23 mai 2017

De-a diversitatea


Marșul diversității, Stockholm, iulie, 2016

Foto Tina Cumva

Diversitate este atunci când dacă ei, în vestul Europei și lumii, au autostrăzi și noi nu, la București iese în stradă un grup de protestatari cu cruci, băști și pancarte pe care scrie Cum să ne creștem copiii și zic că la noi așa este tradiția și n-ai cum să te pui cu ea.

Dar diversitatea mai este și când noi avem wc-ul în fundul curții, în care din când în când mai moare câte un plod, iar ei, acolo, în lumea civilizată au câte două wc în apartament. Așa că și în acest caz, la București apare un grup de protestatari susținuți de preafericitul Daniel, grup care behăie că la noi așa e tradiția și n-ai ce să-i faci în ruptul capului.

Diversitatea este atunci când la noi se fură ca-n codru și țara a început să se depopuleze. La ei e la fel, dar se fură mai mult, mai deștept și țările lor se umplu de emigranți inteligenți din România. Și în acest caz, la București apare un grup de 100 de oameni care protestează în numele tradiției româneși, legendară ea dacă ne referim doar la furt.

Dar diversitatea mai este și atunci când arunci din două-n două zile câte o fumigenă gen SIPA, fără nicio valoare. La ei aceste fumigene s-au consumat acum 100 de ani sau chiar două și erau folosite la metroul londonez care a uimit lumea pe la 1850 când a fost construit. La noi, din cauza acestei diferențe, apare un grup care protestează de zor împotriva corupției, împotriva a ce-a zis bona lui Mutu, pentru că fumigena din Londra nu e tradițională ca a noastră, nu e nici de mâncat, nici de șutit, că ce să furi de la SIPA? Un dosar? Ca să faci ce cu el?

Vor trece anii, nu mulți, și România va fi nevoită să aprobe, să dea okei legii diversității. Că așa e trendul european: că familia poate fi formată și din doi bărbați sau două femei. Na!! Și-atunci, grupul de protestatari își va băga crucile în cur, și va fi împotriva a altceva, după cum li se va spune de la garnizoană.

Fotografiile din material sunt făucte la elegantul marș al diversității din Stockholm 2016, la care au participat aproape un milion de oameni. Poftim? Ne-am uitat după grupul de cruci din România, dar era prea multă poliție și nu s-a arătat. Economic, din acest marș Stockholmul a câștigat câteva miliarde de euro. Na, poftim!!

Denis.





20 mai 2017

"Pizza cu ciuperci", blues în do major



Foto Tina Cumva

Australienii care au cântat La Fabrica, de pe str 11 iunie, au fost un pretext să ieșim la terasă, să lăsăm telefoanele, meditațiile la fizică, politica și muzica ușoară românească. Australienii erau niscaiva rockeri adunați de prin Europa, solist australian, chitară ritmică un olandez de șase metri înălțime, că toate fetele de pe terasă plângeau de teamă ca nu cumva să le invite la dans, un băsar australian pe care nu-l vedeai din cauza unei boxe înalte și un tobar român. Divertisment, pur și simplu, muzică de terasă ca să se poată bea o bere în liniște și să mai discutăm de-ale noastre. Dar despre ce? Că despre muzică discutăm toată ziua pe site-ul nostru Arta Sunetelor.

Economu a aruncat subiectul genial pe masă, subiect care ne-a prins pe toți și a fost marele câștig al serii. Zice: Pizza asta a lor este făcută cu ciuperci nu tocmai bune, știu io. Ciupercile nu-s bune sau pizza?, este o nuanță, a zis Big umflându-și pieptul. Zice și Radu B: Ciupercile nu pot fi oarecare, pentru că sunt plătitoare de taxe, merg la meditații la fizică, deci sunt bune, altfel ăștia de la bar nu ni le-ar da. Zice Radu L: Plus că și ele au dreptul să-și întemeieze o familie, un partid. Ce mănâncă ăștia căcat cu referendumul lor? Nu, religia nu ne trebuie băgată în suflet, credem în ce vrem, dar chestia asta cu familia stabilită de BOR e un căcat. Mircea, nervos: Ciupercile au și ele drepturile lor. Trebuie sesizat Parlamentul. Au dreptul să aibă mașini, înțelegi? Au dreptul să-și facă grupuri rock. Zi că nu-i așa, Denis. Și zic și io: Trebuie mers la Bruxelles, la Haga sau la Strasbourg, pentru că ciupercile, normal, cele mai deștepte dintre ele, își pot forma o unitate statală de sine stătătoare și să aibă schimburi economice cu România. Țara Ciupercilor ne dă ciuperci, noi le dăm creșteri salariale, și melodii pentru Eurovision.

Discuția se încinsese bine. Erau deja 11 ore din noapte. Australienii strângeau. Urma să cântăm noi, așa ca să facem fițe la terasă. Și-atunci am compus bluesul Pizza cu Ciuperci. Un regal.

Denis

19 mai 2017

Mâncare de mărar cu rachete nord coreene


Foto: Tina Cumva

P-ormă dacă am fost la dna Leu să mâncăm mâncare de mărar, așa am făcut: am mâncat mâncare de mărar. Zice, dna Leu: Iei, Denis, zece legături de mărar, le tai, le tai, le tai, le speli, le speli, le speli și te-apuci de o bucată de carne de porc. O tai, o tai, o tai pătrățele și pui la fiert. Fierbi, fierbi, fierbi, dar nu pui sos de roșii că-i nasol. Cum e? Era bună. Foarte bună. Io și Tina Cumva am halit împreună 20 de kg de mâncare de mărar cu carne, că n-a mai rămas nimic de dat la ciobani, la țărani, la asistați sociali, la peneliști, la USR, ALDE sau PSD. P-ormă a plouat, dar asta n-avea nicio importanță, pentru că vajnicii noștri concetățeni ziceau pe ecran că ceva cu SIPA, dar nu spuneau cine a inventat SIPA, dosarele alea. Păi, alea le-a inventat Ionescu Qiuntus, mânca-l-ar mama, ăla de l-a decorat Iohannis pentru bună, exemplară purtare în slujba țării, în slujba noastră.

Și p-ormă că să discutăm despre condiția artistului cu Vlad, dar au început să treacă rachetele balistice nord coreene pe deasupra noastră, că s-a speriat și câinele. Rachetele erau pline de coreeni micuți care ne făceau în sâc că ei la bord mănâncă halva cu mărar iar nu ca noi cu carne de porc. Și că ei folosesc porcii pe post de amfibii ca să-i spioneze pe americani, sud coreeni, japonezi, unguri, bulgari sau pe fite cine. P-ormă, e-adevărat, că dacă porcii cer de mâncare, le dau portocale acre, acre de tot, pe care le importă din România, că noi importăm din toată lumea toată acreala fructelor, că alea dulci merg în State, Germania sau Franța, dar porcii lor nu știu asta și, dacă tot nu știu, vor să vină la masa tratativelor ca să discute cu SIPA asta de ne freacă nouă mințile și nu numai cu SIPA magistraților, ci și cu blocul ăla de lângă Catedrala Sft Iosif, și că acolo e o mincună, că adică de ce să plătim noi, bucureștenii, demolarea, și nu cine l-a construit.

Dom'ne, ce zi!!! Dom'ne, ce zi!!! Așa că am plecat din bd Dacia, unde ne-am ospătat cu mărar și ne-am dus la Obor. Am luat zece kile de mărar, am mai luat zece kile de mărar, și am mai luat zece kile de mărar. Uite-așa, ca să moară coreenii de ciudă.

Denis

17 mai 2017

Chili, chili

Mary îşi ştia dezavantajul de a fi o femeie din pânză militară umflată cu pompa şi de a oferi servicii fals erotice chiar dacă numai în zona judeţului Giurgiu, cu precădere în comuna Obedeni. Ştia că nu poate concura cu o femeie în carne şi oase, şi că profitau de ea doar beţivii, boşorogii şi copiii de până în cinci ani. Şi ştia că trebuie să facă ceva ca să-şi depăşească condiţia. Da, ştia bine asta.

Acum studia oportunităţile oferite de Horoscop. Răsfoi până la Scorpion. Că Scorpion era, că-l întrebase odată pe generalul Manole Ben Manole. Iar el i-a întors-o: La ce-ţi trebuie? Ea n-a răspuns, de mult nu-l mai lua în seamă pe omul care o inventase. Adică nu-l lua în seamă pentru că nu-i plăcea că o făcuse din pânza militară de cort pe care o găsise când păzea Constituţia într-un hangar. Nu-i plăcea şi gata. Măcar că dacă ar fi apelat la ea sexual l-ar fi bătut şi l-ar fi spus generălesei. Încurcată treabă, încurcată rău.

Citi la Scorpion: Nativii sunt obligaţi să deschidă o afacere, altfel spectrul foamei şi-al delăsării fizice se apropie. Adică spectrul ăsta vine pe la Anul Nou. Lui Mary i se făcu greaţă, chit că ea nu mânca niciodată nimic, iar afaceri nu înţelegea cum poate să facă, fiind din pânză, ceva cartoane şi-o umflătură pe la fund. Dar dacă ar face? Şi se înroşi la gândul ăsta. Dar îi dădură lacrimile când se gândi mai serios: Ce afacere? Cum să facă? Şi-atunci, în noianul sentimentelor contradictorii, al mulţumirii că putea gândi la rece şi serios sau că mâine, poimâine ar putea învârti Obedeniul pe degete îi veni brusc ideeea genială: Să profite de desfăşurarea Campionatului Mondial de Popice ca să-şi lanseze şi consolideze afacerea. Oricare va fi fiind ea, că, era sigură, ceva va găsi. Vor veni atât de mulţi jucătopri şi spectatori în Obedeni, poate câteva mii, că era imposibil ca măcar jumate din ei să nu apeleze la serviciile oferite de afacerea ei. Da, să profite, să se-mbulzească, să dea banii, bani mulţi cu care ea să-şi poată deschide o afacere mai mare în Bucureşti, Ploieşti sau Constanţa. Transpiră de emoţie. O trecură sudorile numai la gândul că v-a-nvârti banii cu lopata şi se va răzbuna pe toate umilinţele îndurate.

Dar care să fie afacerea? Un birou de copiat acte? Rahat. Ar veni americanii cu milioane de acte să şi le copieze aici? Nu. Un cabinet de masaj? Adică, după concurs, unii jucători ar fi apelat la un masaj cu tradiţii locale: Frecatul cu boabe de porumb, spălatul cu urzici, lovirea cu spini de trandafiri? Poate unul, doi, deci nu merită. Adică poate doar ruşii, că ăştia, băuţi fiind, n-ar fi simţit urzicile. Da, şi? Se alegea cu patru ruble şi-atât? Nu merge. Un atelier de reparat maşini? Că poate ungurii şi bulgarii ar veni cu maşinile şi sigur li s-ar fi stricat tobele şi bujiile. Dar cum să ajungă ei până în Obedeni când Bucşaniul e plin de gropi, Uieştiul la fel, Olteniţa e-un canal din care n-ar mai fi ieşit? Aaaaa, ce idee, cel mai bine ar fi să construiască un pod. Nu peste Neajlov, ci peste nimic, de-a latul satului. Da’ să fie un pod înalt de pe care să se poată admira coniferele sau puietul din râu. Şi taxa de privit ar fi 10 euro şi jucătorii s-ar îmbulzi. Cine ştie. P-asta o trec la realizabile şi mai găsim una şi gata, cu două afaceri e okei, scot banii. Pac, se pocni peste frunte: Da’ ce-ar fi să angajez două, trei femei care să presteze sex, că toţi jucătorii or să vrea. Epuizarea şi alte chestii s-ar estompa sau chiar ar dispărea între sânii unei fete frumoase. Mamă!!, ce idee. Închise caietul şi o luă prin sat ca să vorbească cu câteva fete pe care le ştia.

Agrafa o refuză. Îi zise: Păi, nu vezi tu, Mary, că-s numai piele şi os şi acum bărbaţii preferă d-alea grase ca să aibă de ce trage, ce lua-n gură, pe ce pune mâna. Mai zise: Şi la tariful pe care vrei să-l practic, două sute pe oră tacâm complet, ar fugi ăştia de mine. Iar mai zise: de ce nu vrei să le vindem doar brânză şi ceva lapte?

Coana Paula, de vreo 88 de ani, o refuză şi ea. Îi zise: Io nici experienţă nu mai am. Nici nu mai ştiu, nu mai ţiu minte unde-s toate alea bărbăteşti, înţelegi ce vreau să spun, d-apoi să fac tot ce zici pentru două sute. Şi încă de cinci ori pe zi, că de, or fi unii mai dotaţi sau nevăzători, că vin şi d-ăştia.

Lenuţa, mamă a doişpe copii blonzi, o refuză categoric. Îi zise: Crezi că n-aş face-o? Că le-aş găsi taţi la copii. Ce, le-ar sta rău prin Grecia, Tunisia sau Liban? Dar vreau s-o fac numai la preţul meu şi să nu-mpart cu tine nimic. Mai zise: Io vreau o mie de lei de partidă, să-mi asiguri zece pe zi, apă caldă, apartament cu patru camere la Giurgiu, hă? Păi, poţi aşa ceva? Şi mai zise, prietenoasă, că Lenuţa şi Mary erau prietene vechi: De ce nu te duci la Bucureşti să angajezi bone de-alea chiliene care sunt în şomaj? Toată lumea angajează numai filipineze, da’ să ştii că astea chiliene sunt cele mai bune. Le minţi că sunt mulţi copii în Obedeni, aici le iei la bătaie, le închizi într-o cameră şi gata, la treabă. Oho, şi încă ce treabă. În trei, îţi dai seama. N-au păţit jucătorii aşa ceva de când merg ei la femei. Io aşa zic.

