarul de Vrancea.

04 decembrie 2012

Se-ntîmpla în Suedia - 4

A treia zi de ninsoare a început pe la 7 dimineata cînd m-a trezit sunetul duios al frezelor care eliberau strazile de stratul de zapada cît felia de parizer de gros. Dupa care am încalecat pe bicicleta si am mers la scoala cu mari emotii si strîngînd din toti muschii si dintii din dotare. Iata ce am vazut pe drum:



Doreii erau si ei la datorie, conform zicalei (suedeze, tin ei mortis): nu exista vreme proasta, ci numai haine nepotrivite pentru ea:
Sarbatorile prind gust, productia de lussekater se anunta buna:


Spamuri din viitor

Aseara nu am putut accesa contul de pe yahoo, cica system is down si probleme la unele conturi, dar se rezolva. Si s-a rezolvat, cam la 15 minute dupa ce am sesizat eu problema. Merge yahoo atit de bine incit primesc spamuri din viitorul destul de indepartat - ca alea din trecut le primeam si inainte de operatiunile de mentenanta.

01 decembrie 2012

Hai cu patriotismul!

Patriotismul este, sau ar trebui să fie, conform definiției din DEX, un sentiment de “dragoste și devotament față de patrie și de popor”, transmis din generație în generație. Un soi de cuminecătură secretă a românilor care să-i unească atât în interiorul granițelor statale, vremelnice, cât și în interiorul celor sufletești, eterne. Am ajuns să ne recunoaștem după trăsături și comportamente negative. Ba mai mult, ne așteptăm să fim noi cei mai răi de pe planetă și ne disprețuim vârtos. Acestea sunt semnele dragostei ce ne-o purtăm. Suntem măcar devotați patriei? Adică am face mai mult decât să fluturăm tricolorul de sărbători și când joacă ai noștri? Patriotismul nu e rezervat doar eroilor de război și olimpicilor care aleg să nu emigreze, ci ne aparține tuturor, de la vlădica la opincă, și se manifestă în toate acțiunile noastre. De 1 Decembrie să ne luam doza de naționalism și să ne amintim cu bucurie de unirea cea mare, dar patrioți să fim în fiecare zi! 

De citit si comentat si in Ziarul de Vrancea. 

