Louhans

Stând acasă în fotoliu, la București, Moscova, Craiova sau Budapesta, urmărind un film francez sau o vizită a lui Macron în Germania n-ai de unde să afli, să cunoști Franța profundă. Cei mai mulți dintre noi merg la Paris, cumpără de pe Șampzelize un borcan și la întoarcere zic că ce mișto e în Franța. Că ce cosmopolită e. Că cum vorbesc ei franceza fără cusur. Și cam asta e tot, aceste vorbe rămân moștenire copiilor, ei se duc la Paris, lasă la nepoți borcanul și tot așa până când în locul Franței apare altă țară, să zicem Somalia. E-adevărat, câteodată vedem Franța profundă în celebrul Tur al Franței când coloana de cicliști bate satele hexagonului unde lumea iese pe la porți cu tricolorul, lume care oferă concurenților plăcintă de miel, apă rece ca ghiața din fântână. Și se bucură, se bucură, se bucură că-i vede și pe ei odată pe an restul Franței. La teve.

Marius a zis să mergem la Louhans. O localitate cam cât Bolintinul la noi. La Louhans se crește cel mai faimos pui de pasăre din Franța, puiul de Bresse. Anca a rămas acasă ca să verifice Teorema lui Pitagora, în sensul că dacă-i bună o prescrie în continuare bolnavilor, dacă nu, nu, și face și reclamație la Protecția Consumatorului.

În primul rând că Louhans-ul o fi cât Bolintinul, dar e de zece ori mai mare. Din cauza parcărilor uriașe. Din cauza milioanelor de mașini ale locuitorilor, din cauza asfaltului fără gropi care te duce până acolo, din cauza faptului că au pe Main Streetul lor un ditamai teatrul, și că în case din sec 14 sunt acum spălătorii, frizerii, patiserii, și-un cinematograf unde se poate vedea Crima din Orient Expres. Cei 6.000, șase mii, de locuitori ai Louhans-ului au la teve 16 canale numai franțuzești pe care se pot vedea mii de filme: Pe aripile vântului, Commisaire Magellan, Raid dingue, Les Cerveaux și așa mai departe.

Și pe lângă toate astea, louhanezii cresc păsări care se vând în toată Franța. Pe spații mari, să zicem că un pui are nevoie de zece metri pătrați de libertate, sunt crescuți milioane de pui. Pe mii de hectare doar struguri și păsări. La ele muncesc niște băieți și fete care stau toată ziua în Renault, Peugeot sau Citroyen ultimele tipuri cutreierându-și proprietățile, curățând viile, halele puilor, aracii, bălegarul, verdele orbitor al pășunilor, olanele coșmeliilor în care stau, gardurile din tuia sau nuiele strânse elegant în jurul caselor și așa mai departe.

Pe la 5 spre seară, vin pe Main Street sau cum s-o chema din centrul Louhans-ului și umplu berăriile, patiseriile, frizeriile, magazinele de jucării, cinematograful și când e teatru și teatrul.

Intrăm și noi doi într-o patiserie. Plăcintă de praz excelentă. Ni se aduce apă rece la carafă. În Franța nimeni nu bea apă plată. E o exchrocherie. La București o apă plată e nouă lei. Poftim? Nu găsim răspuns că trebuie să plecăm. O găsim pe Anca în mijlocul unui cerc făcut în jurul cabinetului ei. Spune: Formula lui Pitagora e bună. Foarte bună. Să v-o prescriu?

Denis

Dijon

Unul din Ducii de Burgundia, Florin Pintenogu, a trecut prin Țara Românească cu un bob de muștar sub braț. În caravană, mai bine zis, că venea din Orient pe Drumul Muștarului care trecea prin Tecuci și la dus și la-ntors, și se ducea în vestul Europei să-l cultive la adăpost de vânzoleala specifică Porților Orientului unde se mâncau prea multe dulciuri. Ducele era un tip vesel, negru la păr și la șalvari, și avea o carte plină de bancuri cu care-și vindea muștarul. Ajunse astfel la Târgoviște. Aici, în parcul orașului, îl aștepta Vlad Țepeș. Ce-ai, bă, acolo, întrebă marele domnitor român văzând bobul de muștar. Un bob de muștar, zise Ducele. La ce folosește? Păi, când halești, așa se vorbea pe timpul ăla, cu halești, nu ca acum cu servești, mănânci, bagi la burtă, te-ngrași, sau să-ți fut un bob de muștar pe limbă, deci e un condiment care îți îndulcește gustul mierii, al vânatului, peștelui și țepelor. Și vrei să-l cultiv io? N-am unde, pleacă de-aici!!!
Ducele, cu lacrimi în ochi, ceru unui dac cu tricolorul pe piept, îmbrăcat în alb ca-n filmul de mare succes Ion al celebrului Mircea Cutare, să-i dea Tăblițele de la Tărtăria ca să se informeze.

Și Ducele luă drumul Franței. Erau anii 1400. Secolul XV. Se stabili la Dijon. O localitate mică la adăpost de culturile românești, cum ar fi țelina, iile, micii, sarmalele, soliștii de muzică populară cu nume de orașe: Turda, Brăila, Ploiești, Snagov, Mircești, Giurgiu, și soliști de muzică ușoară. Se duse în sfatul orașului. Parlament cum am zice noi acum. Ce-aveți acolo, întrebă vărul său, care conducea orașul, tot Duce de Bourgogne ca și el, dar numit Flex de Bourgogne. Am adus un muștar din Orient. E doar un bob, dar cultivat și crescut cu atenție, ne poate duce la monopol de muștar peste sute de ani. Înțelegeți? În Parlamentul din Dijon era numai Duci de Buurogne, vreo douăzeci. Toți au zis: înțelegem!!!

Am ajuns și noi în Dijon acum două zile. Un oraș mic, cochet, cu o stradă principală comercială. Lume elegantă, mașini cu duiumul, magazine, miros de muștar și celebrul Castel al Ducilor de Bourgogne. Mic și neinteresant. Cu lucrări restaurate cam pe la 1950. Se vedea acest lucru și treaba asta nu dădea măreție Castelului. Ceea ce te făcea să te cutremuri era într-adevăr un miros de muștar venind de niciunde, dar care te îngropa definitiv, îți intra în buzunare, în poșeta gagicii, în cizme cum aveam noi, în fular, în magazinul uriaș din centru care vindea tot muștarul Dijon din lume.

După care n-am suit în mașină și ne-am dus la celebra fabrică de șampanie Veuve Amber. Văduva nu era acolo, dar uzina mergea din plin. Este impresionant, copleșitor să te uiți cum milioane de sticle se umplu în fiecare secundă cu spumantul pe care-l bem îndeobște la trecerea dintre ani, la aniversări, aiurea, la câte o bătaie, la patinoar, la te miri unde. La ieșirea din fabrică niște nene drăguți îți dau să guști din toată șampania. Noi am luat cinci sticle și am plecat. Am vrut să bem una pe drum. Am vrut să bem două pe drum. Chiar trei. Dar am preferat să le bem la petrecera deschiderii cabinetului lui Marius. Că Marius a zis: hai să bem o șampanie, ca să inaugurăm cabinetul!! Și noi asta am făcut. Asta am făcut și era noapte, era cu pahare de unică folosință și nu eram decât noi trei: io, Anca și Marius.

Denis

Fum de Fag

Domnul Cornel Nistorescu umblă spre Corbeanca fără să-și dea seama, ajunge în Corbeanca fără să-și dea seama și intră în prima mezelărie din Corbeanca pe al cărui patron nu-l cunoaște. Vede vitrinele pline de salam. Zice vânzătoarei: vreau și io o felie de parizer că nu-l cunosc pe patronul tău. Gustă și-și dă seama că, chiar și așa fără să-l cunoască pe patron, parizerul e foarte gustos, ba e chiar mai bun decât cel din Anglia. Și atunci îndeamnă românii din Anglia să se întoarcă în țară că aici mezelurile sunt mai gustoase. Aici la prăvălia Fum de Fag din Corbeanca al cărei patron nu știe că în magazin se află ditamai patronul cotidianului Cotidianul. De la geamul prăvăliei Fum de Fag, pe al cărui patron nu-l cunoaște, dl Cornel Nistorescu vede vizavi, în aceeași localitate în care cu greu a ajuns că nu-i cunoaște patronul, deci vede un magazin de pâine, o brutărie. Brutăria asta este făcută de un arhitect pe care nu-l cunoaște, dar seamnănă, ea brutăria, cu Muzeul Luvru, unde toate tablourile mănâncă pâine și iar un îndemn ca românii să vină acasă, că altfel e jale. Și nu numai românii din Anglia, ci și cei de aiurea că odată află DNA și se pune pe treabă. (Editorial Cornel Nistorescu în Cotidianul din 19 decembrie 2017).

Ne uităm pe TVRInternațional. E seară de interviuri medicale pentru diaspora. Doamna dr Luiza Spiru, medic primar geriatric, gerontolog, psihogeriatric, șef clinică Universitară de Geriatrie, Gerontologie și Psihogeriatrie la Spitalul de Urgență Universitar Elias, Medicina longevității UMF Carol Davilla, președintele Fundației Ana Aslan Internațional, absolventă a Colediului Național de Apărare a Țării, de fapt cu asta trebuia să înceapă că restul nu conta, deci dna Luiza Spiru ne vorbește despre Arta de a Trăi. Spune dânsa: A trăi este o artă. Trebuie să avem grijă. Să râdem. Să familie. Să deschidem umbrela. Să trecem o babă strada. Un pod. La dreapta. Sub un felinar. Muzica. Vinetele. Emisiunea se termină și încep reclamele care sunt sub formă de Sorin Bortea, acest Andreea Marin al media din România, acest Dan Bittman al teveului românesc. (Emisiune TVRI din 26 dec 2017).

Seara a zis Anca să chemăm măgarul din Chalon. Ăla care aduce bolnavii la cabinetele din oraș. De ce? Ca să ne ducă la cules de ciuperci. Așa am făcut și acum Marius face o garnitură de cartofi cu ciuperci la carne de vită. Da, la carne de vită. Bem vin. Bem vin. Bem vin. Și povestim, și povestim, și povestim în timp ce afară plouă cumplit.

Denis

Bibilica din Creusot

Că ce gătim de Crăciun a fost întrebarea care stăruia de o săptămână în micul nostru grup francez: Anca, Marius și io. Ne-am uitat în frigider. Ne-am uitat pe balcon. în mașină. În cabinetul Ancăi. În cabinetul lui Marius. Și taman atunci, pe Saone, râul de sub fereastra noastră, trecea o ambarcațiune cu bibilici. M-am uitat la Marius, ne-am scos cuțitele din cizme, obicei românesc din filmele cu talentatul Florin Piersic, ne-am aruncat în Saone, era foarte caldă apa ca de fiecare dată de Crăciun, și am atacat ambarcațiunea. Bibilicile au început să tragă cu pușca, pac, pac, pac, noroc că nu puteau ochi din cauza ciocului foarte ascuțit, apoi au aruncat cu grenade, dar noi înotam vitejește, am pus mână pe vâslele corăbiei cu bibilici, am înhățat una și ne-am întors la mal.

Când s-o băgăm în cuptor trei ore jumate, bibilica ne-a spus: Io sunt Regina Bibilicilor din Creusot, localitate aflată la 50 km de Chalon-sur-Saone, și în această calitate vă rog să-mi răspundeți la trei întrebări, apoi vă îndeplinesc trei dorințe și după aia gătim împreună, adică ori cu toții în cuptor, ori niciunul. Am fost de acord. Prima întrebare a păsării a fost: De ce niciun solist român nu cântă peste graniță, de ce niciun grup autohton la fel. La fel ce? Păi, de ce nu țin și ei concerte la Paris sau Las Vegas. N-am știut să răspundem și atunci Regina cu ciocul și aripile ei de aur a zis: Vă îndeplinesc prima dorință. Care e? Păi, n-avem ce pune pe masă de Crăciun. Și atunci Regina Bibilicilor s-a transformat în câteva mere după care a zburat pe geam. Io cu Marius după ea.