Peste trei săptămâni, Mary se întoarse în sat cu trei chilience. Mici, negre, cu pălării. Femeile întrebară: Chili, chili. Adică, noi unde-o să stăm? Mary, care le învăţase limba, le zise: Chili, chili, chili, adică în casa aia cu o singură cameră şi cerdac sau nuc în curte ce-o fi. Şi cele trei femei intrară goale în cameră. Mary atât a aşteptat.

Se duse la Evelin, îşi luă două kile de vodcă, că ea putea bea oricât, şi începu să-şi vândă fetele, ca să vază cum merge treaba, dacă e bună de afacere. Veni Vasile. Mary zise: Vasile, vrei chili, chili o oră două cu trei femei odată? Chili, chili n-ai făcut niciodată, nu-i aşa? Vasile nu făcuse, plăti cinci sute şi intră în cameră. Începură urletele: Chili, chili, chili, apoi linişte. Da, o linişte mormântală.

Veni Tudor. Mary zise: Măi, Tudore, că te văz isteţi, vrei chili, chili total cu trei femei? Sau numai cu una? Lui Tudor i se aprinseră ochii. Întrebă: Chili, chili cu trei femei. Mamă, mamă, cum ar fi? Dădu şase sute şi intră în cameră. Iar se auziră urlete de chili, chili şi apoi linişte.

Până târziu spre noapte, Mary strânse cam zece mii de lei. Toţi bărbaţii din sat şi chiar din alte comune doriseră chili, chili cu cele trei femei. Unii chili, chili total, alţii doar o juma’ de oră, fiecare după finanţe sau imaginaţie.
Era spre dimineaţă şi Mary era mulţumită. O aşa afacere nu numai c-ar umple-o de bani, dar ar face-o cunoscută în toată lumea. Pentru că localuri de chili, chili erau o noutate absolută în materie de sex, de plăceri, de ce vreţi. Chicotea frecându-şi mâinile.

Îşi aduse aminte că fetele nu mâncaseră. Făcuseră chili, chili de câteva sute de ori cu sute de bărbaţi şi nu puseseră gura nici măcar pe o fărâmă de parizer. Da, de parizer. Aşa că Mary se sculă de la vodcă, luă de la Evelin jumate de salam italian, trei pâini şi se duse spre camera chiliencelor.

Bătu la uşă. Nu răspunse nimeni. Apăsă clanţa. Uşa era încuiată. Strigă uşor în limba lor: Chili!!! Chiliiiii!! Niciun răspuns. Mai tare: Chiiiliiii!! Chiliiiii! Am adus de mâncare! Hai, că v-o fi foame! Chiliiii!!

Patru zile bătu Mary la uşă. Din cameră nu răspunse nimeni niciodată. Cei care o vedeau pe Mary bătând cu înverşunare în uşa odăii părăsite credeau că a înnebunit. Cum era şi normal. Şi o lăsară în pace.

Din vol Pista de Popice, de Denis Dinulescu, în pregătire la editura Trakus Arte, pentru Târgul de toamnă Gaudeamus 2017.

16 mai 2017

Guvernul din umbră și Cannes 70

În Cișmigiu, sub copacul ăla uriaș de la capătul podului, ceva castan, banan sau cireș ce-o fi, sub umbra lui deasă stau niște oameni. Greu vizibili, pentru că frunzele castanului sau cireșului le astupă fețele, buzunarele, gradele, coafurile nasoale, pantofii cu găurele de milițieni, pantofii cu tocuri din anii 50 ai societății civile, creioanele cu care scriu în media, aparatele cu care fac foto numai și numai cum se învață la școala de la Băneasa, caietele de meditații la fizică și multe, multe altele. Te apropii ușor și, așa din umbră, vezi că se arată un nou guvern. Pe petlițele multora scrie USR. Este guvernul din umbră al lui Nicușor Dan. Care acum, sub copac, vorbește de viitorul României, stabilind un baban program economic. Spicuim din ce-am înțeles, pentru că umbra nu ne dădea voie să auzim ca lumea: Să facem mai multe maratoane în București ca să batem recordul grecului ăluia de la Maraton, să facem o barcă mare pe Dâmbovița ca să înlocuim traficul ăsta blestemat, să ducem pensionarii la Russe cum făcea Onțanu și nu era rău și să îmbunătățim dezinformarea din media, pentru că o bună manipulare și o bună dezinformare îți aduc voturi. Atât am reținut, dar poate că sub coroana fagului sau portocalului ăluia din Cișmigiu va intra odată și odată soarele și-o să putem vedea guvernul ăsta nou la față. C-o să fie mișto.

Ediție aniversară la Festivalul de Film de la Cannes 2017, ediția cu numărul 70. Și niciun film românesc, că nici nu zici că festivalul începe pe 17 mai, adică mâine. Eram obișnuiți en avant pe media noastră cu materiale despre filmele românești care vor da lovitura la Cannes. Apărea Irina Margareta Nistor, cea care traducea înainte de 89 toate filmele fără să știe nimeni, deci apărea și băga tare despre un scurt, lung, sau docu românești. Că ce deștept e regizorul, că cum halește el film pe pâine, că ce sâmburi cultivă, că ce gagică. Apoi media făcea reportaje din platourile în care se învârteau toți marii actori români de jucau în producțiile cu pricina. Apoi covorul roșu. Nu știm ce țoală. Nu știm ce vorbe, nu știm ce și cum și alte alea. Acum nimic. În media nici nu s-a spus că începe Cannes 70 mâine. Că n-avem niciun film selecționat nici în gala mare, nici în certainul mic, nici la scurte, nici la polo pe apă, nici la balet, nici, nici. Oare de ce? Nu s-au făcut filme? Ba s-au făcut, dar juriile conduse de Pedro Almodovar, secția mare, și Uma Thurman, Certain Regard, n-au socotit cu cale să aleagă ceva din ținutul Carpaților. Oare ai noștri au trimis ceva? N-o să aflăm niciodată. S-a terminat talentul noului val? Iar n-o să aflăm niciodată, ci vom vedea în următoarele producții. Atât a avut de spus noul val? Poate că da, de asta suntem siguri. A fost vorba, până acum, de câteva experiențe personale pe care le-au pus pe ecran și atâta tot. Mai departe nu te mai ajută școala, ci viața.

Hagi, marele, celebrul Gică Hagi a luat Campionatul de Fotbal al României cu Viitorul Cța. Noi credem că l-a luat cu aranjamente, cu dedesubturi, cu stele pe umeri așa cum se fac toate în țara noastră dragă. Și că supărările lui Becali sunt de hohă. Ziceam și noi.

Denis

14 mai 2017

Alianța Strada, "Bă, Brad Pitt" și Lidîl Lidîl

Era nevoie de un nou partid. Unul care să izvorască din stradă precum o groapă, un gheizer, o șină de tramvai sau o lamă de curățat zăpada. Un partid care să spuie păsul oamnenilor care stau în stradă: polițiști, homeleși, barmani, femei cu treabă, șuți de buzunare, fraieri în stații de tramvai și așa mai departe. Pentru ei a luat ființă partidul "Alianța Strada". Ne-am înscris și noi și vrem să răspundem în această formațiune politică de strada noastră aflată în Ferentari. Vrem să fim senatori de Ferentari și pentru asta suntem dispuși să facem alianțe cu PSD, ALDE, România 100 și PMP. Apoi, după ce ne vom instala în senat, vom lupta pentru binele străzii: vom mări taxele, vom inunda carosabilul, vom mări taxa pe gospodărie în funcție de câte televizoare sau găini au fiecare, vom ridica mașinile staționate regulamentar și câte și mai câte ne permit obrăznicia, tupeul, meditațiile la fizică pe care le-am luat și indiferența la nevoile oamenilor. Așa!!

Oana Lisa vrea să fie mamă, dar Viorel Lis nu mai poate. Nu mai vrea de fapt. Nu mai are răbdare cu pempărși, biberoane, cu căruțul și-l credem. Așa că i-a spus Oanei: fă copilul cu altcineva, io-l recunosc și cu asta basta, îți îndeplinești menirea de mamă. Oana Lis s-a dus la Hollywood și a vorbit cu Brad Pitt: "Bă, Brad Pitt, fă-mi un copil." Brad a spus că nu poate, că-l vede lumea. Poate dacă joacă amândoi într-un film și acolo se suie în pat și așa mai departe. Oana s-a întors la Viorel și i-a cetu bani de film, de Cleopatra, că foștii primari au încă salariul din care să trăiască, cam o mie de lei pe lună. Lis i-a dat și așa au început filmările la Cleopatra cu Oana și Brad în rolurile principale. Prima secvență e chiar aia cu patul. Ei se suie în pat, și recuziterii n-au găsit decât un copil negru. Așa că Oana s-a întors cu un copil de culoare la București, copil care va candida la următoarele prezidențiale din 2019. Succes.

Melodia care a adus pentru România locul 7 la Eurovision 2017 va deveni din Yodîl Yodîl Lidîl Lidîl. Ea va deveni imnul noului partid Alianța Strada și va fi cântată de toți oamenii care s-au înscris în acest partid. După intrarea în Parlament, Lidîl Lidîl va deveni imnul oficial al Camerei Deputaților unde oamenii străzii, cum li se va spune acestor noi membri de partid, vor avea majoritate.

Mai pe toate știrile teve aflăm că blocul construit în coasta Catedralei Sft Iosif trebuie demolat. Și țin-te vorbăraie că cineva a zis și-a făcut că te doare capul. Însă niciodată la astfel de știri nu afli cine a construit blocul, cine a dat aprobările, de ce trebuie dat jos, unde nu s-au dat șpăgile și tot tacâmul. Ori, de știri d-astea n-are nimeni nevoie. Cred că se-nțelege ce-am vrut să spunem, dacă nu, asta e, n-au decât să demoleze și catedrala c-abia atunci vom afla cine tot face blocuri și cu ce bani.

Agenția CĂLIMARA

13 mai 2017

România 100

Noua platformă politică a dlui Cioloș se numește România 100 și nu 101 sau 102, pentru că treaba cu zerourile este verificată în timp ca fiind eficientă, virulentă, atractivă, de efect, cu impact și cu schimbări majore în politică, sport, literatură sau societate. Amintiți-vă, de exemplu, de făina 000, zisă și trei nule, cu care făceai numai lucruri de calitate: unt, cafea, ciorbă de perișoare, iar unt, iar ciorbă de perișoare, musaca, cocă de cozonac, cocă de cozonac cu rahat, șepci, roșii la cuptor sau îți dădeai pe haină cu zerourile și păreai îndrăgostit. În cazul actualei platforme politice s-a început cu două zerouri și se va ajunge la trei, patru sau chiar cinci nu mai mult, pentru a împiedica o nouă denominare.

Ce ne-a făcut pe noi să ne înscriem la nr 99 în această platformă? Nu stăteam noi bine în leagănul vârstei? Nu număram noi stelele de pe cer în liniștea serii din curtea pe care o avem la țară și în care latră Bilbao? Ba da. Dar ne-a atras unul din punctele enunțate timid în platformă: România pe calea bunăstării. Iar noi suntem partizanul bunăstării cu orice preț. Nu a noastră, să fim bine înțeleși. Ci a celorlalți: Oprescu, Oprea, Năstase, Văcăroiu, Mitrea, Ponta, Dragomir, Țiriac, Orban, Antonescu, Dragnea, Olguța, Țuțuianu, Coldea, Macovei, Geoană, Copos, și lista ar putea continua cinci zile și e puțin. Pentru că mult mai mulți oameni din țara asta merită bunăstare cu carul și cu asta basta.

Ne-a mai atras în acest partid faptul că nu e făcut de securitate. Se vede după cifra 100 că, dacă aparținea SRI atunci cifra era încifrată, să nu se prindă nimeni, ar fi fost România 2015 sau 0011, un număr de telefon 040 722 cutare cutare sau naiba știe mai cum.

Ca membru al România 100, ne permitem o sugestie pentru programul economic al formațiunii: noile piste de biciclete din București, în valoare de 2.000, două mii, de km, să treacă pe sub toate balcoanele și, înarmați cu bidinele, cicliștii, ba chiar și pietonii, să vopsească în culori tinerești fațadele, porticurile, porțile, statuile, ușile și ferestrele care le ies în cale pe traseu. Apoi, să vină juriul de la primărie și să-i dea premiul cel mare, de 100.000 euro, o sută de mii, lui Mihai Buculei, cel care face aripi în toată țara știm noi de ce.

Ne-a mai atras în România 100 și faptul că ne permite să sărim de la una la alta. Așa că sărim la Ion Țiriac, care, zic ziarele măi, măi, că a fost racolat turnător de securitate, dar lui nu i-a plăcut și s-a retras sau a fost retras pentru că turnătoriile lui erau de doi lei. Bun. Nouă ne-a plăcut doar faptul cu retrasul. Adică intri și te retragi când vrei tu, nu? Se pare că da, măi, măi, măi!!!

