18 octombrie 2006

JURNAL DE BORD 2006

CUM A INCEPUT

Totul a inceput cu un vis, mai apoi ca un vis si nu s-a terminat ca un cosmar, spre nefericirea iubitorilor de finaluri triste, uite asa de-al naibii, ca finaluri fericite se gasesc pe toate drumurile. Drumuri am facut multe intr-adevar, cel putin unul cap-coada, multe semicercuri prin aer, prin apa, mai putin pe uscat, si asta pentru ca Pamintul e inca rotund, cel putin pina la noul congres al astronomilor.

Am asteptat momentul oportun dupa ce toate conditiile au fost intrunite si am plecat. Momentul a picat intr-o vara, cind natura e mai blinda si oceanul mai putin reticent la neinitiati, mai precis intr-o luna de august cit se poate de suportabila in incaperi intens climatizate.

Am inceput prin a ma ocupa de formalitati, pentru aveam nevoie de vize pentru citeva tari, dintre care cea mai importanta, adica fara de care nu puteam pleca, fiind viza pentru SUA. Am obtinut nesperat de usor viza pentru Panama, secretara se numea Ileana si i-am povestit cit de frumoasa si cautata era prima posesoare a celebrului prenume in etnologia romaneasca. Totusi a trebuit sa insist o saptamina cu telefoane zilnice, pentru a afla ca viza mi se poate elibera practic in aceeasi zi contra cost plus poza.

Si pentru ca in Franta, mi s-a spus, 90 la suta dintre probleme se rezolva la telefon, am dat si eu telefoane pe la ambasadele ale caror tari urma sa le strabat. Despre Panama am povestit mai sus, aveam nevoie de viza pentru ca in acea tara urma sa ma imbarc. Fara viza pentru State nici nu puteam sa visez la aventura. Asa ca am sunat la numarul de pe site, pentru a obtine un interviu si prima intrebare care mi s-a pus a fost daca aveam un card bancar la indemina, ceea ce aveam, apoi doamna americana, dindu-si seama ca n-am servici, n-am cont, de-abia obtinusem sejurul pe un an in Franta, a devenit brusc interesata de situatia materiala a sotului meu, iar eu imi spuneam ca n-o sa obtin viza in veci, cum nu prezentam nici un gram de incredere la prima auzire. Cu chinezii a fost simplu: robotul mi-a zis ca ma suna cu taxa inversa, ceea ce s-a intimplat, numai ca la capatul firului nu era nimeni. Japonezii vroiau sa stie cite-n luna si in stele, traseul vaporului, cu orarul de escale, insistau sa afle la ce hotel dorm, desi eu repetasem de trei ori ca dorm pe vapor si ca sint sanse sa nu pun piciorul pe pamintul lor sfint, dar ca aveam nevoie de viza in caz de. Voi transmite toate cele bune despre ei ceva mai incolo. La chinezi am mai incercat sa sun si din Romania, unde m-au trimis de la ambasada la consulat si de la consulat la ambsada, apoi iarasi la consulat, in care un tovaras chinez nu vedea unde e problema ca n-am bilet de avion si ca merg cu vaporul, pot sa obtin viza de la Ambasada chiar acolo daca mi se cere biletul de avion dus-intors. Pe japonezii din Romania nu i-am mai deranjat, concentrindu-ma asupra dosarului pe care trebuia sa-l compun pentru a-i convinge pe americani ca daca imi dau viza nici prin cap n-o sa-mi treaca sa ramin pe pamintul fagaduintei mai mult decit mi-e permis, ca desi e cea mai minunata democratie pe de lumea asta, nu-mi doresc sub nici o forma s-o aplic pe pielea mea. Americanii au fost de treaba si mi-au dat viza rapid, cred ca in 2 minute maxim, si a durat asa de mult pentru ca de emotie nu nimeream degetu’ corespunzator pentru amprenta. Viza pe 10 ani, cit sa-mi fluture pe sub nas perfectiunea si apoi sa-mi faca vint in mucegaita Europa.