Și-am ajuns la cârciuma asiatică, atenție asiatică, Shao, din orașul Creusot, unde contra 12 euroi de persoană mănânci cât vrei. Ața că am luat frigărui de chiftele, frigărui de porc, tocană iute de vită, salată de varză crudă cu morcovi și ceva creveți, pachete de porc, cartofi prăjiți, ouă umplute care nu se puteau mânca, tiramisu, din nou chiftele și din nou tocană, că tare bune erau. Asta numai io, că Marius și Anca au ras de două ori pe atâta. Așa că bibilica, pardon Regina Bibilicilor din Creusot, ne-a întrebat: Ei, vă mai trebuie cuptor. Noi am zis că nu și am zburat înapoi la Chalon.

Prevăzători, ne-am oprit la Grand Frais și ne-am luat stridii, varză roșie, ridichi, sângerete, niște borcane cu ceva ce știa Anca, cârnați de rață, mere, mere din cele câteva soiuri de mere, și niște fructe de care nu știam, dar care sunt aduse din coloniile franceze.

Acum când citiți aceste rânduri e seară, dar se va face dimineață, vom merge la Dijon și o vom suna, din mașină, pe Regina Bibilicilor, să vedem ce face. Da, să vedem ce face. Da chiar, ce-o fi făcând?

Denis

Chalon-Sur-Saone

De fapt avionul de Lyon a plecat cu întârziere de o oră și am nimerit între două babe din care una mi-a spus că e un bec sub aripă, iar cealaltă a cumpărat Paco Rabane de vreo 300 lei, și la final avioniștii de la BlueAir ne-au dat câte o bomboană nasoală și lumea s-a îngrămădit pe culoar ca de obieci, că erau și copii mici care nu înțelegeau nimic, dar tot am coborât vreo 200 de români dimpreună cu alte trei avioane în care erau 200 de unguri, 200 de altceva și încă 200 de altceva la care erau arondați doar doi funcționari francezi care verificau pașapoartele, dar ne-am zis nu-i nimic și ne-am suit la Marius în mașină și dă-i bătaie spre Chalon-Sur-Saone cu 130 la oră că Marius a zis: uite, am pus mașina pe automat și nu sare de 130, așa că am băut ceva vin când am ajuns și Anca cumpărase niște mezeluri mamă, mamă, ne-am culcat și la sculare primul gând a fost să mergem la piață că era devreme și să prindem prospături, ceva, ceva, deși nu ne trebuia nimic, așa că am trecut printre cârnățării, mezelării, la mese afară pe trotuar și ca noi mai erau o mulțime de babe și moși, babe nu ca alea din avion că nu le-am mai văzut niciodată deși în tot Chalonul mirosea a Paco Rabane, așa că am văzut scoici, mirodenii, cârnați de gâscă cu porc și la prânz, a zis Marius, avem varză cu cârnați, cu ciolan, cu alți cârnați, cu alți alți cârnați, cu ceva cremvuști dar nu erau cremvuști și am ascultat grupul Tedeski, adică pe Susan Tedeski, și am uitat să vă spun că înainte am trecut prin cabinetul Ancăi, Anca e doctor, să-mi iau temperatura și aveam 40 C de emoție că aveam de urcat două etaje până la ei, mare scofală, dar mare pentru mine, care am făcut pauză la etajul unu și am mâncat jumările pe care le cumpărasem pentru prânz și ține-te plânsete pe Anca și Marius care s-au hotărât să pună un lift data viitoare când trec pe la ei prin Franța și iar am uitat să vă spun că pe aici curge Saonul, un râu baban, la fel de curat ca Dâmbovița, dar mai atractiv pentru sporturi nautice și odată ajunși în apartament am vorbit cu Tina căria i-a plăcut cum ne comportăm și am desfăcut și o sticlă de vin, am deșertat cumpărăturile și Anca luase cozonac, înghețată, ceva într-o pungă, că pe ea o opreau trecătorii din Chalon și o întrebau: că dnă Doctor, cum să iau Coprolul, după masă sau înainte sau e numai pentru copii, drept care așa a fost în prima zi.

Denis

La mulți ani tuturor!!!

Proaspătul volum al Aidei Baumler și Denis Dinulescu, Călimara cu cerneală, editura Trakuarte, se va găsi, în București, după Anul Nou în librăriile Humanitas și Cărturești.

Până atunci un vesel La mulți ani din partea noastră.

Aida și Denis.

Carmen biciclista

Carmen biciclista biciclea prin oraș. Era acum pe șoseaua Panduri, pedala spre parcul Carol și fluiera o melodie, fiu, fiu, fiu!!! Era bine dispusă pentru că luase corigența la geografie, știuse pe dinafară munții Carpați, râurile, Bărăganul cu tot cu localități, înmulțirea cu doi și așa mai departe. Dimineață, o rugase pe maică-sa: mamă, lasă-mă să ies vreo două zile prin oraș cu bicicleta. S-a suit în șa și a plecat.

Nelu ieșea dintr-un magazin de biciclete. Își cumpărase una de curse întrucât vroia să facă curse regulate între Bolintin și Clejani, ca să mai câștige un ban. Era o bicicletă cu patru șei, deci putea transporta patru oameni cu el cinci. O luă spre Panduri cu gândul să coboare spre parcul Carol unde ar fi putut bea un suc. Un suc de vișine, să zicem. Cerul era albastru, norii negri, muștele galbene. Și deodată, în fața lui o fată care biciclea ca și el înspre parcul Carol.

Intrară în vorbă. Draga mea, nu-i așa că nu-l iubești pe Brad Pitt? Și nici pa Ștefan Bănică Jr? Și nici pe Anthony Quinn? Și nici pe Banderas? Nu, nu-i iubesc. Atunci pe cine? Pe tine. Nelu mai, mai să cadă de pe șa. Se înroși tot, făcu pojar și scarlatină, ba chiar contactă o gripă de toată frumusețea și o tensiune 30 cu 4.

La spital, Carmen îi tampona frunte cu apă. Cu apă rece. Îi ținea termometrul. Îi dădea supă. Macaroane. Brânză nesărată, că n-avea voie. Uda florile. Apoi, se uită la ceas și-și aduse aminte că peste 10 minute avea întâlnire cu Radu, prietenul ei. Luă o pernă, îl sufocă pe Nelu și părăsi spitalul.

Denis

Jurnalul Generalului Manole

18 iunie 2015. Neajlovul trece printre așezări, sate și comune, de o sărăcie cumplită: Uiești, Obedeni, Vadu Lat, Clejani, Bulbucata, Teișor. O investiție cât de mică le salvează viețile, familiile. Dar una de Campionat Mondial de Popice? Înainte de campionat, bărbații munceau la București cărând cărămizi, dând cu barosul, făcând ciment spunându-și constructori. Femeile munceau cu ziua pe colo, pe colo, făcând copii, spălând vasele, îngrijind moși netrebnici. De multe ori pe nimic. Nici măcar roșiile nu și le puteau vinde ca lumea nefiind la șoseaua națională. Numai ăia din Mihăilești vând, că trece E 85 pe-acolo, șoseaua care te duce la Belgrad și la o viață mai bună. Acum muncesc cu toții la infrastructura campionatului mondial, câștigă bine și stau și acasă. Pun asfalt pe piste, vor fi vreo 10 pentru ca meciurile să se dispute concomitent, construiesc baruri pentru jucători, recrutează femei chili, chili din București tot pentru jucători, fac pâine, spală rufe profesionist, lucrează în hotelul lacustru, vând castraveți bulgarilor și albanezilor, arme americanilor, petrol rușilor și celor din Venezuela și așa mai departe. Obedeniul parcă a înflorit. Auzi cântece pe la etajul zece al unei construcții, la clădirea de birouri de exemplu, auzi foșnind a dragoste prin păpușoi, acolo unde jucătoarele italiene se zvârcolesc cu băieții din echipa Franței, ce mai, este o viață trepidantă, zurlie, veselă cum n-a mai fost nicicând. Ceva mai mulți bani, ceva bunăstare, lipsa grijei zilei de mâine și oamenii muncesc mai cu spor, fără să mai fie nevoiți să aștepte sticla de ulei la alegeri, fără să mai fie posomorâți sau fără să-njure pe nimeni. E o stare de bine, asta am vrut să spun și mă gândesc s-o bag pe starea asta în Constituție. Că de toate scrie în ea, numai de binele românilor nu.

18 iunie 2015.Pe seară a venit ciclopul româno american și mi-a adus-o pe fata Împăratului Galben. Era bătrână, prea galbenă și foarte, foarte rea. N-a vrut să mănânce un pepene cu mine, n-a vrut. A zis: mă cac în pepenele tău. I-am dat veveriță la grătar, gândindu-mă că împărătesele mănâncă numai delictețuri. A aruncat friptura cât colo. A auzit Dark Side of the Moon din curtea doamnei Tina, unde ea dansa cu Forrest Gump. Mă duc să opresc muzica asta tâmpită, a zis și a scos un topor galben, a intrat în curtea doamnei Tina și a tăiat difuzoarele din rădăcini. A smuls firele. A aruncat casetofonul în Neajlov. A sunat la Pink Floyd și le-a spus că-i dă în judecată dacă mai cântă la Obedeni. A scos merele din mașina de spălat și le-a aruncat în pădurea Uiești. Mamă, ce forță. S-a suit pe Camaro și i-a îndoit tabla. Când doamna Tina a scos mitraliera s-o-mpuște a fugit. Apoi, pe o liniște cumplită a intrat la Florica în cameră și a luat-o la bătaie. Nu pot să zic că nu m-am bucurat. Am văzut-o peste vreo două zile jucând în echipa Nigeriei. Nu știu cum a făcut, dar dădea bine o pată galbenă în noaptea aia din jurul pistei.

Din vol Pista de Popice, Denis Dinulescu, în curs de apariție în 2018.

Florăreasa

Maria, o fată cam de 17 ani, culegea în fiecare dimineață florile din grădină. (Vezi imaginea).Era o fată isteață, pâinea lui Dumnezeu, cum se zice. Apoi, punea florile într-un coș și se duce la piață să le vândă. Era felul în care-și ajuta familia. Adică mai cumpăra lapte, bătea covoarele sau prăjea pește, dar vândutul florilor aducea bani, bani cu care familia nevoiașă a Mariei plătea facturile la gaz, usturoi, electrică, spanac, pentru că în familia Mariei se mânca numai spanac.

În dimineața în care începe povestea nostră, Maria este cu florile în piața Obor. Lângă taraba ei apare, din senin, un tânăr care vindea raci vii. Unul brunet, cu nasul verde, și cu un rac de aur la gât. Marin a zis că-l chiamă. Răpit, distrus de frumusețea Mariei, îi propune: de câte ori vinzi o floare, zi-i clientului să ia și-un rac. Io fac la fel, nu ia nimeni raci fără flori. Zis și făcut. Ideea se dovedi a fi bună. Scăpară de marfă într-o clipită. Și acum, întrebă Marin. Tot el zise: hai, la ștrand.

Drumul spre ștrand trecea printr-o pădure. Deasă, deasă, mai deasă decât în poveștile cu Robin Hood. Și era păzită de zmeul Haralamb. Care îi văzu pe tineri, făcvu o vrajă și îi adormi pe amândoi sub o salcie. Dar Marin se prefăcea. Așa că într-o clipă de neatenție, îi șuti portofelul cu bani Mariei. Banii de pe flori. Și-o luă la sănătoasa. Dar și Maria se prefăcea. Se sui în spatele lui Haralamb și-l ajunse pe Marin. Scoase cuțitul și-i tăie gâtul. Că avea cuțitul de tăiat flori la ea. Avusese o bănuială. Marin, horcăind, îi spuse Mariei: io te iubeam tare mult și ți-aș fi dat și jumate din împărăție. Păi, dă-mi-o, că tot nu mai ai ce face cu ea.

Și uite-așa, Maria se întoarse acasă cu jumate de împărăție, cu banii de flori, și cu Haralamb pe care-l luă de bărbat și cu care trăi până la adânci bătrâneți, ca să zicem așa.

Denis

GALA 2017, Teatrul Odeon 13, 14 decembrie

Întâi ne-a sunat pretena Meggie și ne-a zis să mergem să dansăm, că un casting ceva, era prin octombrie, pentru un spectacol al celebrului Jerome Bel, spectacol care de data asta avea să se țină la București prin decembrie. Adică Maggie ne-a zis asta mie și Tinei Cumva. Așa că am uitat. Prin noiembrie am dat castingul, numai io, că Tina Cumva era la Las Fierbinți, juca p-acolo ceva, și de mirare: l-am luat. Adică nea' Jerome Bel ăsta, în Parisul lui acolo m-a văzut dansând și m-a luat la categoria mea de vârstă.