Denis

12 mai 2017

Junker pupăciosul

Nu credem că Junker s-a pregătit cine știe ce pentru vizita din România. Nu și-a călcat cămășile, nu ciorapii, nu și-a luat cafea cu el, nici șorici, nici nimic. Dar ceva tot a făcut. A citit din scoarță în scoarță Tăblițele de la Tărtăria. Din ele a aflat că dacii au adus cartoful din America, că daca veche stă la baza latinei, germanei, francezei, belgienei, suedezei și așa mai departe, că sportul cu balonul rotund, se și vede asta cu ochiul liber, a fost inventat de daci, că merele acre din Carpați sunt mai dulci decât cele din vestul Europei, că balcoanele noastre-s mai frumoase ca ale lor și așa mai departe. Așa că a venit în România încărcat de sensuri, înțelepciuni, adevăruri și realități exprimate atât de limpede de tăblițele astea și de emisiunile de la Nașul TV, în care câțiva amărâți explică de ce Columna lui Traian n-a fost făcută pe orizontală.

P-ormă, toată lumea cu care s-a pupat în Parlament știa bine că Junker nu e omul să spuie la microfon ce gândește, așa că au aflat dinainte ce gândește în niște camere fără microfoane, apoi l-au scăpat în Parlament la sesiunea de pupat. Ce s-a văzut pe ecran au fost doar Băsescu și Ciorbea, dar, pe surse, am aflat că Junker s-a mai pupat și cu Monica Tatoiu, Rovana Plumb, Ecaterina Andronescu, Mișu Negrițoiu, de la revedere, cu Ștefan cel Mare că i-a bătut pe turci și-ar trebui să-l mai bată și pe Erdogan, și cu mulți alții după care, bine dispus, a zis că România este gata de Schengen, că România merge mai bine în viteza a doua, că n-avem decât să cultivăm portocali că merg foarte bine pe post de pate de ficat de gâscă sau cam așa ceva. Adică vizita a fost un succes. După aia țin'-te masă. Am aflat meniul, dar nu este interesant, a fost de-o banalitate exemplară: salam, vin, boeuf, vin, salam și gata.

În 2019, când România va prelua pentru prima oară președinția Consiliului UE, a mai zis Junker, să veniți la Bruxelles cu tobă, cârnați și varză. Aici s-a râs, pentru că toată lumea știa că dacii, tăblițele zic asta, strigau tot timpul "Varză, varză, vrem ostași" și-i băteau pe turci de mama focului.

Trupa Iris cântă la Băicoi. Taxi la Cluj. Carla's Dream la Londra. Holograf, acum câțiva ani cânta la Carei. Și cu asta ne dăm sama de valoarea trupelor românești.

Turneele trupelor românești n-au nicio legătură cu vizita dlui Junker. Poate că dacă erau la București ar fi fost pupate și ele, dar asta n-avem de unde să știm.

Agenția CĂLIMARA

11 mai 2017

De-a bușilea pân' România 100 și pân' oraș



Ioana Crăciunescu și Mircea Tiberian fără Vișniec, că-i mai bine, la MNLR

De fapt n-am pornit de-a bușilea, ci interesat de grămada de evenimente citadine care ne fac viața mai veselă, mai europeană, mai ceva cumva. Ne-am pus doar cămașa aia verde și-am dat buzna în noul Muzeu al Literaturii Române din spatele Bisericii Albe de pe Calea Victoriei. Care, ce să vezi?, credem că a devenit unul din cele mai frumoase muzee din capitală, dacă nu din țară. Eleganța, profesionismul conducerii și seriozitatea lui au fost umbrite de un recital al Ioanei Crăciunescu, muzică Mircea Tiberian, care au avut proasta idee de a da în vileag proză de Matei Vișniec. Cauză din care n-a venit nimeni. Proza lui Vișniec e rece, impersonală, o uiți instant, ba chiar în timp ce se citește te gândești dacă acasă îți umblă pisica pân' oalele de pe aragaz.

Așa că ne-am dus să ne înscriem în România 100, platforma dlui Cioloș, din cauză că au program economic atractiv: în primele 5 zile de guvernare vor da zahăr țăranilor, în primele zece vor astupa toate canalele care ne strică mașinile, în primele cinșpe zile vor modifica legea învățământului în sensul că vor da o lege în care un elev de șase ani are voie să-și facă familie cu învățătoarea de 40 și, nu în ultimul rând, în primele patruzeci de zile vor face parastase la toată lumea. Asta ne-a atras, parastasul. Că dacă îl facem în timpul vieții scăpăm urmașii de cheltuieli. N-am găsit România 100, e doar un site pe net, dar insistăm și ne înscriem.

Apoi ne-am dus la grupul Deep Sound of Maramureș, Control Club, la invitația bunei noastre prietene Evantia Barca. Calitate, nene. Muzică modernă, rock prog, drâmbă electronică, prelucrări folclorice, sax. O asemenea trupă merită să cânte numai prin Paris, Berlin sau Londra, iar nu în toate văgăunile din București. Control Club nu este o văgăună, dar ne referim la faptul că de câte ori apare un lucru bun în muzica de la noi, aceasta dispare ca și cum n-ar fi fost. Oare de ce? Mă rog, ar fi deci cazul ca de acești băieți, Deep Sound Of Maramureș, să auzim mai des. Na!!!

La Expirat cu Voicu Rădescu, Roz Ana, Marta Bănescu și Kirk. Trupa Blow, două sax-uri și-o tobă. Revelație, deși îi știam de pe Youtube. Cu măști pe față, cei doi saxofoniști te încântă cu compoziții jazzistice, de impact, că te face să crezi că sunt o mașinărie care poate cânta orice.

Și în final la Galeria lui Daniel Sur. S-a citit poezie, o fată, și proză fantasy, altă fată, nu le-am reținut numele și nici operele citite. E păcat că în cenacluri de genul ăsta nu se face nicio critică. Toată lumea e genială. Fetele fac parte din Clubul Scriitoarelor. Gazda, Daniel Sur, la înălțime. Trebuie mers mai des la acestă Galerie din strada Leonida, în spatele Teatrului Metropolis, vizavi de benzinăria Tunari.

Denis

09 mai 2017

Macron en marche, Iohannis pas cu pas, că-i tot aia

Apa fierbinte din cadă a aburit serios baia. O lene adâncă l-a cuprins pe Manole Ben Manole care este instalat până la gât în clipocitul apei. La radio, ceva știri. Generalul dă mai tare, zice: .....Emmanuel Macron care a condus mișcarea En Marche.... Apoi: Fierul vechi din România se fură .... Stinge. Întinde alene mâna după burete. Gândește: Ce se cacă ăștia cu timpul lor? Timpul nu este un critic bun. De ce să-mi zică ăștia de Constituția mea că o va judeca timpul? Mai gândea: România nu mai are nici vară, nici iarnă, nici morală și este condusă de niște impostori... Pe ultimile gânduri intră Florica Ben Florica, nevastă-sa, care îl auzi. Ce spune la radio? Nimic. Zice că Macron a câștigat cu En Marche...Dar io zic că-i la fel, e tot aia cu Pas la Pas al lui Iohannis...Nu vezi? Ce, Franța asta e mai dihai ca noi? Noi avem telemea mai bună. Covoare. Că dacă vrem facem covoare zburătoare mai performante decât elicopterele lor, înțelegi? Depinde de planuri. Franța are unele, noi altele. Ale noastre sunt mai pas cu pas, asta a vrut să spună crainicul, zice femeia și se băgă în cadă cu Manole. Planurile ca planurile, nu toate ies și atunci schimbi planul? nu, ci calea de acțiune. Uite, nu ne-a ieșit cu Europa și acum am schimbat vitezele, suntem într-a doua. P-ormă se strică accelerația, că nu poți merge tot timpul cu a doua și rămânem pe loc. Nu te mai prosti. Hai să ieșim din cadă și să ne facem treaba. Ai pregătit uneltele? Da.

Amândoi în curte cu schițe în față. Sapă, ridică pământul toarnă beton, apă, ciment. Și din nou: sapă, ridică pământul, toarnă beton, apă, ciment. Și tot așa de vreo trei sute de ori până e gata un monument. Se depărtează și privesc ce-a ieșit. Monumentul, înalt de patru metri, lat de zece reprezintă un morman de bani. Pachete, pachețoaie, saci, lăzi, gropi, geamantane pline cu bani. Generalul ia atunci un topor și scrie pe monument: Banii neconfiscați ai infractorilor români.

Din nou în cadă ca să lepede de pe ei sudoarea muncii. Apa e călâie, dar se înfierbântă repede. Florica îl dă cu săpun pe general. Manole o dă cu săpun pe Florica. Ai făcut burtă. Și tu. Ce vrei, la 60 de ani? Și-ntre picioare nu mai ai nimic. Numai la asta te gândești. Dar la ce? La En Marche, la Pas cu Pas, la bani. Unde ai ascuns banii? În monument. Nu-i va găsi nimeni niciodată. Niciun Fisc de pe fața pământului. Cât avem? Suntem miliardari. Și pentru copii? Oho!! Lor nu le dăm bani, le facem câte o firmă de fezabilitate și de consultanță și nu vor avea treabă toată viața. Îți cade părul de pe piept. Ție sânii. Mai dă drumul la radio, poate mai zice ceva. Dau.

Denis

07 mai 2017

Filmul românesc în ținută de gală

Alain Delon vine La TIFF Cluj. Însă nu vrea să ia premiul pe degeaba, așa, ci vrea să-și încununeze cariera și cu câteva proiecte românești. Dânsul a cerut să joace în Mărgelatu Reloaded, și în Ilustrate cu flori de câmp, și să aibă, ca toți marii actori români dosar la CNSAS nu contează de care parte. Suntem în posesia scriptului rolului scris pentru dânsul la Ilustrate cu flori de câmp. Alain Delon, în film i se spune Vasile, este poștaș. El ia o ilustrată cu floare de câmp chiar de pe câmpul plin de ilustrate cu floarea respectivă și, după ce-i numără petalele, decide că-s prea multe și rupe vreo cinci zeci. Le bagă în buzunar și merge la oficiu. Aici caută destinatarul Nu-l găsește, ba mai bine zis este la cimitir, pentru că bietul destinatar și-a dat duhul tot așteptând-l pe Delon să joace în film. La Mărgelatu se scrie acum.

La Festivalul de la Cannes, 2017, România va participa cu producția MI Gândacul. Povestea e simplă și cuceritoare, ne-am mira foarte să nu ia premiul cel mare: Un gândac dintr-o secție de poliție românească vrea să dea un telefon. Umblă la tasta unu, dacă doriți în engleză, umblă la tasta doi, dacă plata facturii, renunță și-o ia de nebun prin birou, pe mese, calorifer dezvăluind munca asiduă a polițistului român în luptă cu balaurii, infractorii și tot așa. Gândacul se întoarce și mai încearcă telefonul. Degeaba, e închis. Filmul va fi însoțit la Cannes de dna Carmen Dan, ministra MI și de Gândac. Foto pe covorul roșu.

La Festivalul Internațional de Film de dragoste de la Mons, Belgia, 2017, va fi prezentă și România cu filmul artistic Ordonanța de Urgență 13. Cu autobuzele vor veni și fanii români ai ordonanței agitând steaguri tricolore românești. Belgienii confundând steagurile, că ale noastre și ale lor sunt identice, vor ieși și ei în stradă cerând pe lângă eliminarea OUG 13 și alipirea Belgiei la Crimeea.

Noul film românesc Un logo pentru București va merge la Oscar 2017. În film, toți bucureștenii aleargă la maratonul libertății cu câte un logo în mână. Pe marginea maratonului stă o comisie formată din băieți formați la școala A.I.Cuza, comisie care numără bani. În film nu se explică de ce-i numără taman ei, este o surpriză pentru americani, a declarat purtătorul de cuvând al băieților, pe numele lui cum vreți dvs.

Filmul cu adevărat important al anului 2017, românesc binențeles, se numește Bușoi, și are la bază un partid care își recapătă identitatea. Partidul stă la coadă la Evidența Populației și-și cere buletinele de identitate, dar constată cu multe au adresa ascunsă la CNSAS, la A.I.Cuza, la STS, SRI și așa mai departe. Personajul principal, un Bușoi scund și vesel, se aruncă în luptă cu ardoare, cu o basma și-un lighean. Filmul face referință la realități românești, poate nu v-ați dat seama.

Agenția CĂLIMARA

06 mai 2017

Bilbao Blues



Acu' dacă s-a pus de cod roșu am zis că să mergem la țară. La Obedeni. O sacoșă, două sacoșe. Și-un pachet de unt, adică conform Legii Sfântului Găleată cel Frumos "nu da nimic pe degeaba" l-am luat să-l dăm pe ciuperci că dacă plouă cresc ciupercile. După Clejani podul era rupt, așa că am ocolit. Totul era verde, că Tina Cumva chiar a zis: uite, ce verde e!! Verdele ăsta-i mai mișto ca ăla de toamnă. Da.

Am descărcat mașina și în mijlocul terasei, adică avem cumva o terasă, s-a ridicat un munte de carne, pâine, vin, varză, ce-am luat și noi, un radio pus pe RRA, apă minerală, cuțite, multe cuțite, linguri, furculițe, cafea solubilă și am zis că mâncăm mai târziu, că acum trebuie să dăm cu mașina de tuns iarbă, că iarba era pân' la brâu. Da. Și a început ploaia. Că parcă scria ceva cu neon pe cer. Ne-am băgat pe terasă și am auzit la RRA ceva de fotbal, Timișoara cu Timișoara, așa că l-am închis. În tăcerea terasei s-a auzit un cântec. Ne-am luat după el până în camera câinilor.