28 noiembrie 2012

Drumul către România

Deşi pe hartă vedem conturul unei singure ţări, putem vorbi de existenţa mai multor Românii. România fizică, cea care se degradează pe zi ce trece, urmare a lăcomiei distrugătoare de păduri, terenuri agricole, dotare industrială (atâta cât a mai rămas). România care îşi promovează disperat şi pe bani grei o imagine idilică, provenită mai mult din imaginarul folcloric decât de la faţa locului. România românilor care, din propria voinţă sau din neputinţă, trăiesc între graniţele fizice ale ţării. România istorică, populată de voievozi viteji care au apărat Europa secole de-a rândul şi care hrănesc iluziile unui neam puternic ce o să renască într-o bună zi din propria cenuşă şi-o să popească pre mulţi. Să fim serioşi şi, măcar puţin, cu picioarele pe pământ. Suntem un stat relativ nou, România a împlinit doar o sută si ceva de ani de la proclamarea independenţei. Până atunci, am tot trecut dintr-o mână în alta şi ne-am împiedicat de un laţ mai mult sau mai scurt care ne-a permis, într-adevăr, să ne păstram rădăcinile latine. Rămăşi fără stăpân, am căutat imediat un rege străin, pentru că nu aveam maturitatea de a ne conduce singuri. Lupta pentru unire e mai mult un mit naţionalist decât o mişcare conştientă şi coerentă. Noi nu am fost un popor mare şi puternic, ci ne-am salvat, ca naţiune, cu ajutorul micilor comunităţi, închise şi răsfirate pe teritoriile cuprinse, mai mult sau mai puţin, între actualele frontiere. Zic unii c-am fi o turmă în continuă căutare a unui baci, conducător suprem, cârmaci, dictator, Vlad Ţepeş, fie ce-o fi, numai să pună şaua pe noi, să ne zică ce-avem de facut, să ne pedepseasca crunt, dar să ne scoată la liman. Îl căutăm disperaţi şi sperăm, în fiecare an electoral, că l-am găsit. Şi suntem dezamăgiţi de fiecare dată. Oare asta nu se întâmplă pentru că mizăm prea mult pe alţii, pe providenţă şi deloc pe noi înşine? Pentru că nu ne întrebăm ce-am putea noi face, fiecare individ în parte, şi laolaltă, colectiv, în sânul micii comunităţi şi al societăţii? Dar ştim oare ce vrem, avem noi vreun ţel?
Sute de ani am tot stat în defensivă, ocupaţi fiind unii dintre noi cu pustiirea recoltelor şi drumeţiile în munţi, iar alţii cu mânuitul sabiei şi coasei. Principalul scop al nostru a fost supravieţuirea de la o luptă la alta, de la o stăpânire la alta. După cum i-a scris Dumnezeu acestui popor mic, înghesuit între imperii. Aşa ne-am dezvoltat o mentalitate de supravietuiţori mai degrabă resemnaţi, aflaţi veşnic în căutare de alianţe şi protecţie din partea marilor puteri, după cum au dictat interesele geopolitice ale vremurilor respective. Şi îndrăznesc să afirm că nu ne-am schimbat prea mult. Noi n-avem viziune pe termen lung, n-avem principii, nu ştim să luăm decizii. Şi-atunci importăm, adaptăm, tragem cu ochiul la alţii, facem ce ne dictează organismele financiare şi politice internaţionale. Hai s-o recunoaştem: am intrat în UE pentru a profita de avantajele acordate statelor comunitare. Ba încă avem pretenţia de a bate cu pumnul în masă pentru a cere mai mult, deşi primim oricum mai mult decât dăm şi nu suntem în stare să cheltuim nici măcar banii pe care îi primim. Cine e de vină? A, da, corupţia, lipsa de mijloace şi strategii de aplicare, politicienii şi şefii cei proşti. Nişte vinovaţi-fantomă pentru niste lipsuri reale. Să fim oneşti şi să arătăm cu degetul şi către noi înşine, măcar o dată. Ar fi primul pas înspre conştientizarea rolului pasiv pe care ni l-am asumat de atâta timp şi spre eliminarea neputinţei, ca trăsătură caracterologică dominantă la români. Dacă nu reuşim sau, mai degrabă, nu vrem să ne lepădăm de neputinţă, lehamite şi fatalism, atunci de ce ne mai plângem? Să avem demnitatea s-o recunoaştem faţă de noi înşine, în primul rând. Vrem să spargem acest cerc vicios? Vrem să ne găsim nişte scopuri concrete si o misiune, alta decât supravieţuirea de pe o zi pe alta? Să ne privim critic şi onest istoria, să analizăm lucid prezentul şi să ne proiectăm cu adevărat în viitor. Să unim toate aceste Românii într-una reală, cu o viziune unică, nedictată de interesele obscure ale unei clase politice care nu se reprezintă decât pe ea însăşi. Ne-am crezut prea mult timp eroii manipulaţi ai unei revoluţii înscenate de alţii. Să ne construim o identitate adevărată şi consistentă. Abia atunci vom avea ceva de spus lumii şi Istoriei. O singură voce, o singură Românie.

De citit si pe vranceamedia.ro

Primiti cu Eurovisionul?

Gata, au inceput pregatirile pentru Eurovision 2013! E serioasa treaba, se cauta voluntari, se vind bilete.
Va tin la curent cu desfasurarea evenimentelor.

19 noiembrie 2012

Cuvente den bâtrîni... upgradate

Trăind noi timp de secole cam închişi şi-nghesuiţi în spaţiul carpato-danubiano-pontic şi neavând acces la instrucţie publică decât abia de prin secolul al XIX-lea, şi încă nu se făcea master pe vremea aceea, am fost forţaţi să ne săturăm setea şi foamea de spiritualitate împingând tava la cantina înţelepciunii populare. Hrană variată şi gustoasă, pentru toate poftele si buzunarele, se mai găseşte şi astăzi. Iar pentru că marile idei sunt universale, prin urmare purtate de energiile creatoare dintr-un colţ în altul al lumii, ne trezim că împărţim aceleaşi vorbe de duh şi dezbatem aceleaşi dileme la scară planetară, ca de exemplu: cine a fost mai întâi, oul sau găina? Mai sunt şi altele, vehiculate de Biblie, responsabile şi ele, în mare parte, de morala şi conduita cetăţenilor mai mult sau mai puţin credincioşi.