Și încep, nene, repetițiile cu toată echipa care a luat castingul: copii de 4 ani, pensionari ca și mine, Ginel în căruț de handicap, balerine profi, eleve, oameni cu meserii și vârste diferite, în total 20. Deci sări în sus, sări în jos, fă piruete, vals, Michael Jackson, New York, New York sub atenta îndrumare a regizorilor francezi Chiara și Cedric. Și uite-așa, bine pregătiți după forțele și talentele fiecăruia ne-am dus și-am avut două spectacole la Teatrul Odeon cu ocazia premiilor anuale ale CNDB, Centru Național al Dansului din București. Așa. Dar ce-i cu Gala asta?

Gala prezintă o abordare diferită a dansului. În această formă colectivă de artă, proiectul lui Jerome Bel aduce împreună dansatori profesioniști și amatori cu condiții sociale diferite. Diferitele acte nu ne cer niciodată să le judecăm, ci dezvăluie modul în care repertoriul cultural al fiecărei persoane o implică într-o relație singulară cu acea dorință pentru altceva care este dansul.

Gala, scrie New York Times, aduce în prim plan așteptările publicului și estompează granițele dintre eșec și succes în cadrul unui performance, sugerând că teatrul este comunitate, atât pe scenă, cât și dincolo de ea. Este un tur de forță, încântător de spectaculos și cu adevărat radical.

Ați văzut? Io mulțumesc tuturor celor cu care am fost pe scenă și în culise, regizorilor francezi Chiara și Cedric, pentru amabilitatea cu care m-au tratat. Să fiți iubiți!!!

Denis.

Concursul de Literatură pentru copii BRAN 640

Puteți accesa acum site-ul Castelului Bran. Am scos în evidență Reguamentul Concursului. E mult mai simplu de citit. Hai, la treabă!! Așteptăm prozele.

Agenția CĂLIMARA

Jandarmul s-a deghizat în toamnă și-a dispărut (Cronica meciului Steaua Lugano)

Steaua a jucat foarte bine cu elvețienii de la Lugano. Bănel i-a pasat lui Budescu, a interceptat Btănase, de menționat că au jucat numai steliști al căror nume începea cu litera B, și Bstancu i-a pasat lui Bgnohere, iar elvețienii au înscris primul gol. Simplu. Steliștii nu s-au lăsat. Bănel a luat mingia, nu știm dacă mai joacă la Steaua dar așa părea, și hop cu ea la Bstancu sau Bpavel sau Bmoreira și iar au înscris elvețienii de s-a făcut doi zero pentru ei. Problema e ce facem cu Bdică antrenorul? El n-a fost nici măcar vreun jucător mai ca lumea, el, acum, nu știe să-și pună jucătorii în poziție de șut cum au făcut mediocrii de la Lugano. După aia a înscris și Steaua, tot prin Bî cineva. Dar era degeaba. Becali, tot cu B, patronul, a declarat: Voi continua transferurile cu B. Voi lua jucători numai de la Botoșani, Bârlad, Brăila, București, Bolintin și Bcolentina.

Transport civilizat cu Uber și din cauza asta toți taximetriștii luptă și iar luptă împotrivă. Da, dar se va stabili în țară prințul Duda și va înființa Duda Taxi. Odată cu el linia 368 se va numi Mihai. Vin cu Mihai, așteaptă-mă în stație.

Pe Antena 1 reclamă la ceva care stârpește diareea. Pe Pro o reclamă care face ceva când te doare ficatul. Pe Kanal D o reclamă la ceva anti prostată. Pe TVR 1 una la cum ne lipim dinții de masa din sufragerie. Apoi o aspirină, un laxativ, un opritor de tuse, un antigripal și așa mai departe. Dacă un american se uită la reclamele media de la noi poa' să zică: Bă, ce țară veselă, da' plină de bolnavi cronici!!!

Jandarmul Costel a aruncat cât colo covorul zburător și iubindu-se pirpiriu cu Lenuța a intrat într-un bar din Centru Vechi, a scos pistolul și a ordonat: Vreau o bere ș'-o pâine pentru mine și-un pantof pentru iubita mea. Și a început să tragă în neștire.

După care jandarmul s-a deghizat în toamnă și-a dispărut.

Și a început repriza a doua. Steliștii atacă la poarta lui Bkovacevic. Atacă și iar atacă. Ba pe flancuri, ba iar pe flancuri, ba prin spatele porții. Bamorin fuge, fuge, dar Bgolofca îl ajunge, îl trage de păr până își dă seama cu e tovarășul lui și, cireașa de pe tort, intră Bdenis Man. Așa că Bdică a declarat: Io, câmd eram jucător, ocoleam, ocoleam cu mingia la picior până mă trezeam singur în tribună și abia atunci șutam. Așa că Bdică a ieșit de pe teren foarte puțin șifonat. Sau așa ni s-a părut nouă. Credem că ni s-a părut.


Agenția sportivă Călimara

6,9 pe scara Richter de Nae Caranfil, un film de cel mult nota 7

Scria undeva că singurul autor total în viață important în cinematografia noastră este Nae Caranfil. De fapt se făcea referire la doi, dar nu prea poate fi folosită expresia „autori totali”. Celălalt ar fi Cristian Mungiu. Diferența între ei ar fi că, acesta din urmă, a luat marii premii internaționale, iar concluzia era că toate filmele premiate au avut cel puțin doi coscenariști.

Nae Caranfil deja nu mai e chiar total, pentru că scenariul pentru „6,9 pe scara Richter” este scris de el „după o idee de...”. Ideea respectivă se pare că se rezumă doar la faptul că personajul principal, la vârsta maturității, se pomenește cu tatăl său, care îl părăsise când avea cinci ani.

S-a mai spus, cu altă ocazie, că Nae Caranfil ar fi mai bun scenarist, decât... Mă rog, un foarte bun scenarist!

După părerea mea, iată, filmele înmulțindu-i-se, dar și părul împuținându-i-se, consider că a făcut față cu brio la testul de regie, pentru toate filmele sale. Filmele cu cea mai mare anvergură ar fi „Restul e tăcere” și „Closer to the Moon”. Primul a avut o adresabilitate relativ restrânsă, nu toți sunt interesați de istoria filmului românesc, iar cel de-al doilea, deși avea un subiect incitant, miza era scăzută, prin faptul că „spărgătorii” băncii comuniste nu-și acordau ei înșiși mai mult de 5% reușită.
„Filantropica” face notă separată. Desigur, în măsura în care acceptăm că papura nu are noduri.

Asa că, vrând - nevrând, am să mă refer la „6,9 pe scara Richter”, cu predilecție, din perspectiva scenariului.
Trebuie să recunosc de la început că scenariul este mult mai închegat decât mă așteptam, știind câteva idei de la care a plecat Nae Caranfil. Este bine cusut, chiar dacă nu peste tot ața e la culoarea materialului.

De exemplu, începutul filmului, nu numai că este străveziu, dar este cusut cu ață decolorată. Scenaristul are, desigur, niște argumente, dar a introdus elemente inutile. Nu era nevoie ca soția să cumpere și să amenajeze „singură” apartamentul conjugal, doar pentru ca să avem surpriza unui bloc cu bulină roșie. Aceasta putea să apară imediat după mutare. Dacă soțul avea fobia cutremurelor, în niciun caz nu ar fi acceptat ca soția să hotărască unde vor locui!

Clișeul cu soția excesiv de geloasă și cicălitoare devine obositor, pentru că nu mai are aderență fără un adeziv mai puternic. Până la urmă, singurul „fir narativ” care ar prezenta interes pentru spectator este „criza conjugală”. Nae simte că nu are substanță și încearcă să dreagă busuiocul cu „acum 7 ani nu era așa geloasă”, dar nu reușește să spună mai mult decât s-a spus în toate filmele similare, și anume, că o criză conjugală apare din neant și în neant dispare. Nu este chiar așa! Faptul că soțul este actor, rămâne doar un pretext pentru „musical”, de vreme ce nu acest lucru stă la baza „conflictului”, ci Zdreanță, dar nu cel cu ochii de faianță! E drept că soția îi reproșează soțului privirile aruncate partenerei sale de scenă, dar în acest fel, scenaristul jignește nu numai inteligența soției, dar și pe cea a spectatorului. Era mult mai interesant dacă „acel sentiment” se și înfiripa între cei doi!
Astfel, scenaristul tratează mult prea superficial acest „capitol”, probabil în graba de a ajunge la acel „final apoteotic”.

În același stil, revenirea tatălui risipitor în viața tânărului soț aflat în plină criză conjugală este forțată, atât la propriu, cât și la figurat. Miza nu crește exagerând, chiar dacă argumente verbale sunt cu duiumul. De exemplu, nu era necesar ca fix după prima noapte petrecută în noul apartament, tatăl să-i ceară să se mute la hotel. Puteau fi și câteva săptămâni, sau luni. Nu avea importanță! Important era pretextul, greu de acceptat, totuși. Dacă i-a lăsat tatălui său cheile de la apartament, lenjerie de pat de unde a folosit acesta? Comedie, comedie, dar până unde!?

De remarcat, totuși, că Nae a evitat ingredientele obișnuite și a folosit de câteva ori... cacao! S-a scăpat o singură dată, când a fost vorba de țigările Pall Mall lungi, dacă am auzit eu bine!

Fobia cutremurelor, spre surprinderea mea, a fost suficient de bine „implementată” în film, deși, soția mea a preferat să nu vină la cinema, când a auzit că e cu cutremure. Nae Caranfil, însă, nu se limitează la cutremurul propriu-zis, sintetizându-l în teama de inevitabil. Justificată, sau nu! „Lucrătura” lui Nae se vede, în sensul bun al cuvântului. De exemplu, „nici în vis nu m-am gândit s-o salvez”! Pe de altă parte, i-a folosit ca spectacol cinematografic. Chiar și eu mă temeam că voi începe să am fobia cutremurelor, dar după ce am văzut filmul, am rămas cu impresia că acestea nu au loc decât în vis.

Filmul lui Nae Caranfil, fiind declarat de la capul locului o comedie, nu cred că va fi analizat la sânge de viitorii spectatori. S-ar putea, totuși, ca aceștia să nu treacă peste observația că este mult prea expirată rețeta cu soția care crede că este înșelată, dar nu este, și soțul care crede că e înșelat, dar nu este, și, până la urmă, cei doi se împacă, bine mersi. Cum este și clișeul cu actrița-vedetă, „pupila” directorului!

La discuțiile de după proiecție, Nae Caranfil a acceptat că „6,9 pe scara Richter” este un film personal, și a spus că producătorul Cristian Mungiu i-a dat libertate totală.

Un film nu trebuie să fie „prea personal”, pentru că există riscul să-și limiteze audiența, iar producătorul nu trebuie să-i fie prieten sau admirator, pentru că, astfel, menirea acestuia devine caducă. Producători români celebri ai zilelor noastre au realizat catastrofe cinematografice, după scenarii personale și regie proprie, pentru că nu a avut cine să le spună că dau cu bâta în baltă.

La final, Nae Caranfil a fost întrebat ce mesaj transmite potențialilor spectatori. Deși întrebarea era stas, nu prea a avut vorbele la el. Eu cred că spectatorii vor veni ca să vadă ce film a mai făcut Nae al nostru. Vor veni, pentru că e un film de divertisment, și nu avem prea multe de acest gen.

Așa că eu îi dau cel mult 7, pe scara de la 1 la 10. Din partea mea, e bine! Un film din această categorie, care îl depășește, este „Actorul și sălbaticii”. Adică subiect cu greutate, inteligență, dramatism, umor, interpretare, muzică, dans, mesaj. Spectacolul de revistă din acest film face parte din poveste, nu este adăugat. Nu este un pretext, o convenție pe care spectatorul să o accepte sau nu. Prin spectacol, Caratase spune ce are de spus. Personajul lui Nae este actor pentru că așa a vrut scenaristul, iar această „meserie” nu-i folosește personajului nici în relația cu soția, nici cu tatăl parvenit și nici împotriva cutremurelor. Chiar și în „Closer to the Moon”, dansul tinerilor evrei în procesiunea de inițiere face parte din film.