În pat trona Bilbao, un câine alb, tovarășul nostru din Obedeni. Compusese pentru noi un blues. Ne-am așezat și l-am ascultat: "Dacă ciorapii mi-s uzi, nu-i vine voastră, nu-i vina voastră, yeh!!/Stăteau acolo pe sârmă și s-au udat, numai tu nu vii acasă ca la pomul lăudat, oh, yeh!!!/Sârma s-a rupt și-am pus-o-n pian/Două degete le-am lipit de tavan, baby/Oh, baby blue!!"

Eram emoționați, ploua cu răgete de măgar, taman atunci au trecut vacile și noi ne-am dat seama că nu trăim degeaba pe lume. Am întors ceasul să ne sune la răsărit, am spart câteva alune și gata.

Denis

03 mai 2017

Impozitul pe gospodărie

A venit primăvara. Polenizarea e-n toi, furtul de lemne așișderea, margaretele se înmulțesc pe pereții unor pensiuni inutile, TAROM dă faliment pe zi ce trece, ca și Grecia, cârciumile din sate prosperă, e ziua mondială a libertății presei, ocazie cu care presa de la noi minte mai mult ca niciodată și, în sfârșit, românii se pregătesc de plata impozitului pe gospodărie. Își ascund femeile în păduri, gondolele în hambare, animalele în fântâni, copiii prin wc-urile din curtea școlii, iepurii prin miriște, sania în pod, mașina în talcioc și se duc cu mâinile în buzunare la fisc și zic că n-au nicio gospodărie. Neexistând, în România, nicio evidență corectă a milioanelor de gospodării, Fiscul nu știe ce să facă și atunci gospodarii se întorc la treburile lor: iau meditații la fizică, se uită la baba Mihaela Rădulescu, fură măgarul vecinilor, se dau cu căruța pe patinoar și așa mai departe. E totuși primăvară și totul este posibil.

S-a inventat aparatul de citit gândurile. Ți se aplică niște conductori pe cap, se dă drumul la curent și pe un ecran fie că ești amantul Angelei Merkel, fie politician în ALDE, fie vameș cinstit pe granița de vest a țării, fie slujbaș la primăria capitalei, fie preot care te chiamă la spovedanie ca să aibă ce turna, fie fotbalist plătit de echipa adversă apar gândurile tale corecte: nevasta vecinului, fuga de ANAF, furtul roții mașinii vecinului și așa mai departe. România va cumpăra pentru tot parlamentul asemenea năzdrăvănii.

Turcii nu încap în UE. Deocamdată. O vor cuceri. Din surse aflăm că se pregătesc asediul Vienei, pașalâcul Albaniei și al Serbiei, înăsprirea birului pentru Moldova și Țara Românească, chemarea lui Iohannis la Stanbul, mărirea haremului sultanului Erdogan cu 5.000 de românce, cucerirea Budapestei, construirea unei uriașe tocilării la Zimnicea pentru săbiile ienicerilor și izgonirea internetului de pe meleagurile Antaliei, Anatoliei, Asiei Mici și litoralului Mării Negre.

Gala de modă Met, 2017, la NY. Fabulos.

Astăzi, de ziua mondială a libertății presei, în media românească ni se spune: Olguța Vasilescu a zis ceva, Tăriceanu nu vrea aia, aia și aia, a fost prădat Castelul Huniazilor, Putin și Merkel, Trump în vizită la Phenian, și multe, multe alte gogomănii.

Oile românești care au scufundat vasul de spionaj rusesc în Bosfor au declarat: Cu noi, cu românii, totul este posibil, pentru că mâncăm prea multă varză.

Agenția CĂLIMARA

02 mai 2017



Acu'-i acu', fiți atenți: Lansarea volumului Istoria Literaturii Române în BD, de Luca Dinulescu, va avea loc la Bookfest, 24 - 28 mai, 2017, adică la Romexpo. Păi, da, dar Istoria se lansează numa'-ntr-o zi, și aia e vineri 26 mai ora 16 la standul editurii Univers. Cine nu vine, îl luăm cu găleata, pentru că va vorbi și Sfântul Găleată cel Frumos, care a declarat: Realitatea comică a literaturii române trebuie să învingă eventualitatea tragică în care ea n-ar exista, așa că veniți cu toții la târg.

După care, așa cum v-am promis, volumul se va vinde aici, pe Călimară. Vă vom da telefon, adresă, cont. Da.

Denis

01 mai 2017

Casa Regală în Las Fierbinți

Casa Regală vrea să se lipească la bugetul nostru amărât. La banul public. Câteva milioane acolo pe an le-ar ajunge Margaretei și lui Duda. Ca să facă ce? Păi, ca să se fâțâie de colo, colo prin lume, să halească pește afumat cu prințul Charles, să ne facă cu mâna din trenul regal și să mai apară la televizor când or vorbi prin Parlamanet despre naiba știe ce. E corect? Noi zicem că nu. Și că cei doi ar trebui să-și câștige pâinea din ce știu să facă. Exemplu le-ar fi Dominic de Habsburg, moștenitorul castelului Bran, care este arhitect și arhitecște pe salariu în New York. Așa că, noi credem că Margareta și Duda ar fi buni în Las Fierbinți. Serialul merge, e bun și ar câștiga fără să-i doară capul ceva bani. Cu care n-au decât să se plimbe prin Londra sau Iași. Noi avem un draft de roluri pentru cei doi, și vom face toate diligențele pe lângă producătorii Las Fierbinți ca Casa Regală să joace în serial. Ia să vedem:

Casa Regală sosește în Las Fierbinți și cu bani împrumutați de la Bobiță deschide o fierărie, pentru că în toată zona nu e. Duda ia o nicovală și o potcoavă chinezească gata făcută și-o face din nou. P-ormă alta, și tot așa, până la norma de patru pe zi. În timpul ăsta, Margareta și Celentano se duc la pescuit, adică să procure de-ale gurii. Apare un pește, care fuge pe ulița satului taman în curtea primarului. Începe scandalul, că al cui e de fapt și de drept peștele. Dă-i bătaie. Apare Duda cu un ciocan. Treburile se liniștesc când apare Gianina și-i face ochi dulci lui Duda. Și e și final de serial că mai vedem noi. Adică mai scriem, dar să vrea și producătorii.

La Premiile Radio se vorbește despre rock. Cine vorbește? Ovidiu Anton, băiatul ăla grăsuț, care lălăie melodii de muzică ușoară cu gesturi largi, avântate, cumva. Zice: E greu cu rockul. Ne-am dus la festivalul Lalelelor, de exemplu, și ne-au întrebat ăia ce cântăm. Când au auzit de rock s-au luat cu mâinile de cap. Apoi, ne-am dus la festivalul Muștarului din Borșa și iar am zis de rock și ăia au început să vomite muștar cu semințe de floarea soarelui. Așa că ne descurcăm și noi cum putem cu rockul ăsta, mamă, mamă. Trupa de rock a lui Ovidiu Anton a primit premiul de rock pop și toată lumea a fost mulțumită. Noi nu.

Ludovic Orban, penelistul, zice că PNL pierde zilnic mii de membri. Vrea să ne facă să credem că în afară de PSD mai sunt partide în România care, conform legii de înființare a partidelor, au mii de membri. Noi nu credem de loc chestia asta, credem chiar că șmecheria cu partidele este bătaie de joc și că partidele astea se prefac că există doar pentru banii care vin, legal!!!, de la buget.

Denis

30 aprilie 2017


Promo!! Se va face și un film după Călimara cu Cerneală. Un film bun.

Legea lui Arhimede revizuită

Vadim, vestitul cocoș care păzea ținutul Giurgiului de la Dunăre la București, stătea pe gard și tremura de emoție. Era cu penele noi, cu unghiile noi, cu speranțele noi, deci cu toate alea noi și aștepta să treacă Margareta, găinușa pe care o iubea din tot sufletul, din totul corpul, din toată creasta și așa mai departe. Trecea întotdeauna pe sub gardul de pe care păzea ținutul, trecea spre Oltenița unde lua meditații la fizică. Fără fizică, nicio găină nu mai reușea azi în viață și Vadim aprecia asta în mod deosebit. Cum să nu iubească el o viitoare fiziciancă? Cum să nu devină el senator când ar fi avut lângă el o fiziciancă celebră care revizuia acum Legea lui Arhimede? Care avea s-o facă celebră.

Margareta era o găinușă foarte serioasă. Când alte surate de-ale ei mergeau în Centrul Vechi și se hârjoneau cu cocoșii, ea deschidea cartea de fizică și studia ba curenții de aer, ba lumina becului, ba deplasarea din punctul A spre B și acum, mai nou, Legea lui Arhimede pe care o considera depășită. Scria acolo, de exemplu, că un corp solid introdus într-un lichid nu se mai ridică de acolo ci înlocuiește ceva cumva. Prostii. Ea avea să demonstreze că era exact pe dos. Că un corp solid scufundat într-un lichid plutește indiferent de greutate. Uite-te la vapoare. La submarine, la pietrele aruncate sau la capacele de canal pe care hoții, vecini cu ea, le ascundeau în micul pârâu inventat de chinezii din București ca să obțină niște contracte navale. Începuse de mult să experimenteze. Scufunda în paharul cu apă ba o lingură, ba un șoarece mort, ba placa dentară a bunicului eu și așa mai departe. Unele puteau o vreme după care se scufundau. Ori, socotea Margareta, obiectele astea mai grele trebuiau ajutate să plutească.

Margareta trecea în fiecare dimineațpă, în drum spre fizică, pe sub gardul lui Vadim. Îi plăcea de el. Simțea c-o crede, că era singurul de pe pământ care ar putea-o ajuta. Ori asta nu era puțin. Ajunse la examenul de fizică. Acolo, ăia pregătiseră un recipinet de 500 de litri în care Margareta urma să facă demonstrația. Dacă reușea să nu scufunde o greutate de 100 de kg în lichid ajungea o celebritate mondială. Profii au întrebat-o dacă a adus obiectul greu cu ea, că ei n-aveau nimic de o sută de kile. Și atunci Margareta se gândi la Vadim.

Vadim veni degrabă. Se gândea cum ajunge el senator și de acolo cine știe, că se poate și mai sus cu fizica asta. Se sui pe marginea cazanului plin cu apă. Își dădu drumul în cazan. După o jumătate de oră îi constatară decesul și experimentul fu respins. Margareta își strânse foile de hârtie pe care desenase noua Lege a lui Arhimede, le puse sub aripă și plecă tristă spre casă. Observă că locul lui Vadim pe gardul de pe care se păzea ținutul Giurgiu era ocupat de un alt cocoș mai tânăr, mult mai frumos. Bucuroasă, se gândi să reia cercetările.

Denis



27 aprilie 2017


Nici n-a-nceput promovarea Istoriei Literaturii Române în BD, de Luca Dinulescu, că mafia a început să lucreze. O prostie cu care nu mai sperii pe nimeni, mai ales pe autorii lucrării. Pentru că vorba lui Arsenie Boca: Nu te revolta prea mult împotriva unor cuvinte care nu te interesează. Și pe cine interesează mafia literară?

În curând, dragi preteni, de vânzare la Bookfest 2017 și-apoi pe acest blog. E o istorie pe care trebuie s-o aveți obligatoriu în bibliotecă. Zice asta și Arsenie Boca și Dimitrie Cantemir, dar și noua USR.

26 aprilie 2017


Băieții de la Gallery, din spatele teatrului Metropolis.