Tot printre conditii se numara si vaccinul contra febrei galbene, Panama fiind vizata de aceasta maladie, o intepatura care costa mult daca o faci, dar si mai mult daca nu o faci.

Acestea fiind spuse si mai intii rezolvate, pe 24 iulie, zi care pentru mine a durat 34 de ore, am luat avionul din Bucuresti spre Panama, via Paris, via Miami.

Cu 8 ore in urma, adica acum

Acuma stiu ca va umflati in pene de bucurie ca aflati cu 8 ore inaintea mea ce se intimpla pe lumea asta, dar uite ca si eu, in timp ce voi dormiti, ma bucur de cerul innorat din Panama, dar si mai mult de privelistea superba, pelicanii care trec razant pe linga vapor, bancurile de pesti care ocolesc discret tot ce se deplaseaza deasupra apei si ma minunez la vederea macaralelor care descarca vaporul (asa cum se intimpla si pe Discovery).

Incep deci seria de reportaje de la capatul lumii, cu gura cascata si capul sucit pe hubloane, intr-o mirare continua (parca si cola chinezeasca e mai buna decit a noastra).

Aici se lasa seara, desi e ora 18, la ora 20 e deja bezna, am aterizat ieri seara pe la ora 21 pe aeroportul din Panama City, un fel de Pavilionul H din Herastrau, cu vamesi ca la Baneasa, sa va faceti o idee cit de cit. Asteptam autorizarea sa parasim portul ca sa mincam in oras, aseara taximetristul ne-a indicat locurile sigure in care putem sa ne miscam (eu am intrebat ca proasta ce vrea sa zica sigur si sotul meu mi-a raspuns sincer ca ne aflam in America centrala).

Am parasit Romania cu mari emotii, trei decolari si trei aterizari (reusite, speram eu) nu-s de colea, in plus bagajele zburau direct la Panama, asa ca nu eram sigura ca o sa-mi regasesc pijamaua in momentul culcarii la pozitie orizontala (ca de dormit pe fotoliu in avion nici poveste). Daca au ajuns bagajele cu bine aflati mai tirziu. Totu' bine si frumos pina la Paris, mincarea proasta, vreme excelenta, aer conditionat.

(Tot zboara containere prin fata mea, macarale care se misca de colo colo, ma rog sa nu intre pe geam, pina la urma ma obisnuiesc eu cu ele.)

Drumul pina la Miami a fost la fel de incintator, numai ca de aproape 3 ori mai lung fata de Bucuresti-Paris, timp in care am vazut 3 filme, printre care Ace Age 2, ceea ce va doresc si voua. O calatorie intr-un avion imens, cu 3 rinduri de scaune, pasageri de toate natiile, mincare speciala pentru indianul din dreapta noastra si ochelari de pinza pentru dormit, pe care i-am bagat in poseta ca suvenir. Imposibil de dormit mai mult de o ora, asa ca orele de nesomn se aduna vertiginos, astfel ca in Panama mi-am dat reama ca trecusera 24 de ore de cind ne trezisem in Bucuresti.

Pina la Miami am zburat cu Air France, zboruri placute si fara evenimente. Aterizarea in America e memorabila, pregatirea se face inainte de urcarea in avion, cu verificarea vizei si completarea unor formulare care se depun mai apoi la Imigratie unde ti se iau amprentele si ti se scaneaza ochiul, iar functionarul rumega o guma si te intreaba din virful buzelor care-i treaba mey p’acilea, ca ce kestie calci tu pamintul sfint al stramosilor mei?? Ne scuzati de deranj, noi tranzitam spre Panama, sarumina, iesim de la Imigratie si ne dam reama ca trebuie sa intram in aeroport pentru o noua imbarcare in cursa pentru Panama, eu ma bucur nespus ca am sansa de a fuma, ce fericire dupa 10 ore de aer conditionat cauzator de stranuturi in grup.

Din avion nu vezi mare lucru… ba pardon, vezi masinile americane gigant, care n-ar avea nici o sansa sa se strecoare pe linga tramvai la intersectia din Obor. Curioasa sa dau piept cu visul american ma reped spre usile automate si… si… si nu inteleg de ce lumea de fitze vine la plaja la Miami, aerul este irespirabil, cald si umed, imposibil sa rezisti afara mai mult de 10 minute daca esti neinitiat sau nu posezi o masca de oxigen!!! E adevarat ca apa are culori ireale iar plaja e imensa (vazuta din avion).