Pe de altă parte, apreciez că, în toate filmele sale, Nae are tendința de a oferi ceva spectatorilor, în schimbul banilor plătiți pe bilet. De data aceasta, a construit o podea cu sute de reflectoare, pentru a-și materializa concepția artistică. Alți confrați de-ai săi, cu un buget similar de la CNC, au făcut filme de doi bani!

Eu aștept, și cred că nu numai eu, „marele film al lui Nae Caranfil”. Pentru acesta, însă, are nevoie de un scenariu pe măsură, și, deocamdată, se pare că el personal nu îl are. Nu îl va găsi nici la CNC. Un cititor de scenarii spunea că acolo vin scenarii foarte slabe. Nu e de mirare, pentru că acolo predau scenarii numai cineaștii consacrați. Scenariștii independenți nu au acces, ca urmare nici nu prea mai scriu. Cineaștii profesioniști sunt niște foști elevi inteligenți, care învață mecanismul admiterii la UNATC și intră. Acolo învață că ei și numai ei sunt în măsură să scrie scenarii și să facă filme. Și unii chiar fac. Dar în mare măsură ,filmele lor sunt făcute din cioburile altor filme, pentru că ei altă viață nu au avut, decât aceea de cineast. Scenaristul trebuie să fie în primul rând un bun spectator, apoi să fi avut o viață a lui personală. Abia apoi intervine experiența în a scrie. Talentul, în această speță, ține de inspirație, nu de învățătură. Munca și seriozitatea nu înlocuiesc, în acest caz, talentul, cum crede un personaj al lui Nae.

Un cinefil cu părul lung, albastru, și fustă roșie

Denis Ben Denis: De pe Valea Neajlovului până pe Calea Victoriei și retur

Denis Dinulescu este, în sensul bun la expresiei (honi soit qui mal y pense!) un "dinozaur" al umorului românesc (mie îmi plac dinozaurii!). Cu alte cuvinte, este un autor FOARTE MARE, doamnelor și domnilor! Dacă cele mai multe creații artistice ale momentului duc o cronică lipsă de umor sincer natural, fără inhibiții ipocrite și nealiniat "corectitudinii politice", scrierile lui Denis (fie că este vorba de proză scurtă, roman, dramaturgie, jurnalistică ș.a.m.d.) dovedesc prospețimea pe care, satisiți de mult zgomot pentru nimic, ne-o dorim cu adevărat. Căci Denis scrie despre vremurile noastre și despre noi, oriunde ar plasa acțiunea poveștilor sale și oricare ar fi personajele sale. Cu siguranță de asta ne plac compozițiile sale atât de mult și ne fac să râdem cu poftă, din toata inima! Lucrurile grave din societatea noastră apar în scrierile sale la dimensiunea cosmică reala: sunt nimicuri, până la urmă, nu merită să le acordăm atenția meritată doar de, să zicem, evenimente la scară planetară. Urmărind întâmplările pornite din antichitate (de la Oedip, Burebista și alţii) și ajunse, prin Zaraza interbelică, în zilele noastre, la Generalul Manole Ben Manole din Obedeni-ul Giurgiului, îți dai seama că pe tot acest traseu spațiu-timp oamenii se comportă ca noi înșine. Sunt buni/răi, inteligenți/proști, altruiști/egoiști ș.a.m.d. De fapt, de cele mai multe ori sunt amestecuri, mai ușor sau mai greu acceptabile. Ca noi înșine, cum altfel?

Practic, toate scrierile lui Denis sunt autobiografice, nu "stricto sensu", ci prin faptul că îl regăsim pe autor în fiecare pagină scrisă, sărind de la un personaj la altul și de la o situație la alta. Din moment ce Denis este, în primul rând, un om extrem de simpatic, plăcut, cum vreți să îi spuneți, cum altfel ar putea fi scrierile sale?

Umorul lui Denis este cu totul aparte, profund original. Autorul este un iconoclast căci și dacă îi găsim în literatura română precursori, Denis modifică dramatic scenele și personajele care, poate, l-au inspirat, distilându-le în produse noi, de cea mai bună calitate, care compun o lume cu totul nouă. Banole Ben Manole și Florica Ben Florica ar putea avea printre strămoși pe eroii lui I.L. Caragiale (Jupân Dumitrache Titircă Inimă-Rea și Veta), dar au și unele trăsături ale personajelor lui Ion Băieșu (Costel și Tanța). Am putea spune că și Costache Ben Costache are ceva din ADN-ul lui Chiriac, nu-i așa? Cu toate acestea, citind aventurile celor trei "Ben" îți dai seama că toți trei sunt caractere noi și originale, au o viață proprie neîngrădită de "genele moștenite".
Îmi place foarte mult creația ta, Denis Ben Denis, îți mulțumesc pentru posibilitatea de a citi cu regularitate ceva extrem de viu și strălucitor, fie pe hârtie, blog sau pe site-ul Arta Sunetelor! Închei cu o dorință personală: un serial TV care sa îi aibă în centru pe apărătorul Constituției, Generalul Manole Ben Manole, pe soția lui mult iubită, Florica Ben Florica și pe adjunctul și apărătorul onoarei familiei Manole, Costache Ben Costache. Iar noi, cei de față, să fim undeva pe margine ...

Radu Birișteca

Dispozitivul Ardei Verde

La ciorba făcută de Otilia ne trebuia un ardei iute. Verde. Așa merg ciorbele, mai iuți. Eram în Amzei, dat fiind că veneam de la Green unde s-a dezbătut câți prieteni de-ai noștri au tați generali de securitate. Au reieșit câțiva, de unde și succesele, așa că mi-am băut vinul și m-am cărat. Am intra în hala inutilă din piață și o babă fardată în vânzătoare a zis că ardeiul pe care am pus ochii, unul mare, elegant, frumos, costă un leu. N-aveam, că nu luasem pensia, și-am ieșit plângând. La tarabe un puști. Vindea și el ardei cu cinci la leu. Tot mari, tot frumoși și așa mai departe. I-am luat și tropa tropa spre mașină.

Pe Mendeleev, unul din ardei a prins a glăsui. Zice: Io sunt dispozitivul de ascultare găsit la dna ministreasă Carmen Dan. Eram băgat într-o priză. Și ce ai auzit, văzut? Vuiește presa, Europa, sienen-ul, mamă, mamă!!! Păi, să vezi cum a fost: Mă bagă securistul în ascunzătoare și taman atunci a intrat dna ministreasă pe ușă. Și-a dat paltonul jos, vorba vine, dar io n-am voie să spun mai mult și și-a pus la teve un serial turcesc ca să vază unde sunt infractorii, pungașii, violatorii, și bătăușii din film ca să facă raport. Și-a notat ea niște nume de sultani, că s-a uitat și la Soleyman, și s-a dus la bucătărie, unde n-aveam vizibilitate, dar auzeam. Și auzeam cafeaua, că miros n-am, deci auzeam cafeaua și zahărul cum fierb, fierb, fierb. Și? Păi, a durat mult, pentru că, poate, dna minstreasă adormnise în bucătărie, naiba știe. Apoi, dna s-a culcat. Io am raportat imediat și atunci raportul a fost descoperit și a apărut pe presă. Extraordinar, am zis. Și? Mai departe? Păi, a doua zi a fost la fel. Dna ministreasă și-a pus un meci de handbal ca să vază cine nu dă pas ca să-l raporteze la pierderi sau cam așa ceva. A închis aparatul și s-a dus la baie. Io la baie nu bat, așa că m-am culcat. Extraordinar, extraordinar, voi face ca tot ce mi-ai spus să ajungă la presă. Îmi dai voie? Să nu se supere dna ministrează. Nu se supără, că are nevoie de imagine, de cum apără ea țara de dușmani, înțelegi?

Și-am ajuns acasă. Am pus și io ardeiul să mă urmărească. Acum suntem amândoi la calculator și ne uităm la pozele noastre de la lansarea Călimării cu Cerneală. El face însă raport.

De 1 decembrie a trebuit să mâncăm ciolan cu fasole. Așa e datina. Și Mihnea ne-a zis să mergem la Shorley. Ne-am uitat în dicționar și, într-adevăr, Shorley în greaca veche înseamnă Ciolan cu Fasole. Ne-am suit în mașină, io și Tina Cumva, și ne-am dus. A fost foarte bun. Cu ardei iute, verde.

Denis.

1 Decembrie 2017

Despre 1 Decembrie să scriem la BRAN 640.

Cele 5 Legi fundamentale ale prostiei omenești

• Legea 1: Întotdeauna şi inevitabil se subestimează numărul proştilor în “libertate”.
Nu contează, spune Carlo Cipolla, în prima dintre cele cinci legi fundamentale ale prostiei omeneşti, câţi proşti ne imaginăm că ar fi în jurul nostru, numărul lor total va fi întotdeauna subestimat. De ce se întâmplă acest lucru? Pentru că se porneşte mereu de la un principiu fals, acela că anumite persoane sunt inteligente în funcţie de profesie, de locul de muncă, de nivelul de educaţie, de reuşitele lor, de felul în care arată sau de alte trăsături şi criterii, despre care noi credem că ar exclude prostia, ceea ce nu se verifică în practică.

• Legea 2: Probabilitatea ca o persoană să fie stupidă este independentă de alte caracteristici ale persoanei respective.
În orice grup uman (disociat, de exemplu, după criterii de gen, etnice, religioase, naţionalitate, nivel de educaţie, avere), procentul persoanelor proaste este constant. Există profesori universitari proşti, aşa cum există idioţi în funcţii de conducere, în organizaţii de toate felurile, aşa cum fiecare popor îşi are proştii săi. Câţi ar putea să intre într-o astfel de categorie? Nimeni nu poate spune, orice presupunere ar încălca Legea 1.

• Legea 3: Omul prost creează probleme altor persoane sau unui grup, fără să aibă niciun beneficiu pentru el însuşi.
Cipolla a numit această a treia lege dintre cele cinci legi fundamentale ale prostiei omeneşti “Legea de aur a stupidităţii”. Legea 3 implică faptul că există trei categorii de persoane, în afara stupizilor: cele inteligente, ale căror acţiuni sunt în beneficiul lor şi al celorlalţi, persoane care acţionează pentru avantaje personale în detrimentul altora (Cipolla îi numeşte “bandiţi”) şi cei “neajutoraţi”/”nenorocoşi”, care îi îmbogăţesc pe alţii, în detrimentul personal. Aşadar, categoria “neproştilor” este eterogenă, uneori acţionează inteligent, alteori pot fi neajutoraţi sau se folosesc de alţii pentru beneficiul lor, pot fi în mai multe feluri, la intervale scurte de timp, după împrejurări.
Proştii, în schimb, sunt periculoşi şi creează întotdeauna daune celorlalţi, pentru că oamenii rezonabili, normali, nu pot înţelege logica şi comportamentul aberant al unui prost şi, deci, nu se pot apăra. Oricine se poate apăra de ceva neconvenabil, dar care are o logică, fie el unul chiar şi din categoria “ bandiţilor”, pentru că îi poţi anticipa strategia. “Logica” unui prost nu are logică, nimeni nu poate anticipa când, de ce şi cum o persoană proastă va “ataca” şi de ce. Ca în situaţia banală, dar absurdă, de exemplu, când cineva se apucă să răspândească informaţii false despre altcineva (bârfa, în limbajul colocvial) sau ca atunci când un angajat online, la care apelezi pentru rezolvarea unei probleme, te suspendă, nici nu îţi rezolvă problema, ba te poţi trezi cu noi probleme, fără niciun motiv raţional.

• Legea 4: Persoanele inteligente subestimează întotdeauna daunele pe care le pot provoca oamenii proşti.
Efectul este ca cei inteligenti uită mereu că prezenţa în aceleaşi locuri, circumstanţe, asocierea cu indivizi prosti este o greşeală care costă scump. În general, proştii sunt subestimaţi, o realitate care poate deveni un pericol major.

• Legea 5: Un prost este cel mai periculos om (este un corolar al Legii 4, derivă din aceasta ca o concluzie)
Diferenţa între societăţile care se prăbuşesc sub imperiul proştilor şi cele care depăşesc un asemenea impediment vine din capacitatea societăţii respective de a promova oameni inteligenţi, spre binele tuturor. Însă, dacă în populaţia care nu face parte din categoria proştilor, ponderea este a celor care acţionează în detrimentul celorlalţi (bandiţii) sau a “neajutoraţilor”, care îi îmbogăţesc pe alţii (potrivit Legii 3), atunci societatea respectivă devine un “infern”, consideră Carlo Cipolla.

