Doua la un leu - 61

Tot post-electorale:

1. Daca tot ne sucim gîtul dupa omul prezidential, de ce nu facem din România monarhie sau macar republica prezidentiala?
2. Bune sloganele "Mîndru ca sunt român" si "Presedinte care uneste". Promisiuni realizate înainte de închiderea votarii. Candidatul însa e declarat nul.

M-am hotarît: votez!

Gratie premierului multiubit, am sansa de a vota pentru alegerile prezidentiale în 3 tari. Ba chiar în mai multe, daca ma organizez bine.

Concret : vin în tara de sîmbata, pentru ca merit si sînt patrioata. Am gasit pentru 1 noiembrie zbor cu SAS la 242, 52 eur, 2h35min. TAROM-ul ia numai 306, 27 eur pentru 6h40min de zbor. Pot sa fiu si mai patrioata. O camera la hotel modesta ar costa cam 100 de eur. Diurna, alta suta de euroi.

A doua zi ma urc în taxi, un 40 de roni, votez la aeroport la prima ora si urc în avionul spre Paris, tot cu TAROM, la 9h15. Pentru 240, 32 eur ajung la Paris la 11h35min. Iau taxiul, pentru ca merit si sînt patrioata si merg la ambasada. Distractia costa cam 80 eur. Plus diurna de 200 euro, ca se manînca scump pe lînga Turnul Eiffel. Înapoi la aeroport pentru zborul catre Stockholm. Sper ca ambasada o sa fie deschisa pîna la ora 20, ca sa am timp sa votez si în Suedia. 

Pentru cine se pricepe sa caute zboruri, pot sa fac si-o escala. Evident, o sa coste mai scump. Hai, cine m-ajuta sa-mi fac datoria de bun cetatean?

Dăruieşti, primeşti

Vi s-a întâmplat vreodată să primiţi ceva gratis atunci când aveţi nevoie cel mai mult de acel lucru? Nu mă refer la cadourile livrate de Moș Crăciun, nici la haina care nu-i mai vine unchiului, nici la ofertele din magazine, de 2 produse la preţ de 1. Ceva cu adevărat gratis, fără condiţii de cumpărare, fără altă obligaţie decât cea morală, de a mulţumi și a dărui mai departe, dacă se poate.

În alte ţări se întâmplă deja și e vorba de un act anonim de generozitate: cineva, care are posibilitatea financiară, oferă ceva altuia, aflat la nevoie. Atât donatorul, cât și primitorul sunt anonimi. Spre deosebire de pomană sau alte gesturi de caritate, acest transfer se realizează în baruri, cafenele și restaurante. Concret, un consumator cumpără două cafele: una pentru el și una zisă în așteptare, suspendată sau solidară, dupa cum vreţi să traducem acest concept pe care îl putem importa și noi. Caffè sospeso, pentru că tradiţia vine din Napoli și e deja centenară, café en attente / suspendu / solidaire, pending / suspended coffee, toţi acești termeni se referă la același gest, generos și anonim. În Italia se serbează chiar, pe 10 decembrie, Ziua Cafelei în așteptare. Nu e obligatoriu să plătim în avans neapărat o cafea, ci putem oferi un ceai, un sandvici sau o ciorbă. În loc să-i aruncăm cerșetorului niște bani în poală, îl invităm simbolic la masa noastră și-i facem cinste.

Vă gândiţi, poate, că occidentalii nu știu ce să mai inventeze ca să reînvie spiritul caritativ pe care noi, creștini milostivi, nu l-am pierdut niciodată. Cu atât mai bine, putem să-l modernizăm și să dăm dovadă de el și în afara ocaziilor prevăzute în calendarul ortodox sau cauzate de tragediile familiale. Putem da curs acestui sentiment colectiv de empatie și grijă faţă de celălalt în mod curent, nu numai în zilele de pomană sau la inundaţii. Să știm că, la nevoie, putem intra într-o cîrciumă și întreba dacă există vreo cafea în așteptare și să ni se ofere una. Acum cîţiva ani eram în pelerinaj la mănăstirile din nordul Moldovei. Într-o seară de duminică, pe timpul unei vizite, mi-am dat seama că nu aveam unde să merg să mănânc – unde să găsesc un restaurant deschis în pustietatea aceea? Şi atunci s-a întâmplat un lucru extraordinar: călugării de la mănăstirea respectivă ne-au invitat la masă pe toţi cei care eram de faţă. Francezul de lângă mine rămâne uimit, dar își face conștiincios crucile și repetă Tatăl nostru, altfel părintele nu-i dă voie să mănânce. Așa e la mănăstire. Însă mici minuni necondiţionate putem face fiecare dintre noi.