Bătând din palme printre filmele românești

La Gala UCIN 2017, ediția 45, sala Studio a TNB, se intră pe covorul roșu. Direct din parcare. Numai că sunt trei covoare roșii și nu prea știi pe care e bine să intri. P-ăla care duce la panou? Păi, da, dar ăla duce numai la panou, unde vreo 10 fotoreporteri îți iau geanta, haina, paltonul că nu dau bine în cadru, și pe un frig cumplit îți se fac o fotografie pentru nu știm ce. Vlad Rădescu chiar întreabă: ce faceți cu ele? Nimeni nu i-a răspuns, deși un fotoreporter cu șapcă de saltimbac părea mai deștept, mai isteț, mai șăgalnic. Și uite-așa, pe covorul lateral dinspre panoul de fotografii încep să apare vedetele: Daniela Nane, Ana Ciontea, Varujan Vosganian, Vartan Arachelian, Dan Burlac ?, Laura Cosoi, Tora Vasilescu, și mulți alții pe care nu-i știi, da’-i știi. Noi am făcut figură separată cu Mircea Florian, ca să nu mințim din cauză că am crezut că ia premiul pentru muzica la By Pass și că ne cinstește cu un morcov, doi la un bistrou vegetarian. Dar n-a fost așa, premiul l-a luat eternul Cristi Lolea pentru lungmetrajul Orizont care era fără muzică, iar noi ne-am mulțumit să o admirăm pe Anca Țurcașiu care arată senzațional.
Pe scenă apare Jojo, prezentatoarea, care ne îndeamnă să aplaudăm. Că dacă tot începe Gala, noi ce să facem? Ea a fost gravidă și nu e la UCIN secție de gravide, dar ea e mulțumită că are doi copii. Să aplaudăm, zice ea. Și noi pac, pac, pac. Jojo zice că Joseph Kappl a compus imnul UCIN, și că să-l ascultăm. Îl ascultăm, dar ține două secunde deși este un imn profund cu niște tobe și-o vioară. Mamă, ce imn, zice Jojo, dar nu aplaudăm? Ba da și pac, pac, pac din pieptul a sute de oameni. Jojo, vorbăreață rău, mai zice: Să ne amintim de Dan Spătaru. Și vine un solist, care falsează îngrozitor, și cântă ceva Dan Spătaru. Dansează niște fete de liceu. Atât de modern și de îndemânatic, că nouă ne dau lacrimile. Așa dans n-am văzut nici la Madonna, nici la Michael Jackson, nici la emisiunile TVR-ului, nici nicăieri. Dar să aplaudăm. Și noi iar pac, pac, pac din mii de palme.
În sfârșit apare Laurențiu Damian. Aplaudăm, zice Jojo. Laurențiu Damian prezintă niște moși ai filmului, oameni la 90 de ani. Bravo lor, aplaudăm cu privirea la Jojo, care ne îndeamnă s-o facem. Deja există între noi o înțelegere tacită: cum deschide gura noi pac, pac, pac de sute de ori din palme. Un moș drăguț și simpatic zice ceva de Caragiale. Era să adoarmă pe scenă și-atunci Laurențiu Damian l-a scos și l-a dus în sală ca să poată sforăi confortabil în fotoliu. Noi, ați ghicit, pac, pac, pac din palme și din picioare. Jojo e mulțumită, îi convine situația iscată între noi și ea, pentru că discursul ei e subțire, fără umor, și-aunci țopăiala noastră din palme o scoate din încurcătură.
Încep, de bună seamă, premiile, noi pac, pac, pac, pac!! Pe scenă încep să curgă Cristi Puiu, Ana Ciontea, Tudor Giurgiu, Daniela Nane, Șerban Georgescu, iar Cristi Puiu, Gh Visu, Liana Săndulescu, Sam Cohen, Norbert Fodor, Cornel Mihalache, Anca Țurcașiu, noi pac, pac, pac la semnalul lui Jojo, apoi celebrul machior Mircea Vodă, care, credem, a vopsit juma’ de cinematografie românească, noi pac, pac, pac la semnalul lui Jojo, a urcat scena și fata lui Sorin Medeleni, că Sorin a luat post mortem premiul de interpretare masculină pentru Sieranevada, Dana Păpăruz și așa mai departe, unii din ei dând premii, alți luîndu-le, și noi binenețeles pac, pac, pac la îndemnul mai clar al lui Jojo: dar noi nu aplaudăm? Și noi, ba daaaaa!!!
Și iar un cântec românesc, de data asta Angela Similea, un cântec modern, ritmat, voios cum sunt toate melodiile românești, cântec însoțit de coregrafia acelorași fete de liceu, coregrafie care pe noi ne-a înebunit din nou până la lacrimi. Plângeam și ne gândeam că așa dans n-am văzut nici la Balșoi Teatrî, nici la George Michael, nici la dervișii ăia din piața Tcsîm, și nici măcar la Elton John la care nu e cu dansuri. În sfârșit, Jojo face un semn și zice: să aplaudăm că ceva, iar noi bum, bum, bum, de dat asta mai aplicat, pentru că deveniserăm profesioniști.
Ca să nu mințim, spectacolul premiilor a fost elegant, curat, de ținută. Așa că lumea s-a retras apoi în foaier la un vin din Cramele Sarica, unde s-a băut un roze mișto numit Caii de la Letea. S-au format bisericuțe, normal. Noi am stat cu așa, cu așa și cu așa, și dădeam din cap salutând ba pe Doina Gradea, ba pe Ioana Crăciunescu, ba pe Radu Corciova, ba pe Vlad Leu, ba pe Paul Chiribuță, ba pe așa și pe dincolo și așa mai departe.
N-am plecat fără s-o căutăm pe Jojo, ca să ne facă semn să aplaudăm, și fără s-o căutăm pe organizatoare ca să-i mulțumim de invitație. Și cam asta a fost tot la Gala asta, la anu’ cine știe?
Denis Dinulescu

25 aprilie 2017

Alice în Țara Balcoanelor

Alice a ieșit victorioasă de la CE de gimnastică de la Cluj. A luat aur la săritura din cireș. Probă nouă, trecută în programul olimpic din cauza ei. Adică ea are în curte un cireș. De fapt doi. Și sare din unul în altul în ficare dimineață. Într-un timp din ce în ce mai scurt. Așa că Oz, vrăjitorul, i-a zis: Alice, fata tatii, de ce n-o faci probă olimpică, europeană? Ce? Săritura asta din cireș. Și asta a fost tot. Oz a sosit la Cluj în 2016 și, la DNA-ul local, a zis: nu faceți probă olimpică la gimnastica de la anu', vă dau în gât cu florile, cu arbuștii, cu băncile din parcuri, cu lămpile stradale. Ce lămpi, ce stradale? Las' că știți voi. Și ăia de la Cluj au aprobat săritura din cireș.

Acum că Alice a ieșit camionană europeană, și-a strâns lucrurile și cu banii de medalie a zis că să treacă și prin București în drum spre Țara Minunilor. Așa că s-a dus la gară. A luat un accelerat. În tren avea să afle că acceleratul Cluj București face opt ani. Așa că s-a apucat de școală. A început cu meditațiile la fizică. A parcurs întâi materia de probleme stringente cum ar fi uitatul pe geam și văzut altă realitate decât cea reală, așa cum e în toată media din România, apoi, tot pe geam, a văzut porci înaripați, români care fac afaceri profitabile cu niciun ban, copiii învățând la religie decât să se joace, părinți ducând bani la școală, la doctor, la poliție, la DNA, la primar, la fântână, la asfalt, la apă caldă, apoi s-a uitat pe geamul din față și, în goana locomotivei, a văzut țărani îmbrăcați în iii și izmene albe cărând la piață roșii de câte două kile fiecare, cântănd Vrem meditații, și s-a mai uitat și pe geamul de la wc care era ocupat, dar până la urmă, după vreoo trei ani, a ieșit cineva și s-a uitat și ea, cum spuneam și a văzut lefuri mărite pe câmpii verzi, români la târguri de carte din Europa, cu creioane în mâini făcând rapoarte, și-apoi cai zburând ca-n filmele românești, bătrâni intinerind instantaneu că biata fată se întreba ce fel de țară e asta, că a ei, Țara Minunuiilor, nu e nici pe departe așa vioaie, veselă, degrabă acasă, spunând minciuni la televizor.

După opt ani, trenul a ajuns în Gara de Nord. Gara era schimbată. Nu mai avea șine. Trenul oprea în câmp, erai luat cu un căruț și dus la cap de linie. Cap de linei era un fel de-a spune, era de fapt o secție de poliție în care trona unul cum multe grade de la jandarmi, poliție, SRI, de la fizică, de la armată, care, pur și simplu, te lua și te trimitea înapoi. Că adică, venea cam așa: Cu ce ocazie prin București. În vizită. Du-te-n vizita mă-tii, și erai aruncat în căruț, înapoi la tren, înapoi zece ore până la Cluj, că la întors era mai mult că treceai pe autostrăzi noi construite și uite-așa.

În realitate, Oz a așteptat-o pe Alice în Gara de Nord. I-a spus: hai, să-ți arăt balcoanele din capitală, e balconiadă și care e mai frumos pleci cu el acasă, că bani n-au să dea. Erau sub balconul CC-ului, celebru pentru instaurarea democrației în România. S-a auzit un scârțâit. Se prăbușea balconul.

Denis

20 aprilie 2017

Atletico Textila

Revista People face ce face și ne-o bagă a cincea oară sub nas pe Julia Roberts ca fiind cea mai frumoasă femeie din lume. De data asta pe 2017. De bucurie, tânăra femeie, 50 de ani, și-a luat un card Flanco cu care și-a cumpărat înghețată. Apoi s-a instalat în fața televizorului la excelentul serial Breaking Bad. Dar n-a fost să fie că a sunat telefonul. Era fratele ei, Eric Roberts, care i-a spus pe șleau: Pune domle ceva pe tine și hai în România ca să le dăm o mână de ajutor ălora de la Atletico Textila, că au ajuns de râsul ecranului mic. E o rușine ce vezi acolo.

Abia au apucat cei doi frați să se urce în avion cu destinația Pro, că Serena Williams a și făcut anunțul vieții ei: Sunt însărcinată, voi avea un copil. Primul, așa că mă las o vreme de tenis. Nici n-a ajuns bine acasă de la medic, că din pântecul ei s-a auzit o voce groasă, da' groasă, groasă de tot: Mamă, auzi? Mamă, vreau să joc și eu în Atletico Textila, serialul ăla sau ce-o fi din România, de la Pro, că poate-l dreg cu fața mea de viitor antreprenor sau ce m-oi face. Dacă nu mă duci, ies acum din burtă și fac alegeri anticipate sau mai știu eu ce.

Văzându-se cu atâția noi actori valoroși în platou, scenariștii de la Atletico Textila, Radu Crohmaliuc și Radu Alexandru s-au apucat de-au scris un nou episod. În care se întâmplă așa: Pe o trotinetă, doi bătrânei. Unul trăgea înainte, altul înapoi. Erau Răzvan Vasilescu și Florin Călinescu. Primul, un actor cu talent subțire, fără umor, celălalt cu mult talent, cu umor, dar fără sare în ultimile-i apariții. Ei se duc la stadion, unde-i așteaptă echipa de fotbal care dă numele serialului sau ce-o fi. Acolo găsesc un plod negru de furie, pe care-l chiamă Williams Jr. Vor să-l arunce, dar o văd pe frumoasa Julia că-l mângâie pe cardurile cu miliarde de dolari și pe Eric cântându-i la nai o melodie de Taxi. Trotinetiștii se-nmoaie și iau și ei copilul să-l ducă la spălătorie, unde Andreea Grămoșțeanu și Mirela Zeța tocmai schimbau detergentul. Și țin-te râs, țin-te râs, d-ăla pe bandă, că au încins o horă acolo până a venit Masoneria Română cu șorțurile la spălat. Și Răzvan Vasilescu și-a pus o pălărie și a ieșit pe teren. Ca să joace el fotbal, deși este patronul echipei. Și joacă el ce joacă până se-ntunecă și la băieți le e foame. Așa că se întorc la cârciumă unde fetele, le-am pomenit mai sus, încălzeau berea în niște recipiente mari, urâte, și frigeau micii într-o tigaie din aia fără miros ca să nu se supere Julia Roberts. Și gata, l-au dat la montat, că adică episodul era bun de dat pe ecran.

Văzând în ce serial prost au jucat, frații Roberts și ăla micu' s-au dus la Protecția Consumatorului din New York. Acolo i-au întrebat ăia de-a fir a păr cum a fost. După care au căutat pe hartă. N-au găsit nimic.

Denis

19 aprilie 2017

Iote, nene, câteva trupe românești care ar fi trebuit pensionate de mult. Prin OUG

1. Voltaj: Dragă Călin Goia, nu ai voce. Când octavele tale seamănă cu glasul unui cangur care dă naștere, nu e ok să fii amplificat. Menționăm asta chiar înainte de a face referire la cine dracu îți scrie versurile. Cred că momentul în care creierul meu a decis că nu mai poate ingera nici o nouă melodie Voltaj a fost când am ascultat: ” Da vina pe… / Jack si Gin, ca inca nu ti-ai rupt capu' / Da vina pe… Bassist-ul meu, ca baga acuma șlapul”.
Ce-i asta? Ce vrea să fie asta? Dintre toate lucrurile care rimează cu ”capul”, la un momet dat în sala de repetiții, concentrat cu creionul pe foaie, în timp ce colegii tăi de trupă își acordau instrumentele ai avut o erecție intelectuală ”Știu! Slapul. Toată lumea va ști despre ce este vorba aici. Chintesența amuzamentului de melodie estivală rezidă în acest iambic. Sunt un geniu!” Ca să nu mai spunem de imnul protestatarilor care e difuzat și la radio. Oare de ce nu a difuzat nimeni concertul Voltaj ținut la PSD? Hm?
2. Iris: Nici nu știu dacă mai e nevoie să aduc argumente când spun că Iris nu știe când să se oprească? Nici măcar o ciroză nu a fost în stare să pună stavilă florii de iris ceea ce ne convinge că probabil și plozii noștri vor crește pe Strada Taaaaaa! Iar când noi nu vom mai fi, nu ne vom aminti, pentru că pentru a avea o amintire, trebuie să dispară ceva ca să avem de ce să ne fie dor, nu? Dar Minculescu nu vrea și pace. Eu cred că dimineața el își pune formol în cafea, altfel nu îmi explic cum de încă mai este în viață.
3. Phoenix: Am greșit la titlu, am vrut să scriu să îi dați pastilele de tensiune lui Nicu Covaci și să îi recomandați o vacanță de trei ani pe o insulă pustie cu ukulele și un butoi de whiskey. La fel ca în cazul colindelor, nu reușesc să înțeleg cum dracu în anul 2017 mai prind melodiile despre haiduci, patrie, daci, lupi, țară, Iancu de Hunedoara și alți domnitori. Cum poți să porți Apple Watch și să asculți Phoenix?
4. Holograf: Apogeul muzical al trupei Holograf a avut loc la Eurovision, festivalul anual al ovarelor umflate, dacă judecăm după tempo-ul pieselor care ajung acolo. Bittman ar fi trebuit să se oprească acolo, dincolo de nori, și să lase loc să mai cânte și altcineva la Revelion în Piața Revoluției. În apărarea lui, în topul ăsta, este cea mai bună voce. În ne-apărarea lui, când începi să scrii versuri semi-pedofilice în care pare că îți place să vezi băieți plângând, poate ar trebui să te apuci de un video blog de cooking sau altceva. Luați-i microfonul sau trebuie să așteptăm până când își pierde din nou vocea?
5. Taxi: Taxi în primul rând nu este o formație adevărată. Taxi este un tip urât care recită versuri graseind chiar și cuvintele care nu au litera R în ele. La fel ca în cazul Holograf, Taxi a reușit să țină un refren destul cât să ajungă la Eurovision la un moment dat. Ceea ce nu spune nimic despre calitatea muzicală a unei formații, ci spune doar că din când în când fanii Paulei Seling nu au credit pe telefon să o voteze în finala TVR1. Dar omul cu cheiță la ochelari ar trebui să își mute cheița la gură și să mai lase și pe alții. Alții care știu ce e aia măsură, tempo și poate nu cântă despre câini. Chiar speram că Mihai Constantinescu să fie limita la un moment dat, dar Taxi a vrut să demonstreze că poate mai mult.
Declar lista deschisă, pentru că știu că încă mai avem exemple precum trupa Hara, nenumărați folkiști care încă mai fac orgie muzicală în căminele de la litere în Am Dm E Am, sau fete de la țară care descoperă impresari ce încearcă să le convingă și acum că muzica dance sau latino sunt în vogă și că le vor face vedete.
Ah, și să nu uit. Loredana. Și ea ar fi bine să se oprească înainte să se descompună de tot. Cred că e la o injecție cu botox distanță de la a deveni Flubber.