Traducere esențială și necesară oricui din vol Carlo Cipolla.

BRAN 640, Concurs de Literatură pentru Copii

Da, e Concurs de literatură pentru copii. De două luni îmi bat gura. Se numește BRAN 640 și are regulamentul scris pe acest flyer.

Am să îl public zilnic.

Denis.

Andrei nu ne ocrotește de nimic

Ne-am dus prin Gaudeamus ca să vedem dacă noi am mai publicat ceva. Și, da, ne-a apărut o carte. Și Aidei. Călimara cu Cerneală. Vânzoleală mare, dar nu la lansarea noastră, nici a altora, ci la lansările lui Adrian Năstase și Dan Voiculescu. Nu că n-au voie să publice, Doamne Ferește, dar media a tras numai de acest eveniment și de ceva ce-a zis Bot și de ceva ce-a zis Liiceanu și gata, celelalte evenimente de la Târg n-au existat. Un Târg de Carte de prestigiul lui Gaudeamus și tu nu faci referire decât la niște politicieni care, repet, n-au decât să scrie ce vor, cât și unde vor, și să-și lanseze cărțile oriunde?

Mulțumesc celor care s-au înghesuit la lansarea mea și a Aidei: Florentina Tănase, Laura Tăutu, o nepoată a cuiva care stat înfiptă între vorbitori, Dan Mircea Cipariu, Mircea Florian, Mihnea Tăutu, Vlad Leu, Radu Birișteică, Radu Lupașcu, Ștefania Dumbravă, Candid Stoica, Mircea Cutare, Big prin telefon, Aida prin telefon și mulți, mulți alții.

Sfântul Andrei este ocrotitorul românilor. El, dacă vreți să știți, nu ne ocrotește de nimic: de lipsa banilor, de lipsa unui viitor pentru nepoții noștri, de aia, de aia, și de aia, ajungând până în arhivele CNSAS.

Cam atât astăzi că, în țară, începe să miroasă a fasole cu ciolan. Ciolan din ăla bun și murături pe măsură.

Denis

Concurs de literatură pentru copii BRAN 640

Cum se adună prozele alea la Bran, nenicule!!!

Agenția de carte CĂLIMARA

Volumul CĂLIMARA CU CERNEALĂ la Gaudeamus 2017

Lansarea va fi la Târg Gaudeamus 24 sau 25 nov, dar ea se va găsi de vânzare și la noi, la autori.

Aida și Denis.

Fotbal: România vs TurciaOlanda 2-3

E ziua lui Chiricheș și trebuie sărbătorit cu meciuri babane. Cu Anglia nu s-a putut, cu Germania deloc, cu Franța nici atât, bulgarii erau cu MCV-ul în cârcă și alergau greu, așa că au venit Turcia și Olanda. Venit e-un fel de-a spune, că turcii nu vroiau să deranjeze pe nimeni, olandezii da. În teren la înaintare, mijloc și apărare sunt frații Chiricheș, Cheșeru și Chipciu. Chiricheș nu face nimic, că d-asta nu joacă nici la Napoli, dar a fost selecționat la meciurile astea ca să-l vază vreun antrenor de divizie de la noi, Snagov de exemplu, și să-l ia deși are aproape 60 de ani. Cheșeru dă o pasă la Torje, Chiricheș oprește jocul și pomenește de tortul pe care l-a pregătit pentru băieți. Turcii când aud de tort se opresc și ei și întreabă dacă e rețeta de beclava, dar atunci, chiar în clipa aia de neatenție dă gol Grozavu. Asta vroia toată lumea. Și dă-i și joacă în continuare. Budescu face o fentă mișto, preia Cheșeru, dar Chiricheș, că tot e ziua lui zice că are și niște mici mamă, mamă. Turcii se opresc din nou și Grozavu iar înscrie. E doi zero și lumea e mulțumită, naționala noastră joacă excelent și va fi admisă pe ultima sută la Mondiale, că nici fără Italia nici fără noi nu se poate.

Ziua lui Chiricheș continuă și cu olandezii. Aceeași tactică: Chiricheș zice că are niște friptane colosale la vestiar, dar olandezii înscriu. Toșca dă la Țucudean. Budescu iar face una mișto, deschide cumva o parte a jocului, dar nu-l vede nimeni, că toți jucătorii români se gândeau la gagicile pe care le-a adus Chiricheș să le servească borșul de legume cu tarhon. Așa că olandezii mai înscriu odată. Meciul reîncepe cu duioșie, vârtos. O mingie cu capul a lui Chipciu, apoi ale lui Torje, Budescu, Pantilimon că mingia ajunge la olandezi, care iar înscriu. E trei la zero pentru ei deja, și se pare că nu ne mai chiamă nimeni la mondiale pe ultima sută că ziua lui Chiricheș poa' să țină cinci, șase ani.

La final, Arsenie Boca a declarat: Când ficatu' nu-i acasă joacă Chiricheș pe masă. Da, da, așa a zis.

Denis

TOATE DRUMURILE DUC LA BRAN

Tânăra din imagine, licențiată în povestiri pentru copii, aleargă spre Castelul Bran ca să scrie cât mai mult.

Agenția CĂLIMARA.

HOROSCOP 13 - 19 nov

Așa cum ne-a obișnuit doamna Sistermorphine ne prezintă horoscopul săptămânal:

SĂGETĂTOR Vara viitoare, cam prin iulie, vă veți afla la mare, la Costinești. Acolo, ce să vezi, se aliniază pe plajă Venus, Pluto și Jupiter. Măcar că Venus era singură, dar i-a bătut pe moftangii ăia de i-a lăsat lați. Bagabonții au depus plângere la Poliție, până duminică, 19 noiembrie.

FECIOARĂ La Poliție era de gardă Polițista Roșie, una grasă, cu barbă cum se poartă acum și cu un pistol enorm, enorm. A-ntrebat=-o pe Venus ce și cum. Pe Jupiter la fel. Dar Jupiter avea o privire languroasă că imediat între polițistă și el s-a legat ceva la prima vedere. Mă iubești? Da. Joi, 16 nov masă mare la Chez Marie unde e foarte scump, dar merită.

LEU Dacă a văzut Pluto că nu merge cu vorba bună sau cu violul vesel s-a dus la Vox Maris. Acolo troznea un dans patriotic, că era repetiție pentru nunta Polițistei Roșii cu Jupiter. Așa că Pluto, pe marți seară mi se pare, s-a aliniat dansului cu gândul să-i împuște pe cei doi. Și dăi, și dăi, și dăi.

AMARCORD Nici n-au trecut două ture de dans că a sosit și perechea mirilor. Aruncau cu halva și semințe de floare în invitați. Pluto a scos pistolul, dar nu s-a descărcat. Și a luat-o la fugă. Polițista după el. L-a prins cam la Medgidia și au rămas împreună tot restul vieții. Sâmbătă 18 vom avea vești de la ei.

Agenția de previziuni Călimara

Jocurile sunt făcute - REVISTA IOCAN 4

E ciudat să scriu taman eu despre Iocan nr. 4. Arbitru, antrenor și oleacă jucător, pentru că recenta apariție a Editurii Vellant stă în cîrca mea. Dacă îi laud pe autori, mi se va spune pe bună dreptate că sînt ca copiii mei. Dacă îi critic, mi se va da peste nas: “Păi, cum, tu ne dai de citit ce nu îți place?”. Grea misie – misia de cronicar literar. Cum să fac? Păi, simplu, mă împiedic și, din poziția asta confortabilă, pot să spun, ca un marțian căzut în România, ce se vede de la nivelul ierbii. În primul și-n primul rînd se văd niște personaje albastre care se uită spre noi, din spatele geamurilor zgîriate ale unei săli de așteptare de nicăieri, fără să ne vadă. Exact așa arată această nouă apariție: un dicționar de personaje care mai de care mai special și mai dus cu capul. La un prim nivel, personajul populează cotidianul. Melancolic, ca în cazul lui Claudiu Constantinescu, în evocarea tatălui însoțit toată viața de un geamantan sau de o servietă etern burdușită. Sau absurd și ridicol, cum se desfășoară într-o realitate paralelă Evelyn, Ion Similadru, Angela Busuioc ori Vasilica Milion din prozele foarte scurte ale lui Denis Dinulescu. Ca să înțelegeți pe unde și cum se învîrt respectivii, ajunge să spun că Evelyn intră pe o ușă și ajunge taman în America, unde îl întîlnește taman pe Forrest Gump. Tot din registrul banalității care naște probleme și drame insolvabile fac parte eroii Anei Erde, plecați în excursie la turci. Și, se putea altfel, niște cioflingari le sparg mașina pentru a le fura radioul. Ei bine, acolo există un subaltern al lui Allah care le aranjează ploile. Bogdan Coșa stă la periferie și cumpără gumă de mestecat, ca să viseze. Felix Tzele (da, chiar unul dintre autorii uriașei farse de la România literară!) plimbă o englezoaică aiurită pe Transfăgărășan, iar contactul ei cu lumea crudă și extrem de precisă a locului îi dă fiori. Distanța dintre copilăria superioară a vizitatoarei și autenticitatea superioară a locuitorilor face toate paralele.
Alunecosul SF al povestirii merge mînă în mînă cu umorul lui Răzvan Popa, care pune crucișătorul intergalactic Simona Halep să distrugă o civilizație extraterestră. Lumea nu se schimbă, spune el, oamenii se vor manifesta și în viitor precum în ridicolul prezent. Un alt tip de SF propune Ioan Maxim, unul bucureștean, cu joint-uri și corporatiști în căutare de senzații tari, pentru a compensa sau șterge neîmplinirile. Foarte curios, replica i-o dă, într-o proză psihologic-realistă, Nicoleta Balaciu. Personajul ei își trăiește bătrînețea ca pe o ieșire din decor. Dispare treptat din peisaj, odată cu amintirile celor din jur. Tot amintirile Angelicăi Stan ne urcă pe un bloc, pentru o lecție de mers pe bicicletă cu final schimbat. O lume impenetrabilă și o aventură la marginea ei propune și Adrian Georgescu jr., în stilul lui flamboaiant.
Dar amintirile par a fi partea întunecată a prozei lui Cristian Boricean. O poveste nereușită de dragoste și niște personaje prieteni pe care eroul i-ar vrea șterși pentru totdeauna. Memoria e martorul solitar, sordid sau solidar al lui Radu Aldulescu și al Adelei Greceanu. Cînd personajele povestesc, nu mai e nimic de făcut. Elocvența strînge gîtul realității insuportabile pînă la sufocare. Marginea societății, lumpenproletariatul au o cu totul altă dimensiune decît în articolele de propagandă. Îi citești cu dinții strînși. În schimb, serena armonie contradictorie a unui cuplu “mic-burghez”, aflat în faza terminală a relației (din povestirea lui Bogdan Răileanu), pare multă vreme o joacă a povestitorului cu amînarea. Ceea ce urmează e atît de năpraznic, că nici nu te prinzi că-n început i-a fost sfîrșitul. Uite-așa arată realitatea românească în octombrie!
Partea cea mai haioasă a revistei e că, nici de data asta, cei care o comentează nu vor cădea de acord. Fiecăruia o să-i placă altceva!

Florin Iaru

O zi din viața domnului Major

Ursul Major se măritase cu pădurea verde și virgină de la marginea luncii Neajlovului. Un animal puternic, dar veșnic îndrăgostit. Își lua chitara, se așeza în fața plasei de pescuit și îi cânta Matildei, iubita lui, o frumusețe de melodii trecătoare, în sensul că le compunea pe loc și le uita. De exemplu: Matildaaaaaa, Matildaaaaaa, ți-a crescut păăăăăărul, haaaaaaai la frizer. Închiea într-o tonalitate majoră, așa cum făcea toate lucrurile și pleca la potcovărie. Din urmă îl ajungea Matilda care era o veveriță verde ca pădurea. Dragul meu Major, nu uita capacele. Nu, le am la mine. De bere ai? Da. De țuică ai? Da. De de toate am. Și unde ne uităm la ele? În Poiană. În Poiană nu era nimeni. Major dădu jos de pe umeri sacul cu capace și înepură să se uite la ele. Nici unul nu avea vreun câștig inscripționat, nici măcar mai trage odată, nici măcar nimic. Campanile de capace câștigătoare erau mincinoase, spusese Major odată, dar Matilda nu l-a crezut.