Dintre ele, cel mai mult îmi place dictonul cine este fără de păcat să arunce primul piatra, adaptat la exigenţele contemporane: cine nu a mâncat salam cu soia / cine nu suferă alături de noi, să nu vorbească. Sau numai cine n-a profitat de sistem / situaţie să judece. Daca ar fi să aplicăm preceptele biblice punct cu punct atunci am descoperi că, la cât de păcătoşi suntem cu toţii, nici n-ar trebui să ridicăm privirea din pământ şi ne-am bucura zilnic de ploaie de meteoriţi. Noroc că noi nu le respectam întru totul şi-am inventat chiar şi-o vorbă care ne justifică această insolenţă: fă ce spune popa, nu ce face el. Din păcate, vorba asta arată (cu minus) măsura încrederii şi a respectului nostru faţă de autorităţi şi, prin extrapolare, faţă de modelele pe care ni le oferă societatea. E ca şi cum ne-am aştepta şi am fi chiar de acord ca mai-marii sau prea-vizionaţii nostri să NU fie ireproşabili. Dar, chiar şi-aşa, tot nu aruncăm cu piatra (la modul figurat, desigur, pasnic si legal), ci trecem pe lângă mormanul de bolovani şi... nu zicem nimic! Tăcerea e de aur şi capul plecat, sabia nu-l taie sunt proverbele potrivite acestei atitudini. Rămăn, totuşi, excepţiile enumerate în proverbul adaptat. Ele, persoanele vizate, chiar dacă ar avea ceva de spus şi dorinţa să o facă, sunt invitate la un cordial ciocu' mic. Doar Dumnezeu şi cei aleşi, nepătaţi, eventual fără dosar la Securitate ar avea voie să-şi dea cu părerea şi să judece. Numai că aceştia sunt păsări rare. Restul populaţiei fie se simte cu musca pe căciulă, fie are onoarea de a i se lipi una.

Un nebun aruncă o piatră-n apă şi 10 înţelepţi se chinuie să o scoată, zice alt proverb. Îndrăznesc să parafrazez: astăzi, un nesimţit aruncă o pungă de gunoi pe trotuar şi o sută de oameni trec indiferenţi pe lângă ea pentru că nu-i interesează, nu e treaba lor, nu au văzut-o (la câtă mizerie e în jur...), de ce ar fi ei proşti să o ducă la gunoi dacă nu ei sunt cei care au aruncat-o pe jos şi, la urma urmei, de-aia plătesc taxe şi impozite, să facă alţii curat! La modul absolut aşa este, stimaţi concetăţeni! Din nefericire, există reguli de bună purtare a căror încălcare nu mai înroşeşte obrajii nimănui şi există legi a căror încălcare nu mai atrage sancţiuni. De ce nu mai sunt legile respectate? Din toate motivele enumerate mai sus, ba se mai pot găsi şi altele. Zic unii că oamenii ar putea fi reeducaţi ca să devină mai atenţi la mediu, ca să aibă un comportament respectuos şi responsabil. Şi că, dacă nu merge cu vorba bună şi reînvierea spiritului civic, ar trebui să se înăspreasca pedepsele în caz de încălcare a legilor. Cineva să facă ceva, deci... dar cine? Cine să reclame fărădelegile, cine să insiste până căpătă un raspuns pozitiv, cine să pedepsească? Cine să acţioneze, într-un cuvânt?! Nu mai avem simţul proprietăţii comune, adică a ceea ce se află în afara uşii noastre. Nu ne pasă prea mult de lucrurile pe care le folosim zilnic, pentru simplul fapt că... le împărţim cu alţii: trotuare, străzi, spaţii verzi, aer, băncile din parc. „Noi” şi „ai nostri” şi-au redus raza de acoperire: familia, prietenii şi, de curând, grupul de apartenenţă politică. „Al nostru”, în schimb, a devenit „al nimănui”, pardon, sub îngrijirea diverselor administraţii locale şi judeţene, adică a statului. Care se plânge că n-are... cu ce. Noroc că avem pe cine da vina în continuare pentru disfuncţionalităţi: pe „şcoală” (că nu face nimic), pe „societate” (masă amorfă şi insensibilizată, de-abia mai mişcă, aşa că nu face nici asta nimic), pe „politicieni” (nişte hoţi, corupţi care-şi urmăresc numai interesele personale şi ale clanurilor care-i împing în faţă, deci nu fac nici ei nimic bun pentru noi că, de', corb la corb nu-şi scoate ochii).

Trâind noi, mai nou, închişi şi-nghesuiţi în spaţiul nostru privat, preocupările noastre rămân concentrate în sfera intimă: cu mâna pe telecomandă, un ochi pe televizor, iar cu celălalt, vigilent, pe paiul din ochiul altuia. Şi, chiar dacă locuim la bloc, aşteptăm cu ardoare să moară şi capra vecinului. Cine are urechi de auzit, să audă.

De citit si comentat si in Ziarul de Vrancea!