Un Nene

18 aprilie 2017

Cu Iisus la alimentară

Dacă tot a înviat, Iisus a venit la alimentara de lângă noi să-și ia țigări. E așa o alimentară lângă biserica din Năvodari. Și noi tot după țigări. Tina Cumva a zis: n-avem țigări. Acum sunt în spatele lui la coadă. Îl recunosc după coroana de spini pe care nu și-a dat-o jos. Își ia țigările și mă așteaptă afară. Vrei să vorbim ceva, întreb. Da. Și ne așezăm pe treptele stabilimentului. Io, zice, nu știu cum de puteți trăi cu atâta minciună pe cap de locuitor. Adică? Uite, continuă, sunteți mințiți de aproape 30 de ani că Duda și Margareta, că Regele Mihai a zis și-a dres, că fezabilități se fac cu duiumul dar autostrăzi nu, că televiziunile sunt libere, că Justiția rezolvă mineriadele și revoluția, că Ion Iliescu, că averea lui Columbeanu, că Irina Margareta Nistor doar traducea filme și nimic altceva înainte de 89, că Nicușor Dan, că trebuie premiate balcoanele din București, că nu sunteți în cea de-a doua Europă, că SRI, că DNA, că ANAF, că filmele românești fac piața în vest, că firmele care fac consultanță chiar fac consultanță și aici, pe chestia asta, se duc o grămadă din banii voștri, că Iohannis a zis ceva la Malta și că ăia au și auzit, că mâine vă atacă Rusia, că sunt afaceri profitabile în România, ajunge să iei doar cei două mii de euro de undeva, că religia nu împuie capul copiilor voștri cu prostii, și multe, multe altele pe care le știi și tu. Și vă convine. Că atunci cum îți explici de ce un milion de șoferi nu blochează într-o zi capitala sau DN1 cerând să fie rezolvate, să se poată circuila civilizat? Și cum îți explici că jumate din țară moare de foame? Că sunt mii de șomeri de 20 de ani? De ce-mi spui toate astea? Cui să le spun? Io stau un minut în Năvodari, de aici plec la Paris și tot așa, pentru că dimineață trebuie să fiu viu pentru miliarde de oameni. Iisus s-a ridicat de pe trepte. A dispărut cu un dirijabil pe care nu-l observasem. Mi-a făcut semn cu mâna, că adică n-a glumit. Și dus a fost.

M-am ridicat de pe treptele alimentarei și priveam mașina cu care venisem? Era oare a mea? Sau era și asta o minciună? Și totuși, vorbele lui Iisus m-au marcat. De ce atâta minciună? La ce bun? Se vede de la o poștă că lucrurile în țara asta nu merg bine nici cu parcările, nici cu nimic. Și-atunci? De ce atâta energie consumată pe tonele astea de minciuni cu care ne trăim viața?

Într-un final, mi-am adus aminte că Tina Cumva a mai zis: ia țigări, dar și două borcane de mazăre, zahăr brun, pâine, brânză d-aia bună, că pește luăm din Năvodari de la piața aia colosală de pește care e închisă de când s-a deschis.

Am ajuns în Năvodari. Un leu mare din centru orașului, cumva din aur statuia, ne-a zis: Ați venit târziu, multe prea târziu, Iisus a trecut și pe aici și ne-a zis că suntem o mare minciună.

Denis

14 aprilie 2017

Ghiță va fi expus în balconul CC

L-au prins pe Ghiță. Nu la portiță, dar acum nu mai are nicio importanță. Important este că l-au prins la timp. La timp ca să-l pună într-un balcon din capitală acum când dna Firea a declanșat Balconiada. În sensul că o comisie de la primărie se va plimba vreme de patru ani prin București și va premia balcon după balcon. Ghiță va fi pus în balconl fostului CC cu o căciulă neagră pe cap, cu un elicopter pe scări ca să poată fugi oricând din nou și când va trece comisia de la primărie el va juca o horă cu niscaiva sereiști, sereiști și alți sereiști din cei care ne fac viața frumoasă. După ce balconul CC va lua premiul cel mare al primăriei, Ghiță va dispărea din nou. I se vor face procese care vor dura 100 de ani. Da, 100 de ani. Poate două.

Spre mare de Paște. Un rucsac cu ouă, cozonac, păpuși de ciocolată, mere, o pijama, papuci de casă, papuci de masă, papuci de plajă, umbrelă, pisica ne-a zis să luăm și fularul verde, o mingie, pisica ne-a zis să luăm și Super Glue cu care să face glume prin cârciumi, că adică să punem pe scaune și când se așează gagicile chestii, chestii, dar a venit primăvara și salariile se vor mări începând cu anul 2022 cum discutam aseară cu Flaviu și cu Colivie cu care am băut la Bruno, și pisica ne-a zis că autostrada s-ar putea să fie aglomerată, dar noi vom face un lucru bine făcut și nu vom mai merge la Mamaia la Delia că ne pune să jucăm volei, da volei la Mamaia sub teleferic, teleferic cu care ușor te trezești la știrile Pro care dau în neștire oameni care se bâțâie pe pârtiile de schi pline de zăpadă artificială, și am fost aseară la Arcub la concert de jazz, dar am fost degeaba că jazz ca ăla noi ascultam în clasa a IX a pe timpul lui Peter Banyai, dar mere?, mere ați luat?, miel?, ouă?, da ouă am spus la început, dar putem să stăm acasă de Paște, să mă uit la mașină, oare are toate roțile, da, le are pe toate, și cum n-are rost să ne grăbim ne apucăm să citim până pe la 12 din gândirea economică a dlui Dragnea, care are și poze cu Sevil Shhaideh când era mică și căra miliarde de euro în spate, așa că a ieșit soarele și vă urăm Sărbători Fericite.

Radu Lupașcu ne-a trimis un banc mișto pe mail pe care l-am uitat. Hm!!!

Agenția CĂLIMARA

13 aprilie 2017

Fotbal Național Țigănesc

Dacă se măresc salariile până în 2022 vrem să facem un Paște ca lumea. În contul banilor de atunci cumpărăm un mistreț, că miel n-am găsit, un Bentley, doi cai pur sânge arabi sau puri strămoșești și ne apucăm de gătit. De la mistreț luăm ouăle, le vopsim și gata Paștele. Dacă e însă țeapă cu creșterea salariilor, ne ducem la ușa SRI, batem cioc, cioc, cioc și îi rugăm să ne manipuleze la o demonstrație ceva care să țină o juma de an ca să uimească planeta. SRI ne dă și o pancartă pe care scrie: Nu măriți, că este jale, România să se-nsoare!!!

Vedem fotbal: Juventus, Real Madrid, Barcelona, Bayern. Tineri de 20 de ani sunt băgați cu răspundere pe teren și dau goluri, aruncă în aer tribune. Vezi Dybala, dar și moșul Ronaldo. Două meciuri excelente. Când s-au terminat, am nimerit pe fotbal intern. Se alergau pe teren o echipă pe care scria Gaz și o alta pe care scria ASM. Mingia era numai în tribună și cinci minute cât ne-am uitat nu s-a dat niciun pas. Portarii citeau, chestii d-astea. D-asta fotbalul nostru este mai bun, pentru că oferă momente de relaxare.

Ne-am dus la piesa de teatru Păpușarul din Lodz de la Teatrul Evreiesc. Bine am făcut. Piesă scrisă de Gillles Segal, regizată de Alexandru Hausvater, în scenografia Vioricăi Petrovici și în interpretarea actorului Take Florescu. N-aveam, de ce să mințim, încredere în regia lui Hausvater, am văzut multe prostii de-ale lui, dar Păpușarul i-a ieșit. Este povestea vieții unui păpușar celebru, Finkelbaum, supraviețuitor al unui lagăr de concentrare, care refuză să creadă că războiul s-a terminat și care recrează în ascunzătoarea lui, un apartament din Berlinul anilor 50, lumea în care a trăit și care i-a rămas vie în memorie. Își reinvie personajele din lagăr cu ajutorul sforilor și cârpelor construind marionete cu care reacționează. Reușește. Păpușarul este o combinație de muzică, coregrafie și marionete foarte bună. Bun.

Regele Cioabă s-a supărat pe fotbalul românesc. Vrea să facă o Națională a Rromilor și să încerce să se califice cu ea la viitoarele Mondiale de fotbal. Campionat Național de Fotbal al Rromilor există din 2014, are de unde alege jucători, îi lipsește însă un antrenor de valoare iar Marius Lăcătuș nu vrea, că refuză să zică că e țigan get beget. Astea-s prosteli în capul bietului rege, că nu se poate fără Lăcătuș. Dar Anghel Iordănescu ce-are? Dar Andone? Pițurcă și alții? Tot ce se știe sigur acum este că la grupele pentru Mondialele din 2022 România va fi alături de Rromania.

Aseară am avut o convorbire cu taducătorul nostru de vise. Ne-a spus: Da, poți pleca din România cu un milion de euro cu condiția să vii cu două.

Denis

09 aprilie 2017

Formula 1 la București

Malaezia nu mai poate susține financiar Formula 1. Și se retrage din circuit. Problemele sunt grave la Kuala Lumpur: mașinile de F1 sunt prea mici și nu pot căra călători, nu pot face munci agricole între edițiile cursei, nu pot semăna orez adică, poluează, fac zgomot când se sparg cauciucuri și nici măcar drepturile de televiziune nu ajung la muncitorul popor malaezian. Și atunci, noul șef al F1, Ross Brawn, a pus ochii pe București, promițând cu această ocazie reguli mai simple pe circuit.

Delegația F1 a sosit la București înainte de Paște. A fost primită cum se cuvine de delegația Primăriei Generale conduse de Titi Aur, șoferul român cu cele mai multe apariții televizate atunci când un Logan izbește un pom. Prima a vorbit delegația primăriei: Suntem de acord cu F1 la București, dar trebuie să dați bani la statuia lui Ranieri din fața Circului de stat, pentru că Ranieri vine cu mașina la București, deci e un simbol, apoi, trebuie să mutați groapa de gunoi de la Glina, pentru că acolo vom face pistele după vreo zece ani de fezabilitate și 20 de consultanțe juridice până terminăm firmele care au de păpat bani din așa ceva, abia după aia trebuie să dați bani sculptorului Buculei ca să facă aripi la mașinile de F1, că fără aripi circuitul bucureștean va cădea în anonimat și trebuie să mai astupați gropile din capitală și nu în ultimul rând să o rezolvați pe Oana Lis, care, săraca, umblă cu inseminări, în loc să folosească o spermă cinstită pe căile cunoscute de erotism familial. Și asta nu e tot, a continuat delegația română după ce șeful ei, celebrul Titi Aur, s-a șters la nas, da, nu e tot. Pe traseul bucureștean al F1 trebuie să faceți și săli de film unde concurenții să poată vedea Aferim, Dublu, și ByPass, filme autentice românești cu mesaj pentru circuitul cu pricina. Spuneați, dle Brawn, că aveți reguli mai simple pentru desfășurarea cursei. Păi, una ar trebuie să fie banii. Banii cu care închiriați circuitul să fie trimiși într-o valiză la Adriean Videanu, Geroge Copos și Nicolae Văcăroiu. Cu ei, cei trei demnitari trebuie să pună la cale legi de protejarea unor viitori parlamentari care ar putea deveni infractori și nu-i frumos. Și, era să uităm, pe circuit trebuie să existe zece, două zeci de puncte, adică niște corturi cu bănci în care concurenții trebuie să ia meditații la fizică, știut fiind faptul că România numai prin fizică va șterge diferența dintre est și vest. Cam așa ceva. E bine? Ziceți, dle Brawn, e bine?