Major a ajuns la Sala de Conferințe. Trebuia să vorbească despre tractoarele de pe Neajlov. Că cum e cu ele. Lume multă adunată, preoți, mucenici, spioni, curve, puști de clasa a 9 a, imbecili cu trăsuri de aur, turiști cu pălării bengale și tot așa. Major începu: Tractoarele, dragii mei, sunt expresia înaltă a tehnologiei. Nu știm câți dintre noi vom avea roboți în viitor, dar tractoare da. Tractoare care să ne spele pe picioare, care să trăiască cu nevestele noastre, care să cultive, să are, să bea apă sau vin în locul nostru. Aplauze.

Pe la amiază Major se duse să se scalde. Prinse un somn. Somnul i-a dau un pumn, de săracul Major și-a piedut dinții. Au început să-i caute și au găsit o pereche de dinți de-a lui Sinan Pașa care trecuse pe-acolo. Și-o puse.

Seara, în pat, Major citea ziarul. Venea Matilda și-i trăgea pantalonii. Restul se știe.

Denis.

Cine a omorât-o pe Szomna Grancsa?

În restrânsul pluton de frunte al oamenilor de teatru cu certe calități de manager se înscrie și Liana Ceterchi care a dovedit știința dezvoltării unor proiecte originale în peisajul teatral bucureștean. Personalitatea acestui manager s-a manifestat de curând și prin lansarea unei noi săli de teatru MACAZ, aflată pe Calea Moșilor 106.
Spectacolul, printr-o emoționantă și elegantă folosire a textului, devine un “on woman show” susținut de Liana Ceterchi, anchetator, localnic din Harghita, învățător, acompaniată de celelalte personaje, în special de Mihaela Drăgan și Zița Moldovan care caută relaționarea cu Szomna, tinerele interprete aplicând un stil de joc nuanțat. Regia nu speculează substanța relațiilor dintre personaje.
Scenografia concepută de Elena Dobândă are o funcționalitate realistă, multifuncțională prin plasarea unei platforme în decor care sugerează biroul anchetei, interiorul casei țigănești sau exteriorul școlii în care Szonma ar fi vrut să învețe.
Dar, vorba prietenului nostru Vlad Leu: despre ce vorbim? Despre Szonma Grancsa, evident, și despre gestul ei fatal: spânzurătoarea. O țigancă de 17 ani a fost găsită spânzurată în șura casei părintești. Povestea ei nu poate fi descifrată nici de comunitate, nici de autorități. Explicațiile se contrazic. Toată obștea e vinovată sau are sentimentul nevinovăției.

Denis.

Cu Generalul Manole în 41

După o citeală la Gallery din operele Generalului Manole Ben Manole ne-am transportat în oraș. Am zis că un mic și-o bere. Tramvaiul 41. În fața noastră, pe scaun, un bostan. Vine de la Halloween. Are urechile scobite, deci aude și din cauza asta vorbește la telefon: Bă, sunt în 41, vin de la Halloween de la Doina, da, bă, de la Doina, de ne-a furat banii, eu aveam două mii de lei într-o sacoșă mică, din aia de ținut la piept, și niște poezii pentru Cristina că dacă-ți zic una mori. Ia, fii atent: Iubita mea, cerul e cu tine, în tramvaiul 21, troleul a căzut pe tine și a făcut scântei...Bună, bună poezie, bă....Ce faci? Tot de la Halloween?

Ne deranjează omul, ne mutăm cu un scaun mai în față. Aici dăm peste unul costumat în iepure, tot de la Halloween. Vorbește și el la telefon: Bă, aveam la mine 3.000 de lei și niște poezii pentru Carmen. Să-ți zic una: Carmen, Carmen, io te iubesc de crapă izmenele pe mine, deși nu am, c-am venit pregătit, și dacă nu mă crezi, nu mă crezi, m-apucă plânsul. Și ce să vezi, bă, mi-au dispărut și poeziile și banii. Nu știu ce să fac acum, dar văd un general în spatele meu. Vorbesc cu el.

N-am vrut să vorbim cu el, așa că ne-am mai mutat un scaun. Pe el stătea Muma Pădurii, care venea și ea, evident de la Halloween. Vorbea la telefon: Da, le-am luat banii, unul avea 2.000 altul 3, deci cinci mii de lei și două poezii mișto. Le-am luat și p-alea. Să-ți zic una: Mioaro, Mioaro, Mioarooooooo, unde căcat ești, nu vezi că mi s-a descusut cravata? Nu vezi că mi s-a pus pata? Nu vezi că-mi cade vata? Nu-ți dai seama că am să mă-ntorc cu rata, idioato!!! Uite, e un general în spatele meu, am să vorbesc cu el s-o aresteze pe Mioara.

Ne-am ridicat rapid. Odată cu noi toată gașca care fusese la citeală: Big, Relu, Mircea, Ljuba, Cristina, Candid, Julia, Daniel Sur, soția lui, Sorin Tudor, io, Sorin patronul, și Crisbășan care expunea nuduri în Galerie. Ușile s-au deschis brusc și ne-am aruncat de pe pod.

Așa a fost.

Denis

Un film prost este totuși o mare reușită

Domnul din imagine ne-a fost ghid o zi. Ne-a dus la Târgul de Sft Dumitru din Bolintin Deal, ne-a dus la premiera filmului românesc Capace și, la final, la Potcoava, cârciuma de care auzisem și care acum se află la piciorul blocului nostru. Să le luăm pe rănd.

În Bolintin forfotă. Căruțe, Loganuri, oameni, pături, ziare pe jos. Omul nostru zice: gogonele, gogoșari, pastramă, ardei capia, mici, țoale strâmbe, telemea, carne de miel, struguri, usturoi, iar gogoșari, varză roșie, o varză albă, țelină și tot ce vreți. Ce vreți?

Apoi, călare pe calul pe care ni l-a pus la dispoziție am ajuns în București la premiera filmului românesc Capace, în regia lui Sorin Marin, scenariul Sorin Marin, produs Saga Film, cu actorii Vlad Ivanov, Adrian Titieni. Și filmul începe într-adevăr cu capace. Puștii de pe strada cutare joacă capace. Dau la perete și cine se apropie cel mai mult de adversar îi ia capacul. Cine rămâne fără capace a pierdut și se face de râs tot restul vieții. Regulamentul ăsta nu reiese din scenariu dar vă asigurăm ca așa e. Apoi, unul din puștii cu capace, cel mai viteaz, strângător, hotărât și alte alea ajunge mare om de afaceri. Personajul matur este Vlad Ivanov. Care cu ce afaceri se ocupă? Nu se înțelege, e un dialog în care Ivanov cu niște băieți de teapa lui zic: Cumpără, vinde, 60 de milioane, 2 la sută, ne-a prins cu chiloții-n vine, dă-i telefon!!! Cam asta era afacerea și cei patru se apucă să joace poker. De ce? Nu se știe, pentru că la masa de joc nu se-ntâmplă nimic. Și vine momentul nasol, când pe această lâncezeală, personajul Ivanov se duce la doctor. Doctorul e rău, ca orice doctor și-i spune că trebuie să-i facă transplant de inimă. Unde? La Viena, că am bani mulți, zice bolnavul. Dar până atunci mă duc să iau puțin aer. Unde? Păi, în Sft Gheorghe, în Deltă, unde Sorin Marin deține teren pentru Festivalul Anonimul și nu costă nimic să filmezi. Acolo, la Sft Gheorghe, Ivanov joacă la nunți, bea cu Titieni, intră în mare, tot tacâmul, că sigur filmul a fost făcut ca pe vremea lui Marin Miliardarul, adică: Bă, scenaristule, bagă și ceva cu marea ca să facem baie vreo trei săptămâni. Filmul se termină fără să-nțelegem nimic, ci doar să rămânem cu întrebarea: Cum trec asemenea scenarii la CNC?

Toți trei pe cal și ajungem la Potcoava, vizavi de Sala de Sport Rapid. Miros de usturoi și de taftale strâmbe. Vin aveți? Desigur. Vrem unul sec, alb, o juma de litru, la trei pahare. Calul nu bea? Nu. N-avem vin la carafă. Dar? Avem îmbuteliat. Cât e o sticlă? 80 de lei. Am strănutat și s-a clătinat un geam care nu știm dacă era al cârciumii sau al blocului de vizavi.

Într-un final, nenea cu calul, amabilul nostru ghid a plecat. Da, a plecat. A luat-o-n sus spre 16 Februarie, dacă vreți să știți.

Denis

Cronica filmului Întoarcerea Magilor, regie Ioan Cărmăzan, scenariu Denis Dinulescu