Americanii sint americani, m-au pus sa-mi dau jos sandalele de plastic (!!!) la control, ne-au confiscat brichetele pen’ca nu e voie cu ele in avion (unde am injurat de toti sfintii nefumatori), am platit 4 dolari o pitza microscopica si am baut coca-cola in pahar de pepsi (joint de branduri). Budele la ladies erau infecte, infundate in mare parte si fara hirtie (a trebuit sa ma aprovizionez de pe taraba ingrijitoarelor).

Spre Panama am luat un avion American Airlines, fata de care avioanele Blue Air sint bussines class chiar si la buda, nu ne-au dat de mincare (in afara de minipachetul de minicovrigei si o bautura), distractia in avion era gratis in schimb trebuia sa cumperi casti care costau 2 dolari. Am zburat bine, pacat de norii deasupra Cubei (perdeaua era trasa fidel), care e superba, am vazut o autostrada care facea legatura cu o mica insula, pur si simplu traversa marea.

Am aterizat bine, un pic cam din pod, dar fericita ca se terminase cosmarul. Acasa era deja marti, ora 5 dimineata, iar noi infruntam aerul (surprise!!!) cald si umed si cautam cu disperare un foc. Bagajele au ajuns si ele, spre marea noastra surpriza, valiza mea fiind infundata (razbunare pentru ca am pus lacatul pe ea??), dar intreaga. Dupa coada de la Imigratie sintem preluati de agent si condusi la un hotelisor de 5 stele, cu aer conditionat peste tot si-o vedere impresionanta, spre canal, de la etajul 11… Berea locala e buna, nu foarte tare, se maninca excelent (am testat de 2 ori), nu scump (pentru un occidental), oamenii foarte amabili si zimbitori, moneda lor, balboa, e la paritate cu dolarul. Revenind pe lumina in oras, am vazut din masina (ca nu am avut timp de plimbari si cumparaturi, poate data viitoare) orasele insiruite, in contraste zdrobitoare: zgiriie-nori si blocuri deplorabile, cartiere fata de care Rahova e Primaverii al lor, autobuze americane vechi vopsite tipator, un trafic haotic (am vazut chiar masini ocupind banda opusa, chiar daca era dubla linie continua, o fi vreo conventie pentru masinile care intra dimineata in Panama City), claxoane la stop cind se punea verde, ca acasa, frate! Masini cu muzici date la maxim, de se declansau alarmele masinilor pe linga care treceau (in general Toyota, Nissan, Mitsubishi si alte asiatice de care doar revistele auto sa stie cite ceva). Cele mai multe masini nu au placuta de inmatriculare din fata, nu opresc la trecerea de pietoni, ba apasa mai dihai pe acceleratie si nu se jeneaza sa intre de pe un drum lateral si sa-ti taie fata.

In episoadele urmatoare, cu voia satelitului: viata pe vapor si traversarea canalului Panama.

Prin Canal

Am patit la traversarea Canalului acelasi lucru ca atunci cind am fost sa vad Amelie : auzisem atitea superlative, aveam atitea asteptari, incit nu mi s-a parut atit de extraordinar pe cit era obligatoriu sa fie!

O fi fost de vina vremea, destul de inchisa si de ploioasa pe alocuri, lumea care ma tot intreba « It’s your first time ?? », din cauza aparatului de fotografiat care mitralia din toate unghiurile posibile… E frumos, e spectaculos, mai ales cind simti realmente cum se ridica vaporul la ecluze. Mi s-a explicat cum vine treaba cu ecluzele astea, si am aflat ca totul tine de gravitatie, apa intra natural intr-un spatiu vid, dar nu se da iesita decit cu pompe, ca ne inaltam la 26 de metri de la nivelul marii pentru a traversa zona muntoasa din Panama, inainte de a iesi prin poarta Gatun, dupa traversarea lacului Gatun (adica dinspre oceanul Pacific spre Atlantic). De unde, logic, ne dam seama ca la intoarcere, peste citeva zile, vom trece prin ecluzele de la Gatun si mai apoi, dupa vreo 8 ore, prin cele de la Miraflores.