Îndrăznesc să visez la un lanţ de solidaritate, în care să antrenăm cât mai multe persoane în a face gesturi binevoitoare, nu neapărat materiale. Un Caritas care să-și respecte numele, în care să investim cât mai mult suflet, fără siguranţa unui câștig însutit, ci cu speranţa de a ni se întoarce măcar o parte, la nevoie. Poate există proprietari de cafenele și restaurante care vor să fie și ei o verigă puternică din acest lanţ. În Bulgaria, cafeaua în așteptare a fost vândută, chiar la lansarea proiectului în luna martie a acestui an, în peste 150 de cafenele din Sofia și din tară. E nevoie doar de o mână de oameni cu iniţiativă și de o siglă, care să fie afișată de către participanţi. Mesajul, pe care îl putem răspândi din om în om, e unul singur: dăruiești, primești!

De citit si comentat si în Ziarul de Vrancea!

Dinspre Maidanezia catre România

Cunoașteţi, desigur, jocul acela în care două echipe trag fiecare de câte un capăt al unei funii și câștigă echipa care o răstoarnă pe cealaltă. Într-o parte se află așa-numiţii iubitori de câini, care sunt împotriva eutanasierii maidanezilor, de cealaltă se află cei care cer eliminarea acestora. De pe margini împing cei care propun alte soluţii de rezolvare a acestei probleme naţionale: adopţia, castrarea, construirea de pensiuni pentru câini, etc. Cam așa se poartă discuţia în presă, în timp ce pe fundal se derulează ultimele imagini cu băieţelul de 4 ani, alergând către moarte. Personal cred că toată lumea tolerează prezenţa animalelor, chiar dacă nu vrea sa le vadă fără stăpân pe străzi și-n parcuri.

De asemenea, cred că toată lumea vrea să se simtă în siguranţă, atât pe trotuar cât și în parc. Pe lângă cîini, pe trotuare ne împiedicăm și de mașinile parcate claie peste grămadă. Stimaţi șoferi, nu pedepsiţi pietonii pentru că primăria nu construiește parcări lângă fiecare scară de bloc, așa cum vi se pare normal. Lăsaţi-le copiilor loc pentru șotron. Părinţii nu mai îndrăznesc să-și lase copiii să se joace în faţa blocului, pentru că acest loc a devenit nesigur. Iluminatul public deficitar, locuri de joacă puţine și nesecurizate, prezenţa unor indivizi mai mult sau mai puţin turmentati transformă și parcurile în locuri mai degrabă nesigure pentru copii. Numai în Focșani, în cele două mari parcuri, locurile de joacă sunt situate în preajma unor localuri în care se consumă alcool.

Haideţi să ne oprim o clipă din a hingheri Vinovatul desemnat de tribunalul mediatic si să vedem dacă nu cumva există mai multe întrebări care ar putea fi puse în cadrul acestui proces public. Pe prima o repetăm retoric de fiecare dată când ieșim pe stradă: cum e posibil să mai vedem atâţia cîini maidanezi în libertate? Cum se face că, în România, nu există instituţii în care copiii să fie încadraţi pe timpul vacanţelor? Cine are grijă de elevi, în timpul anului școlar, când părinţii sunt la serviciu? Centrele de tip after-school, puţine câte există, sunt foarte scumpe. Cine și cum să se ocupe de copii pe timpul unei vacanţe de vară, de 3 luni, în condiţiile în care concediile de odihnă ale părinţilor nu durează atât de mult? De ce au preșcolarii vacanţe atât de lungi? Cât se mai bazează Statul pe bunici, vecini și bone (plătite de cele mai multe ori la negru)? Iată, bunica nu mai poate să alerge dupa cei mici prin parc. Sunt ei în siguranţă atunci când nepoţii se află în grija ei? N-ar fi mai bine ca firmele să plătească un paznic în plus, în loc să se folosească de serviciile fidele, gratuite și, uneori, criminale, ale unor maidanezi?