Mă gândeam, şi nu cred că greşesc, că scenaristului Denis Dinulescu şi regizorului Ioan Cărmăzan nu le-a scăpat nici un clişeu al universului cotidian, că talentul domniilor lor s-a dovedit a fi decisiv când au adunat laolaltă simboluri, stări şi crize existenţiale, în filmul „Întoarcerea magilor”.
Experienţele amândurora s-au dovedit a fi benefice la realizarea acestei pelicule, altceva decât ce am văzut până acuma, filme create parcă pentru critici, unele cu tuşe prea îngroşate pentru a „da bine” în faţa unui juriu internaţional.
„Întoarcerea magilor” mi-a creat o stare de bine şi de pace sufletească.
Întâlneam aici un univers limpede, statornic, luminos. Singura întunecime, dar nu întuneric — ruptura între cavalcada orăşenească şi liniştea satului — este cea din leşinul doctoriţei Paula Negrescu, care vede în direct cum i se năruie fericirea, cum dispar dragii ei în focul mistuitor.
Cupajele din secvenţele de început sugerează un spaţiu de liniştire, de inducere în eroare a spectatorului, pentru că incursiunea poliţistă cu urmăriri dramatice ne întoarce-n realitate. Noroc că evenimentul conturbabil se consumă repede, e o sirenă ce are un moment maxim, când vibrează în inima noastră, după aceea semnalul se diluează, se minimalezează şi dispare. O alarmă de care trebuie să ne temem, rămasă ascunsă în subconştientul nostru.
Ce e violenţă în lumea reală, în Roua (satul unde se translează acţiunea) se disipă, se diluează, se estompează într-un fel de veşnicie. Aici lumea se coagulează după alte coordonate. Sunt oameni ai locul, şi-n expansiunea globalizării poposesc, poate vremelnic, alungaţi ai sorţii, din pricini felurite, ei încercând să se integreze şi să coabiteze, mai întâi cu autorităţile. Un „turn Babel”, o „piaţă a naţiunilor”, păstrând proporţiile, ne dau măsura a ceea ce pare să se întâmple în timpul de-acum.
Filmul acesta este realitatea în care trăim; o acceptăm, chiar dacă nu ne place. De ea nu ne mai temem, pentru că „e aşa”, a fost gândit să nu percepem că la baza acestei pelicule e o ficţiune. Ne întrebăm: dacă acest „e aşa”, nu însemnă că ne identificăm cu această realitate?
Personaje, intrigă cât să le ţină laolaltă, cât să ne implice şi pe noi în viaţa şi atitudinea lor, individual vezi bine, dar care se coordonează cu viaţa şi atitudinea altora, cei cu care interacţionează. Oamenii aceştia, ce se întâlnesc în lumi diferite, în ipostaze diferite, singulari în felul lor, autentici cât trebuie, dau peliculei un sens, acela al autenticităţii.
Mi-a mai trecut prin minte, dar eu nu am exerciţiu cronicarului de film sau de teatru, cel ce ştie, cu uneltele personale, să deceleze cât ar trebui şi ce se cuvine a fi scos în evidenţă într-o peliculă, că fiecare simbol poate fi exploatat, în sensul bun al cuvântului. E aici ciulinul; în rostogolirea lui necontrolată aduce trecerea timpului, ireversibilă, iar ivirea lui în două secvenţe întăreşte imaginea pustiirii, mai ales că „bărăganul” e arid, devastat de acţiunea „benefică” a omului şi de „grija” acestuia pentru mama natură. Pământul acesta care ne îngăduie în rotunjimea lui, ne ţine şi ne hrăneşte, în film stratificat în erele lui geologice, poate fi salvat — şi aici regizorul introduce simbolul lăcaşului sfânt — şi trecerile prin etapele peliculei se fac şi sub imperiul turlei de biserică, salvatoare şi îndrumătoare.
Necuvântătoarele, din abundenţă, dau sentimentul de spaţiu curat, de stabilitate, de atemporal. Scenaristul şi regizorul au vrut să ducă acţiunea dintr-un loc claustrant, al oraşului, unde lumea trăieşte repede clipa, în cel al satului, unde viaţa se desfăşoară după alte principii, de vreme fără început şi sfârşit. Dar, ca să intri în acest univers constituit după alte coordinate, e nevoie de o purificare — aici, prin foc.
Sălăşluirea aceasta de la început de lume, este reperul după care sufletul regizorului tânjeşte, cu casele lui pitite în marea de verdeaţă; aici ochiul aparatului insistă pe curăţenie, pe omenie. Dar, imediat, el surprinde frânturi din cotidian, ridiculizate, cu persoanje caricaturale, unele stăpânite de orgolii, de false probleme, care însă coabitează chiar şi în dizarmonie. E comunitatea alcătuită, ca totdeauna, şi oriunde, din primar (aici Nicodim Ungureanu face un rol extraordinary, cel al politicianului demagog), secretar, şeful de post, părintele (Valentin Popescu, într-un monolog memorabil), învăţătorii, medicul şi, bineînţeles, secretara fără de care nu se ia nici o decizie în primărie. Problemele livrate în film par minore, pretexte pentru derularea acţiunii.
Realitatea e cu totul alta, este vorba de salvarea sufletului, salvarea identităţii fiecăruia dintre noi, îmbunarea spiritelor, întoarcerea la bunele intenţii, fundamentale, ale umanităţii. Ca-ntr-o peliculă făcută după romanul lui Gogol, „Suflete moarte”, caracterul sătenilor, fie ei oameni de rând sau notabilităţi, se dezvăluie atunci când, puşi în faţa unei mari dileme, aceea propusă de cei doi magi, de a visa măcar la miracolul învierii unui dispărut din viaţa lor, reacţionează aproape la fel. Majoritatea cred în mersul vremii, a ireversibilităţii, a trecerii timpului, cu bune şi rele, „morţii cu morţii”, şi nu vor să se-ntoarcă-n trecut, din pricini diferite.
Cei doi magi – Mihai (Mihai Mălaimare) şi Nidala (Camelia Varga) îi sugestionează să creadă în miracole. Dar nu e suficient doar să crezi în minuni, e nevoie de-o primenire a sufletului prin dragoste. Aici intervine doctoriţa fugită de suferinţă în acest spaţiu izbăvitor (rol jucat admirabil de Ana Maria Carablais), care îşi revarsă excedentul de iubire asupra unei mici orfane.
Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, toate se înlănţuire firesc, aşa că „Întoarcerea magilor” îţi lasă dulcele regret că totul s-a terminat prea repede. Filmul îmi pare că e doar un început la o serie de alte pelicule, care să tezaurizeze, pentru generaţiile viitoare, un anume timp din existenţa noastră.
Aici e lumea arhaică, simbolizată prin „casa din vis”, „adăpostul de deasupra capului”, dincolo, translatat de „mască”, e cotidianul stringent, kitsch-ios, pătruns, prin toţi porii satului, cu oameni noi, adus din oraş prin tinerii sosiţi „în transhumanţă”. Indivizi fără identitate, unii marcaţi de experienţe străine, îşi găsesc „adăpost” (vezi cel cu nume de-mprumut, adăpostit de grota săpată în buza dealului) ori personajul Luna, apariţie stranie, care, în nonconformismul adoptat, săgetează de câteva ori satul cu motoreta ei, fără o explicaţie anume, şi locuieşte, paradoxal, în „casa din vis”, sub cupola primitoare a universului „Roua”. Este aici un cumul de culturi, fugar încercate de ochiul aparatului, dar suficient pentru a ne da seama de viziunea regizorului.
Un costum naţional, un drapel ce fâlfâie pe faţada primăriei, sunt repere de identitate naţională.
Autor Cronica: Nina Ceranu

HOROSCOP săpt 30 oct - 6 nov

Sfântul Găleată cel Frumos este de serviciu cu Horoscopul.

CAPRICORN Nativii în căutări esențiale. O batistă emnormă, bicoloră vestește o mare realizare. Nu în Bucureșt. Dar și în București, pentru că este și o a doua batistă. Spre finalul săpt cresc ghioceii. Atenție mare.

SĂGETĂTOR Alinierea lui Pluto cu Venus n-are niciun rezultat. Nevasta este din ce în ce mai aspră, materialistă și guralivă. O ceartă cu ea nu duce la nimic bun. Vă trece prin cap că cea mai bună pereche a zodiei dvs este Fecioara. Căutați.

TAUR O altercație filozofică: Mai cresc cuiele după ce sunt confecționate? Adicî ele devin de 12 când au fost proiectate să fie de 14? Deigur nu, și pentru asta susțineți la Academia Română conferința științifică pe tema Cuiul de 14 mai înalt ca cuiul de 12. Duminică invitație la masă. Se va servi curcan. Nu ratați.

LEU Alinierea planetelor. Una din săptămânile alea în care totul vă iese. Mai puțin cu iubitul dvs. Distanța se mărește și este grav. Aveți grijă, țineți aproape. Să puneți zacuscă? De ce? E în oraș și e foarte proastă.

URS Discuții bilaterale: Cine a pus căcat pe clanță și pe care parte? Copii cresc câți alții în zece. Așa aveți impresia, dar nu toți sunt ai dvs. Copacul Înțelepciunii vă crește în grădină. Nu-l tăiați. E singurul din România.

Agenția CĂLIMARA

Interviu plauzibil cu doamna Bogdana Păun, inițiatoarea Concursului de Literatură pentru copii 640 de la Castelul Bran, ediția I 2018

Pe doamna Bogdana Păun am găsit-o ascuțindu-și sabia. Dânsa apără Castelul Bran de 640 de ani, dată la care este atestat documentar Castelul. După sabie și-a pregătit o bucată de mămăligă și-un ochean, ca să vadă de departe dușmanii. Este bucuroasă că stăm de vorbă.

Reporter: De unde și până unde literatură pentru copii într-un loc destul de aspru, ne referim la Castelul Bran, o bucată de stâncă cu câteva paturi, scaune, o fântână și-o arhitectură antică, superbă.
Bogdana Păun: Regina Maria scria povești pentru copii, și vrem să continuăm această tradiție. Nu sunt singură în acest proiect, toți colegii mei mă ajută: Lia Doru, Mihaela Bârsan, Alex Prișcu. Ne-am gândit să sărbătorim astfel în mod mai special ziua de 1 iunie, ziua Castelului, care, așa cum știm, este și ziua Copilului. În regulament scrie tot.
Rep: Dvs veți scrie ceva?
B.P.: Da. Voi scrie despre un cavaler din anul 1300, care are un catâr de-o frumusețe rară. Și-ntr-o zi catârul îi spune: hai, s-o luăm pe fata Împăratului Verde, s-o aducem la Bran și să facem nuntă mare. Iar jumătate din împărăție s-o iau eu. Cavalerul ar fi vrut el jumătatea de avere, mai ales că fata Împăratului Verde era surdă, grasă și n-avea un picior. Și-așa a-nceput o bătaie care a ținut cam o sută de ani.
Rep: Foarte frumoasă povestea, foarte frumoasă. Dar se primesc povești numai cu cavaleri?
B.P.: Nu. Colega mea, Mihaela, nu-i dau numele, scrie una cu niște fire de iarbă, Adică firele sunt când verzi, când galbene după cum e anotimpul și pe-acolo trece Făt Frumos. Ia un fir, îl mănâncă și se îndrăgostește pe loc de Muma Pădurii. Au făcut nuntă mare, au avut copii, mulți din ei având pensiuni în Bran și Moeciu.
Rep: Dar povești mai moderne, mai din zilele noastre nu aveți voie să primiți?
B.P.: Ba da. Un coleg de-al meu, cu P, scrie una cu o fată care are un calculatior. Și își spionează cu el iubitul. Până când iubitul ei se duce la cofetăria din Brașov, una mare frumoasă, comandă o savarină și se-neacă cu frișca. S-a dus și ea la spital, dar nu s-a mai putut face nimic.
Rep: O poveste foarte frumoasă, atractivă, tinerească. Până când primiți lucrările?
B.P.: Până în martie 2019, apoi premierea pe 1 iunie 2019 la Castel.
Rep: Bănuiesc că premiile vor fi pe măsură.
B.P.: Da, vom împărți săbii, ghioage, scuturi, bani.
Rep: Excelent. O inițiativă formidabilă. În încheiere, aveți ceva de transmis cititorilor noștri?
B.P.: Da, Luni va ploua. Poate și marți.
Rep: Vă mulțumesc!!!!
B.P.: Și eu.

A consemnat Denis Dinulescu

Știri pe care dorim să le auzim

Domnii Cornel Minunatu și Igrasie Matei au promis bucureștenilor 5.000, cinci mii, de parcări, în zona centrală. Cu o lopată au început. Primele 2.000, două mii, sunt în zona Colțea, pe parte sudică, acolo unde sunt bolnavii de enterocolită, celelalte 3.000, trei mii, fiins suspendate peste Biserică, Universitate, Sala Palatului și Circul de Stat. Întrebați ce planuri de viitor au, dânșii au răspuns: Țării cât mai mult cărbune și parcări și au plecat spre cartierul Colentina.

În timpul slujbelor de la Catedrala Neamului, în interiorul clădirii vor avea loc și meciuri de fotbal, astfel că neamurile amestecate din Liga de fotbal să-și audă Dumnezeii vorbind, gândind, cântând sau iubind pentru ei. Ba chiar înscriind și goluri.

Criminalul în serie Nădejde Vasile a declarat cu ocazia primirii suplimentului alimentar de la ora 10 constând într-o felie de margarină: Sunt absolut încântat de realizările dnei Firea în capitală. Voi ieși curând, o voi ajuta să facă curățenie în sectoarele 3 și 4 unde noaptea sunt parcuri foarte frumoase.

Naveta spațială care circulă între cartierele bucureștene Militari și Eroii Revoluției va avea stație și la Universitate.

Tramvaiul 21 va face legătura, din 2018, și cu cartierele Bragadiru, Mihăilești, orașele Londra și Munchen, precum și cu taberele de refugiați din Siria și Turcia.

Întrucât Andreea Marin, dânsa va fi reprogramată pe Canalul Cutare.

Noul pod de la Brăila va fi tumultuos din construcție.

Echipa României se va califica.

La nunta fiului nepotului de mătușă Mircea Celnasol au venit toți parlamentarii, întrucât Mircea Celnasol va fi viitorul președinte al României. S-a scandat Celnasol și România/Luptă cu Corupția!

Agenția de știri CĂLIMARA

Interviu plauzibil și amical cu doamna Gabriela Firea

Am fost primiți de doamna Gabriela Firea în biroul său de la Primăria Capitalei. Admiram parfumurile de pe pereți, un tablou, florile dintr-o glastră. Am întrebat primii ceva, ca nu cumva să ni se ia microfonul, nărav mai vechi de televiziune al doamnei.

Red: Șoseaua Mărășești din capitală a fost refăcută cumva, gropile însă au reapărut urgent. Despre ce gropi e vorba?
Dna G.F.: Folosim acum gropi regenerabile. Cu cât le astupi mai mult cu atât ele se refac mai repde. Este vorba despre un concept românesc, studiat în amănunt de consilierii noștri, care are dimensiuni patriotice conform sintaxei: Nici ca noi, nici ca voi, amintind șoferilor că viața nu trece ca broasca prin apă, ci viața este o continuă serie de succese și insuccese. Uitați-vă la Realitatea TV, acum e-n faliment, acum nu. Deci viața merge înainte și revenind la gropi ele sunt făcute din materiale refolosibile, deci nu dăm niciun ban pe ele, restul banilor mergând la apariția automatelor de presă că tot desființăm chioșcurile care au defecte de fabricație. Referitor la noile maternități, mamele vor crește acasă, e mai sigur, mai cinstit, pentru că născând acasă ele nu pot fi chestionate sau suspicionate de sexul bebelușului așa că vor declara ce vor. Grija bătrânilor va fi preluată în acest fel de noile maternități, acum goale, care vor plimba bătrânii cu alea cum se chiamă în care pui bebe-ul când e nou născut. Așa. Maratoanele de biciclete sau de orice fel vor avea loc de acum înainte pe toate străzile din București, la fel cum și pistele de biciclete. Unele-ntr-un sens, altele-ntr-altul. Dacă va ploua mai mult ca de obicei, noile noastre gropi regenerabile vor aduna apa și o vor pune la dispoziția cetățenilor din sectorul unde groapa are o vizibilitate mai mare. Că pomeneați de bd Mărășești, apa de acolo va fi direcționată spre Centru Național Nicolae Bălcescu, unde se adună mulți copii cu diverse ocazii. O ocazie ar fi că studiază filmul, și astfel acolo se va produce pelicula Cântând în Ploaie, că apă va fi destulă. Ar mai fi de spus că am niște treabă la Metrou, așa că vă las, la revedere.
Rep: La revedere, vă mulțumim.