Domnul Ross Brawn se uita pe ferastră la Ferrariul cu care venise. Lângă el se oprise o femeie tânără într-o iie superbă. Femeia cânta la nai o melodie populară. În mână ținea o coasă cu care scrijelea iarba, în mână ținea lapte ca la țară, tot în mână avea și-un mesaj de bun venit pentru F1, iar în mână ținea un zâmbet pe care și-l scotea când pe lângă mașină treceau pensionari mofturoși, din cei care nu vroiau F1 la București.

Când să plece, dl Ross Brawn i-a arătat femeii de lângă mașină o hârtie de 344 de euro. Tănăra s-a lepădat de însemnele naționale, a izbit cu naiul de pământ și s-a suit în Ferrari.

Denis

06 aprilie 2017

Întoarcerea Magilor

,,Între oameni e şi Dumnezeu” – Cronica filmului ,,Intoarcerea Magilor” Regia Ioan Carmazan

Mă gândeam, şi nu cred că greşesc, că scenaristului Denis Dinulescu şi regizorului Ioan Cărmăzan nu le-a scăpat nici un clişeu al universului cotidian, că talentul domniilor lor s-a dovedit a fi decisiv când au adunat laolaltă simboluri, stări şi crize existenţiale, în filmul „Întoarcerea magilor”.
Experienţele amândurora s-au dovedit a fi benefice la realizarea acestei pelicule, altceva decât ce am văzut până acuma, filme create parcă pentru critici, unele cu tuşe prea îngroşate pentru a „da bine” în faţa unui juriu internaţional.
„Întoarcerea magilor” mi-a creat o stare de bine şi de pace sufletească.
Întâlneam aici un univers limpede, statornic, luminos. Singura întunecime, dar nu întuneric — ruptura între cavalcada orăşenească şi liniştea satului — este cea din leşinul doctoriţei Paula Negrescu, care vede în direct cum i se năruie fericirea, cum dispar dragii ei în focul mistuitor.
Cupajele din secvenţele de început sugerează un spaţiu de liniştire, de inducere în eroare a spectatorului, pentru că incursiunea poliţistă cu urmăriri dramatice ne întoarce-n realitate. Noroc că evenimentul conturbabil se consumă repede, e o sirenă ce are un moment maxim, când vibrează în inima noastră, după aceea semnalul se diluează, se minimalezează şi dispare. O alarmă de care trebuie să ne temem, rămasă ascunsă în subconştientul nostru.
Ce e violenţă în lumea reală, în Roua (satul unde se translează acţiunea) se disipă, se diluează, se estompează într-un fel de veşnicie. Aici lumea se coagulează după alte coordonate. Sunt oameni ai locul, şi-n expansiunea globalizării poposesc, poate vremelnic, alungaţi ai sorţii, din pricini felurite, ei încercând să se integreze şi să coabiteze, mai întâi cu autorităţile. Un „turn Babel”, o „piaţă a naţiunilor”, păstrând proporţiile, ne dau măsura a ceea ce pare să se întâmple în timpul de-acum.
Filmul acesta este realitatea în care trăim; o acceptăm, chiar dacă nu ne place. De ea nu ne mai temem, pentru că „e aşa”, a fost gândit să nu percepem că la baza acestei pelicule e o ficţiune. Ne întrebăm: dacă acest „e aşa”, nu însemnă că ne identificăm cu această realitate?
Personaje, intrigă cât să le ţină laolaltă, cât să ne implice şi pe noi în viaţa şi atitudinea lor, individual vezi bine, dar care se coordonează cu viaţa şi atitudinea altora, cei cu care interacţionează. Oamenii aceştia, ce se întâlnesc în lumi diferite, în ipostaze diferite, singulari în felul lor, autentici cât trebuie, dau peliculei un sens, acela al autenticităţii.
Mi-a mai trecut prin minte, dar eu nu am exerciţiu cronicarului de film sau de teatru, cel ce ştie, cu uneltele personale, să deceleze cât ar trebui şi ce se cuvine a fi scos în evidenţă într-o peliculă, că fiecare simbol poate fi exploatat, în sensul bun al cuvântului. E aici ciulinul; în rostogolirea lui necontrolată aduce trecerea timpului, ireversibilă, iar ivirea lui în două secvenţe întăreşte imaginea pustiirii, mai ales că „bărăganul” e arid, devastat de acţiunea „benefică” a omului şi de „grija” acestuia pentru mama natură. Pământul acesta care ne îngăduie în rotunjimea lui, ne ţine şi ne hrăneşte, în film stratificat în erele lui geologice, poate fi salvat — şi aici regizorul introduce simbolul lăcaşului sfânt — şi trecerile prin etapele peliculei se fac şi sub imperiul turlei de biserică, salvatoare şi îndrumătoare.
Necuvântătoarele, din abundenţă, dau sentimentul de spaţiu curat, de stabilitate, de atemporal. Scenaristul şi regizorul au vrut să ducă acţiunea dintr-un loc claustrant, al oraşului, unde lumea trăieşte repede clipa, în cel al satului, unde viaţa se desfăşoară după alte principii, de vreme fără început şi sfârşit. Dar, ca să intri în acest univers constituit după alte coordinate, e nevoie de o purificare — aici, prin foc.
Sălăşluirea aceasta de la început de lume, este reperul după care sufletul regizorului tânjeşte, cu casele lui pitite în marea de verdeaţă; aici ochiul aparatului insistă pe curăţenie, pe omenie. Dar, imediat, el surprinde frânturi din cotidian, ridiculizate, cu persoanje caricaturale, unele stăpânite de orgolii, de false probleme, care însă coabitează chiar şi în dizarmonie. E comunitatea alcătuită, ca totdeauna, şi oriunde, din primar (aici Nicodim Ungureanu face un rol extraordinary, cel al politicianului demagog), secretar, şeful de post, părintele (Valentin Popescu, într-un monolog memorabil), învăţătorii, medicul şi, bineînţeles, secretara fără de care nu se ia nici o decizie în primărie. Problemele livrate în film par minore, pretexte pentru derularea acţiunii.
Realitatea e cu totul alta, este vorba de salvarea sufletului, salvarea identităţii fiecăruia dintre noi, îmbunarea spiritelor, întoarcerea la bunele intenţii, fundamentale, ale umanităţii. Ca-ntr-o peliculă făcută după romanul lui Gogol, „Suflete moarte”, caracterul sătenilor, fie ei oameni de rând sau notabilităţi, se dezvăluie atunci când, puşi în faţa unei mari dileme, aceea propusă de cei doi magi, de a visa măcar la miracolul învierii unui dispărut din viaţa lor, reacţionează aproape la fel. Majoritatea cred în mersul vremii, a ireversibilităţii, a trecerii timpului, cu bune şi rele, „morţii cu morţii”, şi nu vor să se-ntoarcă-n trecut, din pricini diferite.
Cei doi magi – Mihai (Mihai Mălaimare) şi Nidala (Camelia Varga) îi sugestionează să creadă în miracole. Dar nu e suficient doar să crezi în minuni, e nevoie de-o primenire a sufletului prin dragoste. Aici intervine doctoriţa fugită de suferinţă în acest spaţiu izbăvitor (rol jucat admirabil de Ana Maria Carablais), care îşi revarsă excedentul de iubire asupra unei mici orfane.
Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, toate se înlănţuire firesc, aşa că „Întoarcerea magilor” îţi lasă dulcele regret că totul s-a terminat prea repede. Filmul îmi pare că e doar un început la o serie de alte pelicule, care să tezaurizeze, pentru generaţiile viitoare, un anume timp din existenţa noastră.
Aici e lumea arhaică, simbolizată prin „casa din vis”, „adăpostul de deasupra capului”, dincolo, translatat de „mască”, e cotidianul stringent, kitsch-ios, pătruns, prin toţi porii satului, cu oameni noi, adus din oraş prin tinerii sosiţi „în transhumanţă”. Indivizi fără identitate, unii marcaţi de experienţe străine, îşi găsesc „adăpost” (vezi cel cu nume de-mprumut, adăpostit de grota săpată în buza dealului) ori personajul Luna, apariţie stranie, care, în nonconformismul adoptat, săgetează de câteva ori satul cu motoreta ei, fără o explicaţie anume, şi locuieşte, paradoxal, în „casa din vis”, sub cupola primitoare a universului „Roua”. Este aici un cumul de culturi, fugar încercate de ochiul aparatului, dar suficient pentru a ne da seama de viziunea regizorului.
Un costum naţional, un drapel ce fâlfâie pe faţada primăriei, sunt repere de identitate naţională.

Autor Cronica: Nina Ceranu

05 aprilie 2017

Schimbări spectaculoase pe piața media

Oana Roman cam moare de foame. N-o mai primește nicio televiziune autohtonă. Probabil că taică-său n-a aranjat ca ea să lucreze până la adânci bătrâneți în televiziune și gata, pomana s-a închis. Și atunci, această fată lipsită de talent a zis că se mută din luna mai, anul ăsta, în Franța, unde niște prietene de-ale ei au ceva pe media, radio, teve, ziar unde ar putea avea și ea loc. Va fi o televiziune, probabil, din cele care se adresează pensionarilor francezi între orele 14 și 16 când dorm.

Oana Roman nu va pleca singură. Le va lua după ea și pe Mihaela Rădulescu cu pomeții vopsiți în negru, pe Iulia Albu cu un cazan în cap, pe Bahmuțeanca cu chiloții în vine, pe Cristi Brancu nu se știe cum și pe Daniel Morar deghizat în tinichigiu. Emisiunea se va numi: Tinichim, Tinichim, de la tinichigerie și va sugera pansionarilor francezi că burlanele lor sunt stricate. Va fi o emisiune interactivă: pensionarii dau telefon, trimit banii de burlan nou, Iulia Albu și-l va pune în cap, Oana Roman va bălmăji ceva cum făcea și pe la teveurile românești, iar Mihaeala Rădulescu va privi fix camera și va spune logoul emisiunii: Burlanul Tinereții, acum și în Franța!!!

Încurajat de succesul emisiunii Tinichim, Tinichim, Grupul de Dialog Social din București se va muta și el în Franța unde, în cadrul emisiunii acestor brave fete, va discuta despre atracția fancezilor asupra frizurii lui Dacian Cioloș, despre posibilitatea ca el să-și deschidă în Franța o creșă dacă nu vrea partid și chiar ideea de a se prezenta la viitoarele selecții ale echipei de fotbal PSG.

Emisiunea nu va fi întreagă și serioasă dacă la ea nu va participa și Ministrul Transporturilor din România, Cuc, care dimpreună cu Eugenia Vodă și Mihaela Rădulescu vor discuta despre autostrada Nisa Cannes și că de ce ocolește ea România, mai ales în zona Colentina Sinaia.

Finalul emisiunii Tinichim, Tinichim va fi cu dans. Se vor da note bune: Oana Roman va da 7, Iulia Albu, călare pe un porc, va da 6 și gata.

Cireașa de pe tort a emisiunii va fi interviul luat de Eugenia Vodă Ioanei D'Arc. Cu întrebări d-astea superinteligente: Unde erați la Revoluția Română din 1989 și cu ce impresie ați luptat. Sau: De ce ați băut apă din aceeași găleată cu Ion ILiescu? Totul pe fundal Holograf.

Cam atât.

Denis.

04 aprilie 2017

Balena Albastră

SRI-ul bate la ușa noastră: cioc, cioc, cioc!! Era un ofițer acoperit în d-ăia care fac fezabilitatea autostrăzii Comarnic Brașov, adică avea buzunarele pline de bani, un rucsac cu fezabilitate în spate, și o cămașă pe care erau desenate diverse tronsoane ale autostrăzii, adică o bucată Posada Azuga, alta Comarnic Sinaia și cam atât. Mi-a zis: Am vrea să ne ajutați să găsim motivul pentru care tinerii din ziua de azi joacă și se sinucid după aplicația Balena Albastră. Ne-am gândit că dvs aveți înțelepciune și experiență, că sunteți un om detașat de problemele țării și că o să reușim împreună. Am fost de acord, mai ales că puteam, la final, să aflu cum se fac fezabilitățile pe grămezi de bani, fără să se facă nicio fezabilitate și fără să te tragă nimeni la răspundere. Am spus: Îmi aduceți aplicația, un telefon bun și stăm de vorbă în trei zile. Mă sunați.

Tot la ușă: cioc, cioc, cioc!! Era Balena Albastră. Un animal mare, interesant, cam cât blocul meu de patru etaje. Aripi cu deschidere de 50 de metri, o pălărie roșie pe cap, și o fustiță galbenă pe talie. Bună, zice. Bună, zic. Unde jucăm? Ce?, zice. Jocul cu sinuciderea. Nu știu. Am venit să te iau la o plimbare, io nu știu de niciun joc. Am auzit de sinucideri, dar nu din cauza mea. Sunt din cauza prostiei, a lipsei de educație. Și unde vrei să mergem? Prin București, că Atlanticul e departe. Ia-ți ceva pe tine. Mi-am pus și io o pălărie roșie și o fustiță galbenă în jurul taliei că aproape ne confundam. După noi s-au luat o veveriță și-un lup. Erau Aglaia și Marin, vecinii mei de pe strada Înclinată.