La trecerea prin ecluze se sta la coada, ca la trecerea la bariera, iar daca din cauza conditiilor atmosferice treaba merge mai incet, sa te tii nene, coada de vapoare, cam cum am vazut eu la Paris coada de avioane la decolare !

Dimineata la ora 6 trezirea, pentru ca a ajuns pilotul la bord si incepeau manevrele. Dupa ce toata noaptea macaralele au descarcat si incarcat la containere, sintem gata de plecare. Si plecam, ghidati de pilot (« It’s your first time ? »). Tot el mi-a spus si pe ce parte sint instalate camerele care transmit live, asa ca m-am putut plasa pe partea cea buna, spre mindria celor care m-au putut vedea pe net. Mai la stinga, mai la dreapta, atit am putut eu intelege din comenzile in engleza cu accent francez, latino-american si tailandez, si vaporul inainta usurel, incit imi spuneam ca-i doar o legenda povestea cu zgiltiitul vaporului. Dar era doar inceputul. Pentru alea cinshpe minute de glorie pe internet se munceste o zi intreaga (nu eu), baietzii de la motoare (inca n-am fost in pintecele vaporului) si domnii de pe puntea de la mansarda, vaporul e tinut din friie, remorchere pe o parte si alta il imping literalmente ca sa tina drumul drept. Ajuns in fata portilor, asteapta cuminte deschiderea lor si apoi intra incetisor, cu apa dupa el, pina la portile urmatoare si asteapta sa urce, si urca, si tot urca pina iese sprintenel pe partea cealalta. Nivelul de apa intre canal si ecluze e intra-devar impresionant, dintre 2 nave aflate una jos si una sus la fel. Dupa Miraflores mergem spre Pedro Miguel. La Miraflores e instalata si un soi de tribuna unde vulgul casca gura la vapoare, pentru ei spectacoul tre’ sa fie mai impresionant, caut si eu sa urmaresc nava de alaturi pentru a vedea cite ceva. Totul e mare, imens, imi dau seama dupa furnicile de remorchere care ne insotesc, oamenii de jos, cocotata la etajul 9 sint mai aproape de cer ca niciodata. Aerul e umed si cald, noroc ca inaintam si avem un pic de viteza, asa ca devine mai respirabil. Trag concluzia ca in Panama oamenii traiesc din pescuit, pilotaj si comertul cu aparate de aer conditionat, sint peste tot !

Mai apar doi piloti (It’s your first time ?), mai pe seara apar si valizele unor colegi pierdute de americani, nimeni nu mai credea, pentru ca ploua atit de tare incit abia vedeam « botul » vaporului.

Mai stau treaza cit sa fac o poza cu Centennial Bridge, apoi trag un pui de somn, deoarece mai e cale lunga pina la Gatun, la coada de vapoare infrinate si cuminti, dar nerabdatoare sa dea bice cailor putere. Dupa ce trecem de Gatun o sa vad si eu care-i treaba cu vibratiile pe vapor, miscarile, clatineala si alte senzatii care ma departeaza de punctul G (ala de greutate !!!!).

De altfel, cum se inalta vapoarele si cit fum scot ele se poate vedea oricind pe internet, existind camere care transmit live si cu oaresce desincronizari care fac miscarile plutitoarelor si mai spectaculoase in timp ce traverseaza ecluzele. Nu stiu insa daca si crocodilii dau la fel de bine.

Despre mirifica viata pe vapor, in episodul urmator

Manhattan, dupa Totul despre sex

Imi rezerv dreptul de a povesti mai tirziu cum se leagana trebile pe nava, mai exact cind o sa ma dau cu vaporul prin Pacific.

Ieri am luat trenul spre New York, stiu ca suna ca o bita de baseball in cap, dar asa s-a intimplat! Am acostat la Newark, un port linga New York, am luat taxiul pina la gara (20 de dolari) si trenul pina la New York (cam 6 dolari dus-intors). Mai exact la Manhattan.