A consemnat Agenția CĂLIMARA

Gutuia dlui Pistoletto

Domnul Pistoletto avea o gutuie nouă. Galbenă, cu mustăți, parfumată. I-o dăduse maică-sa când era mic, spunându-i: Du-te în lume și adumi-o pe fata Împăratului Galben ca Gutuia și am să ți-o dau de nevastă iar jumătatea ei de avere va fi a mea, pentru că avem datorii, dragă Pistoletto, uite numai ieri au venit de la guvern cu taxa de solidaritate și io n-am cu cine să fiu solidaritate, dar trebuie s-o plătesc. S-o ștergi din când în când să nu se pună praful pe ea. Cum pe cine? Pe gutuie. Ține-o la vedere, că dacă n-o vezi tu pe fată, poate e șchioapă, oarbă, naiba știe, să te vadă ea pe tine. Poartă-te frumos cu ea, să n-o tragi de păr, să n-o-ntrebi de meditații la fizică. Ai înțeles? Bravos, du-te, dragul meu.

Tânărul Pistoletto o luă spre miază noapte. Așa știa din cărțile de aventuri pe care le citise. Nimeni n-o lua spre Fetești, Călărași sau Bobâlna. Că numai în vest erau fetele cele mai frumoase, că numai în vest se coseau ciorapii cei mai frumoși și tot așa. De cum îl văzu, Fata Împăratului Galben ca Gutuia îi zise: Bă, Pistoletto, dă-mi și mie 60 de mii de euro ca să-mi iau un BMW. Dă-la cu canapea, cu sifon știi tu. Dar n-am atâția bani. Mama mi-a dat vreo zece euro, doar atât, și pe ăia pe un card al cărui pin nu-l știu. Îl voi știi doar când fata Împăratului Galben ca Gutuia se va îndrăgosti de mine. Fata se supără. Ce-i cu gutuia aia? Îți ține de foame? Ciuguli din ea pe drum? Ia, dă-o-n coace!!! Fata luă gutuia și-o aruncă în râul care trecea prin fața Castelului Galben ca Gutuia. Dispăru.

Gutuia crescu mare și frumoasă cu atâta apă. Adică se făcu uriașă. Se vedea și de la Paris, și de Londra și de peste tot. Imperiul francez vroia să pună mâna pe ea. Dar și Imperiul englez. Se iscă o bătaie deloc plăcută. Apăru un submarin american. Uite-o gutuie, zise. O luă și o duse la New York. Aici deschise o clătitărie și-i angajă imediat ca clătitari pe fata Împăratului Galben ca Gutuia și pe dl Pistoletto.

Așa că dl Pistoletto puse mâna pe un creion și-i scrise maică-sii: "Mamă, să-mi dai Pinul la card, că treaba e okei". Și mă-sa-i răspunse:"Bravos, 4322."

Denis.

Cătălin

Cătălin e bolnav cu picioarele. Are stângul subțire, subțire și scurt, iar dreptul gros, gros, gros și lung. În fiecare dimineață ia toporul, dezmiardă motanul și merge la pădure. Taie lemne. Nu tu drujbă, adică nimic electric, ci doar cu toporul. Doboară salcâmi, brazi, ienupări. Face apoi vreascuri și le vinde în comună celor care fac grătare. Că sunt tipi care au case de vacanță și cărnuri, cârnați. Cum ar fi Degeratu, Cornel, Jianu, Kiki, Lopahin, Mama India, Herta Muler care aici și-a scris Nobelul, adică la focul lui Cătălin și tot așa. Din cauza piciorului subțire ar fi putut să se înscrie la scrimă. Din cauza ăluia gros la patinaj. Dar n-a făcut-o. Face vreascuri și, în drum spre comună, cântă: Unde ești tu nu știu cine/Ca să-ți scot diiiiiințiiiiiiii.

Doina face parizer la fereastră. Are un maț lung, îl umple cu ceva roz. Dă cu mirosuri, cu altele. Mă-sa o supraveghează: Fă, fiecare salam trebuie să aibă cinci kile. Și, jap, una peste ceafă. Dar ea se face că nu bagă de seamă durerea, pentru că din depărtare se aude cântecul lui Cătălin: Unde ești tu nu știu cine/Ca să-ți scot diiiiiințiiiiii. Îl știa pe dinafară. Un cântec drăguț, vesel și tineresc așa cum e toată muzica românească. În ziua în care povestim, Doina stătea tot la fereastră. Cu parizerul. Cu mă-sa în spate care o altoia cu biciul. Cătălin o văzu, lăsă jos toporul și-i spuse: Doina, eu te iubesc. Zise și ea: Și eu, și scăpă parizerul la picioarele lui Cătălin.

Acum dacă tinerii se iubeau, mama Doinei începu să plângă. Lacrimi mari, de crocodil. Pentru că și ea îl iubise pe tatăl lui Cătălin în tinerețe și avusese o fată cu el. Pe Doina. Dar cum să le spui copiilor? Așa că bătrâna scrise un răvaș pe care-l ascunse într-un copac pe care Cătălin trebuia să-l taie a doua zi. Zicea: Doina e soră-ta, boule!!!

Cătălin tăie copacul, găsi răvașul. Nu-l desface că se aude un șuierat. E Mimi, prima lui gagică. Că și Mimi are un picior subțire și unul gros. Cătălin aruncă cât colo toporul și răvașul și o urmă pe Mimi în Statele Unite. În Florida, unde Mimi deschise un atelier de făcut parizer iar Cătălin cumpără o pădure ca să aibă ce tăia toată viața.

Povestea am relatat-o așa cum ni s-a spus. Aida e martoră.

Denis.

Bazaconii

Era genul ăla de mașină neagră, cu schimbător, și care lângă schimbător avea loc de ținut sticla de vodcă. Săniuță. O juma de Săniuță. Beam și opream la Medgidia să iau piersici. În curba aia. O curbă roz, câteodată albastră. Piersicarii mă așteptau, pentru că io le luam pe cele mai tari, mai necoapte. Apoi, dădeai de vânzătorii de mieji de nuci. Zece lei punga. De două zeci luai două pungi. Fiatul Uno în care eram scotea un zgomot înfiorător: Brrrr, zzzzz, trrt. Am mai tras o dușcă și am ajuns în 2 Mai.

La Mița în curte, o blondă. Se ștergea pe cap. Blondul ăla pe care ți-l pui când vii la mare. Blondul ăla pe care ți-l pui cumva. Se ștergea pe păr.Ieșise de la duș. Era atât de frumoasă că uitasem de ce venisem. De ce venisem, de fapt? Pe urmă ea s-a uitat la mine și atunci am îndrăznit: Vii la Vamă? N-a răspuns. Vii la Vamă, repet. E atât de frumos acolo. Era într-un halat de baie cu flori roșii. Vin. Dându-și seama că eram băut, a condus ea.

La Vamă nu se vedea nimic din cauza unei furtuni de nisip. Ce furtună, ce nisip, ziceam. Ea, da, frumoasă e Vama. Nu ne-ntoarcem?

Ne-am întors la Mița și-am gătit rață pe varză. Gras, cu mult ulei, picant, ceva special. Și-atunci am simțit nevoia s-o cer de nevastă.

Baba Cloanța punea sare în mămăligă. După gust. Mămăliga creștea și devenea Regina Mămăligii. Băi, bă, babo, să-ți îndeplinesc trei dorințe. Păi, n-am trei. N-am niciuna. Și-atunci? Și-atunci te cer de nevastă și vom trăi până la adânci bătrâneți. Ca să ce? Ca să facem mămăligă la ăștia. Bine. Și-atunci Baba Cloanța se transformă în Zâna Zânelor și mămăliga la fel.

Cam așa ceva. Și cerul se umplu de roșu, albastru și de două coțofene. Da, de două coțofene. Care una a întrebat: Și chiar așa? Da.

Denis.

HOROSCOP 2 - 8 oct 2017

Ca de obicei, vinerea, dna Sistermorphine cu Horoscopul săptămânii viitoare:

SĂGETĂTOR Început de toamnă și de chelie pentru nativi. Amiaza de joi, 5 oct, o mare mulțumire: fiul dvs a luat primul 5 la școală. I-ați cumpărat Audi. O invitație la iarbă verde se lasă cu mici neplăceri: vecinul se uită prea mult la fiica dvs de 16 ani, o ciupește de obraz, îi scurtează fusta din priviri. Se rezolvă cu un ciomag.

BALANȚĂ Se aliniază, se pare, Pluto cu Mercur și naiba știe până miercuri 4 oct. Apoi vine soarele și pe ulița dvs: soarele e o femeie. Și cu asta, dacă sunteți în stare, ați rezolvat tot. O masă îmbelșugată duminică. Cu mulți raci.

Celelalte zodii n-au nimic deosebit săptămâna asta, fac numai lucruri obișnuite: se spală pe dinți, culeg frunze, așteaptă un telefon de la femeia iubită, de la bărbatul iubit, merg la cinema, curăță cartofi, aliniază astrele în quadraturi, merg la concerte cu Holograf și așa mai departe.

Agenția de previziuni CĂLIMARA

Plauzibila convorbire dintre Boris Johnson și Gabriela Firea

Boris Johnson, fost primar al Londrei, actualmente în guvernul Marii Britanii, a ieșit de la dl Meleșcanu cu plasa plină de ce-au vorbit acolo. A întrebat de Voluntari, de București, de viața pe stânga. Dna Gabi Firea îl aștepta în camera submarinelor. Era cu milieul reprezentând parcările din București în mână. Două pe față două pe dos.

Boris: Bună, Gabi!!!
Gabi: Boris, bine ai venit. Ce-ai în sacoșă?
Boris: Magiun de Topoloveni, singurul bun din Europa. Noi cu Brexitul ăsta, vrem să luăm de pe continent numai magiun de la voi. Cum îți merge?
Gabi: Foarte bine. Avem aici, în Colentina, niște chinezi care fac un miliard de șosete pe zi la un leu. Îți dai seama, noi le vindem cu un leu bucata.
Boris: Ce afacere. Excepțională. Și cu banii ce faceți?
Gabi: Facem maratoane, dar înainte de asta, pe treseele alergărikor plantăm flori, scobitori...
Bioris: Scobitori?
Gabi: Da, pentru că unii concurenți vin cu dinții plini de carne. Mă rog. Mai facem cu banii teatre stradale, concerte și tot așa.
Boris:Am auzit de parcări? De investiții.
Gabi: Am făcut niște studii de fezandări, parcările și investițiile nu merg împreună, așa că le defalcăm. Un an facem parcări....Un an facem investiții.
Boris: Investiții în ce?
Gabi: În parcări. Pentru că vrem să facem parcări în funcție de interesele omului. Dacă nu vine seara acasă nu-i trebuie parcare, deci facem mai puține. Dacă-și distruge mașina la fel. Deci facem și mai puține.
Boris: Așa că mai bine de loc.
Gabi: Dar la voi în Anglia?
Boris:La noi bate vântul schimbării.
Gabi: La noi, în București nu, că nu e legal.
Boris: Mă rog. Deci bate vântul schimbării. Vrem să introducem vize pentru muncitorii voștri, dar văd că nu-i nevoie, românii nu mai pleacă din țară din moment de faceți atâtea parcări. Apoi, vrem să costruim elicoptere la voi, pe care să ni le cumpărați, nu multe, vreo o mie, cu care să vă plimbați prin Deveselu care va deveni o mare bază turistică. Ce să-ți mai spun?
Gabi: Nimic. Te invit la un pește.
Boris: E fezandat sau de la investiții?
Gabi: De la investiții.

A consemnat Agenția CĂLIMARA