Când am ajuns pe Calea Victoriei, Balena a zis: Arată ca după război, și nici atunci prăvăliile nu erau atât de goale. Când am ajuns pe Academiei, Balena a zis din nou: Arată ca după război, și nici atunci prăvăliile n-aveau geamurile văruite atât de urât. Și nu erau goale. Când am ajuns pe Magheru a zis la fel. Cu cine vă războiți?, mai zice și adaugă: Că atâtea gropi și mizerie n-am văzut nici în Siria, nici în Liban, mă rog, pe unde am mai umblat și io. Cu nimeni, am răspuns. Cu nimeni, a zis și veverița Aglaia. E felul nostru de-a fi, a zis și el la sprijin lupul Marin. Nasol mod de-a fi, iar io ca Balenă cred că n-ați făcut nimic din ce trebuie din 90 până azi. Ați omorât un dictator și ați zis că vine democrația, ori aici e haos. Atât ați reușit în aproape 30 de ani. Democrația trebuia pregătită pentru voi, nu voi pentru democrație. Sunteți de căcat. Hai să ne-ntoarcem. Și nu ne sinucidem, întreb cu speranță și cu deprinderea omului hârșâit în ale lumii.

Balena Albastră o luase înainte, nu m-a auzit. Își flutura acum fustele spre metroul care o ducea la Atlantic. Era atât de mare, atât de frumoasă.
N-a-ncăput în niciun vagon și-atunci și-a luat zborul.

Denis

03 aprilie 2017

The boys are back in town

Ne-am întors. Unii pe jos, alții cu mașini bengoase, dar nu despre asta este vorba. Ci despre festival. A început cu Steven de Bruyn&The Rhytm Junks, că adică belgianul Steven cânta voce și muzicuță. Bandul lui este o mașinărie de făcut metal, rock, blues, folk și poate și muzică ușoară românească. Îi dai un cuvânt, să zicem usturoi, și pac, apare rockul sau ce vrei tu cântat cu tot ce versuri. Trupă babană de festivaluri valoroase. Apoi, americanii de la Mississippi Heat. Cu un alt muzicuțist foarte bun, Pierre Lacocque, și o solistă vocală excelentă, Inneta Visor. Finalul festivalului a aparținut solistei americane/chitară bass Danielle Nicole, probabil nume de scenă, dar nu contează, care ne-a amețit cu coveruri mișto Deep Purple, Zeppelin, compoziții proprii. Un festival, ediția a XII a, de calitate, o Sighișoară scăldată în 24 de grade, cu terase pline ochi, cu plimbări nocturne, cu beri prin Cetate, cu un concert Vali Răcilă în Catedrala Cetății.

După aia am gonit noi ce-am gonit spre București, dar ne-am oprit la Cumpătul să luăm o ciorbă. Invitați de Aifun Soliman, preten bun cu noi, cu lumea, cu Turcia, cu Galațiul, cu Bob Brozman, cu Bogdan, cu cutare, cutare și cu unii pe care nu-i știm și d-aia am urcat până la vila lui pe un drum plin de gropi, pentru că primăria Sinaia n-are treabă cu niciun drum din oraș. Poate prin centru pe-acolo mai vezi un asfalt, dar cam atât. O ciorbă deci, ceva, și ne-am cărat spre București pe un drum plin de radare, că Dani, cu care eram în mașină a și luat unul de la niște polițiști deghizați în ciobani, ca să nu-i miroasă șoferii. Pac amendă, pac mai departe.

Și că veni vorba de Turcia, tot pe drum am aflat că turcii de la Găești, ăia de-au cumpărat fabrica de frigidere, deci turcii de la grupul Arcellik vor să facă în satul Ulmi, județ Dâmbăvița, cea mai mare fabrică de cuptoare cu microunde și mașini de spălat din Europa. Asta-i prosteală, important este cu turcii vin cu legi proprii în Dâmbovița, și una din ele va fi cea a haremului. Adică fiecare locuitor al județului cu pricina va putea să aibă propriul harem format din 10 până la 20 de femei. Aprobată de parlament, această lege va face din județul Dâmbovița regiunea cea mai populată din România. Noul slogan al județului va fi: Fiecare român cu mașina de spălat și haremul lui.

Ratingul emisiunii Uite cine dansează de la Pro scade pe zi ce trece. Și dacă te uiți pe Forumul Pro-ului afli și de ce: Din cauza băbăciunii de Mihaela Rădulescu, care sperie copiii cu fața ei de Cloanță cu pomeții ieșiți din orbite. Baba își mai dă în petec și pe la Talentele României, dar bine ar fi ca șefii Pro-ului s-o schimbe cu o fată mai tânără. Că sunt.

Denis

31 martie 2017

Zborul de Sighișoara

A fost coadă la cursa aeriană Bucuești Sighișoara din această dimineață. S-a întins pe doi km. Cu papornițe, copii în spate, șifoniere cu patru uși, motorete Carpați, plase cu cartofi, măști de gaze, creioane, coli albe de hârtie pentru turnat pasagerii, iar copii, un domn cu pălărie, cinci stewarde spaniole care nu înțelegeau nimic din ce vorbeau miile de pasageri care se îmbarcau pentru Festivalul de Blues din Sighișoara, 31 martie - 1 aprilie. La scara avionului a fost ceva vânzoleală, s-au aprins lumânări pentru cei decedați, mirosul de ulei încins plutea în aer, roțile avionului erau dezumflate iar colac peste pupăză cerul era negru ca smoala, da' chiar ca smoala, că nimeni nu mai văzuse așa ceva în afară de Casa Scânteii care trona deasupra.

Avionul era unul din ăla modern fără aripi, ca să anuleze frecarea cu aerul, așa că ajungea la Sihghișoara în patru minute, două până la Brașov, alte două până în capitala bluesului din acest sfârșit de săptămână. Și a decolat. Cu zgomot specific. A făcut-o de parcă săream la groapa cu nisip, că toate bagajele ne-au aterizat în poală și abia atunci am observat că eu aveam coleg de scaun un motan. Unul verde cu nasul mare. Era înarmat și i-a zis să-mi țin gura. Avea un tun de 88 d-ăla german pe care-l curăța de zor cu o felie unsă cu miere. Și dăi și dăi, zbura avionul și stewardele spaniole, parcă japoneze nu-mi dau seama acum, ne aduceau conserve pe care nu aveam cum să le desfacem că toți ne uitaserăm desfăcătoarele acasă. Al meu era într-un dulap enorm, nedeschis de când l-am cumpărat, ci doar un sertar era funcțional, acolo unde-și făcea generalul Manole Ben Manole lecțiile la Constituția României.

Cu un zgomot brusc, avionul a oprit deasupra Ploieștiului. Era control și n-aveam voie să aterizăm. Au venit niște vameși electrici, pe mici navete spațiale, care ne-au confiscat alcoolul că adică au spus că la Sighișoara nu se bea, se cântă, alte chestii. Toți pasagerii erau nervoși, așa că eu i-am făcut semn motanului de lângă mine care a armat tunul și i-a zburat pe vameși de lângă avion. Înțeleaptă decizie și avionul trecea munții acum, unde mii de daci îmbrăcați în alb votau cu PSD chiar dacă nu erau alegeri, iar Europa trecea cu nu se știe care din viteze pe lângă țara noastră iar noi ne-am bucurat.

Se vedea Sighișoara la orizont, un oraș vechi, neîntreținut, cu străzi pavate prost, și când motanul de lângă mine s-a prins că aterizăm a sărit din avion. M-am uitat după el. Era un râu acolo, în el a căzut. Ne-am făcut semne, că adică io să părăsesc repede aeronava că cade, iar el să fugă mai repede spre Europa. Așa că au început să cânte John Lee Hoocker cu Santana și m-am cazat la un hotel din Cetate. Poate prea târziu. Poate prea târziu.

Denis

30 martie 2017

Elixirul Tinereții

Trecutul are obiceiul de a se întoarce, gândea generalul Manole Ben Manole în timp ce-și tăia unghiile. Era la masa de la fereastră. Un pahar gol. Perdeaua portocalie, cumva roasă la franjuri, un tablou cu Muma Pădurii, prietenă bună a generalului, o coasă și doi cai completau scenografia camerei. În surdină un cântec trist din perioada comunismului, Se-ntorc vapoarele. O prostie, că niciodată nu se întoarce niciun vapor, dar așa fabulau comuniștii. Ca chestia aia cu peștele oceanic: Pe mesele tuturor românilor pește oceanic. Bătu la ușă. Își trase halatul, luă pila de unghii în drum.

Era Eva. Da, chiar Eva. Iubita lui din WW1. Umblase cu armata română prin Italia și o cunoscuse pe Eva la o tratorie de lângă Veneția, oraș ce nu se lăsa cucerit și pace. Asta nu însemna că nu se ducea în oraș. Se uita la ea, la fel de frumoasă. Se mai uita odată, la fel de tânără, parcă n-ar fi trecut o sută și ceva de ani de atunci. Am trecut să-ți aduc inelul înapoi, zise tânăra fată. L-am pus pe deget și te-am așteptat. N-ai mai venit și, pentru că nu l-am scos niciodată, am ratat absolut toate iubirile ulterioare. Toată lumea se ferea de o fată măritată. Am plecat în America unde am făcut bani. Mulți bani. Iar prin anii 50 am inventat Elixirul Tinereții. Ți l-am adus și ție, deși văd că ai aproape 200 de ani. Și ești și general cu multe stele. Și căsătorit cu Florica, dar nu-i nimic. Dar io încă te mai iubesc, zise generalul pilindu-și unghiile. Dragostea nu trece, măi, Eva. Nu trece. Cioc, cioc, cioc. Bătea cineva la ușă.

Era Maria. Da, chiar Maria. Generalul înlemni. Era iubita lui din timpul răscoalei. Aia din 1907. Ce faci, Maria? Tot tânără și tot frumoasă, m-ai omorât. Suntem de-o seamă, însă tu ai tot 20 de ani iar eu 200. Și sunt și general cu multe stele, cum tu nu ești. Am venit să-ți aduc ceva, zise Maria, și scoase din sân o sticlă pe care scria Elixirul Tinereții. Bea seara la culcare și-ai să-ți revii ca acum 200 de ani. Un tânăr frumos, cu vise elegante.

Generalul se holba acum la cele două sticle colorate. S-a uitat o vreme după fete, iar acum s-a așezat din nou la fereastră. Ce să mai facă cu Elixirul? Dacă ar fi trăit într-o țară mai veselă, mai înstărită, mai civilizată poate nu i-ar fi stricat o gură. Dar așa? Luă sticlele și le sparse de podeaua băii. Vraja dispăruse, acum pe fereastră se vedea doar România. Tristă, singură, bătută de vânt. Rea, săracă și leneșă. Bogată și nu prea. Dacă ar fi ieșit acum tânăr pe stradă ar fi fost luat la bătaie. Ar fi fost o bătaie de joc la adresa unei țări bătrâne și înapoiate. Închise fereastra. Clanța făcu scârț.

Denis

27 martie 2017

Brangelina la Zimnicea

Lumea a fremătat și s-a panicat în vikendul ăsta. Universul s-a cutremurat, soarele a pâlpâit a stingere, porcii au născut nevăstuice colorate numai la aflarea veștii că Angelina Jolie și Brad Pitt s-a reîntâlnit după divorț și au discutat prietenește. Nu s-au lovit adică, nu s-au înjurat, nu și-au rupt unghiile, nu. Ceea ce a fost ascuns însă de ochii lumii a fost locul în care ei s-au revăzut: Zimnicea. Unde ei au sosit incognito și într-un bar cu o singură masă din centru au vorbit de problemele României: de gropile și canalele de pe șosele care sunt, numai ele canalele, de fapt denivelări de 10 sau 15 cm în care-ți rupi mașina, de abandonul școlar, de filmul românesc Dublu în care n-au prins rol, și de faptul că ei doi ar înlocui-o cu succes pe Andreea Marin în tot ce face. Trecerea lor prin Zimnicea va fi aprobată ulterior de Parlament, iar autoritățile locale vor comanda o ecvestră.

România Danemarca la fotbal, zero zero. Noi n-avem nicio valoare. Aceeași Chiricheși, Chipcii, Alibeci sau Săpunari care jucau și la danezi, și ei veniți cu o echipă mediocră rău de tot. Se va trage linie și-n fotbalul românesc odată și-o dată, linie de la care să înceapă un fotbal serios pentru noi. Știm și cine va trage linia: Burleanu, Dragomir, Sandu, Vochină, Hagi și echipele Voluntari, Chiajna, Bolintin, Mediaș, Cugir, Astra, generalii de securitate din jurul Viitorului și multe altele care dorm într-o mediocritate penibilă în Campionatul intern.

Domnul Klaus Iohannis a plantat un puiet cu ocazia Zilei Naționale a Pădurii. Ocazie cu care a zis: Nu este de ajuns să ne opunem defrișărilor ilegale, ci trebuie să sprijinim și acțiunile de împădurire. În timp ce vorbea, la rădăcinile puietului plantat de dânsul erau deja aliniați 50.000, cinci zeci de mii, de tineri cu cărți de fizică sub braț. Pentru meditații.

Ryan Gosling, actorul principal din La, La, Band a fost vizibil amuzat de gafa de la Oscar, când Moonlight a luat locul filmului său la premiul cel mare. Amuzat de faptul, am aflat, că locul de la Oscar n-a fost luat totuși de filmul românesc By pass al lui Nap Toader.

Zice Mitropolitul Clujului cu prilejul băgării în seamă a persoanei sale: Ca să nu se prăbușească demografic România, în fiecare familie de români trebuie să se nască cel puțin trei copii. Unul mare care să voteze PSD, unul mijlociu care să nu guițe împotriva bisericii și a abuzurilor ei și unul mic care să nu ceară astuparea gropilor din țară.

Agenția CĂLIMARA