Mie mi se pare că, în această poveste cu implicaţii sociale și economice, Vinovatul e anonim, dar colectiv și se remarcă prin absenţă. 

De citit si comentat si în Ziarul de Vrancea.

Ziarul, cronică sau poveste cu final neașteptat?

Zilele acestea pline de evenimente generatoare de sentimente care mai de care mai otrăvite și turbate, i-au adus iarăși în prim plan pe ei, făcătorii și desfăcătorii de opinie publică. I-am numit aici pe ziariști și alţi analiști din mass media.

Aţi citit și dumneavoastră ziare și v-aţi uitat la știri și la talk-show-uri. Aţi văzut cum poate fi un eveniment ignorat de către unii jurnaliști și cum poate fi el exploatat de către alţii. Unii trag cortina, în timp ce alţii folosesc lupa. Depinde de patron, interese economice, politică editorială. S-a mai văzut și puterea presei, care a ridicat un eveniment de fapt divers la rang de tragedie naţională sancţionată printr-o lege. A fost, desigur, doar o minge ridicată la fileu, în speranţa că populaţia va uita de cianură, aurul și rușii de la Roșia Montană. Nu că problema câinilor vagabonzi nu ar fi și ea la ordinea zilei. Agenda naţională e plină de probleme, mai mult sau mai puţin ocultate. Drept rezultat, se profită încă de temperaturile exterioare agreabile și se fac manifestări, care pentru, care contra eutanasierii, pe lângă longevivul de acum protest împotriva proiectului Roșia Montană. Da, s-a văzut încă o dată cum pot reţelele sociale și presa să-i scoată pe (unii) oameni în stradă, cum îi transformă din spectatori în actori și invers.

În loc să ne pierdem în obișnuitele dezbateri despre manipulare versus adevăr, presă cumpărată versus presa independentă, importanţa știrilor de interes local și naţional, vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Mi s-a întâmplat de multe ori să citesc comentarii contradictorii la materialele mele sau ale altora. Același subiect era considerat interesant de unii și lipsit de interes de către alţii. Iar dacă subiectul era interesant pentru toată lumea, atunci autorul articolului era considerat îndreptăţit sau, dimpotrivă, neîndreptăţit să-l scrie. Exerciţiul pe care vi-l propun este următorul: imaginaţi-vă ziarul ideal, cu subiectele pe care le-aţi dori abordate, în ce frecvenţă, scrise de autorii pe care îi doriţi dumneavoastră. Dacă aţi avea puterea financiară să deţineţi un ziar, cum ar arăta și în slujba cui (persoană, cauză etc.) ar fi? Aţi avea pretenţia ca lumea să ia de bun tot ce scrieţi? Aţi difuza o opinie unică sau aţi lăsa loc și pentru opiniile diferite (care nu trebuie să meargă neapărat în sens contrar)? Aţi avea o viziune rigidă sau v-aţi adapta la evenimente, plătitorii de publicitate și cititori? Cum ar veni, ziarul dumneavoastră ar fi o cronică sau o poveste cu final neașteptat? Sau poate că deţineţi o formulă revoluţionară de agregare a informaţiei si doriţi să o puneţi în pratică. Vă așteptăm!

Un ziar este scris de jurnaliști, de specialiști care știu să culeagă informaţii și să le facă publice. Dar dacă v-aţi așeza alături de ei și aţi pune mâna pe condei? Dacă le-aţi furniza dumneavoastră subiectele care vă interesează cu adevărat si i-aţi solicita sa prezinte în ziar evenimentele pe care le organizaţi? Zilele acestea, o mână de oameni au reușit să-i scoată în stradă pe ziariștii care îi treceau cu vederea în mod voit. Se poate, deci, să facem istorie și presă în același timp. Tineţi ochii presei deschiși, dragi cititori!

De citit si comentat si în Ziarul de Vrancea!