Nimic interesant de povestit despre calatoria cu trenul, doar ca nasa era o tanti de culoare care trecea printre rindurile de scaune (ca la noi la personal) cu miinile intinse si ne lua biletele “don’t be affraid, give it to mamma”, sincer mie imi era frica de supracontrol, dar se pare ca la ei nu exista asa ceva. In gara de la Newark n-am inteles nimic, nici o indicatie ca lumea, in fine, noroc ca eram cu un baiat care mai facuse traseul, pentru ca suta de kilo de la casa dadea prioritatii gumei de mestecat decit intrebarilor noastre “how much??” “eighty mdfmadsga” “aha” si am sperat ca o sa primesc totusi restul corect. Bun. Am ajuns la New York rapid, m-am gindit eu ca de 3 dolari nu puteam sa merg prea departe, si acolo am iesit fix linga Madison Square Garden, pe care l-am si tras in poze pentru iubitorii de tot felul de sporturi. Ce nu-mi dadeam eu seama inca e ca la New York, si mai precis in bucatica aia de insula pe care ma aflam eu, sint adunate toate cladirile celebre si bulevardele la care viseaza toata semintia feminina: Fifth Avenue si Broadway, cu reprezentantele tuturor marcilor stiute si nestiute, inclusiv MTV store, Virgin Megastore, sediul CNN, basca Central Park, pentru amatorii de natura si unde am vazut eu veverite cu tupeu.

Ca New Yorkul e asa si pe dincolo stie toata lumea. Eu cred ca e… prea mult. Zgiriie nori ce se pravale peste tine, parasutati linga cladiri din anii 20 (zic eu), clasicele caramizi afumate care se oglindesc in aluminiul si sticla reflectorizanta. Si toate una linga alta, nu e un centimetru sa respire liber, un fir de iarba, totul inghesuit matematic, ca parca mai bine ma simteam eu in Obor printre blocurile proletare decit la piciorul uzinelor de marketing din Manhattan.

Pe Broadway totul e tipator, ecrane gigant care ruleaza reclame peste reclame, cite 4-5 pe un bloc, afise peste tot, solduri (ei bine da, iar am avut bafta), oameni-sandvis sau mai bine zis hotdog, copii de mingi cu meniurile in cap care trag de tine sa intri in vreun restaurant si care nu mai cred in poanta “I don’t speak english” chiar daca (sau mai ales pentru ca) e spusa cu accent francez.

Ce-am sesizat din specificul local: nu o foarte mare densitate de obezi cum ma asigurasera altii, insa am vazut asiatici obezi!!! Asta chiar nu credeam ca se poate intimpla… Si am remarcat ca negresele, cu cit sint mai grase, cu atit sint mai agresive si isterice. Sticla de apa plata de 24 ofz ce-o mai insemna si asta, cred ca aproape juma’ de kil e 2 dolari, covrigul de care voi vorbi mai jos tot la fel, si multe oferte la restaurante de genul “halesti cit poti de 7 dolari”, dar pina la 11am, faza pe care am ratat-o, si am mincat un sandvis de 10 dolari, in parc. Unde am vazut, printre gratii si de departe, un urs polar lesinat de soare (ca n-am avut timp de vizitat gradina zoologica). Daca va intereseaza, la Biblioteca publica e deschisa expozitia French Art Book. Pe francezii cu care eram nu i-a interesat aspectul.

Mi-am umplut aparatul cu poze, asa ceva nu vezi inca in Bucuresti, si totusi… Nu sintem departe, daca stau bine sa ma gindesc semanam foarte mult. Ideea asta m-a pocnit in clipa in care am auzit 2 romance vorbind: “si cit ziceai ca a dat pe aia?” “cred ca vreo 40…” si pot sa demonstrez: Mc Donalds? Thank you, avem si noi, asijderea KFC, Burger King, Adidas, Puma, Nike (aici m-am enervat, ca o pereche de pantofi pentru bebelusi costa cit una pentru adulti), Gap, tarabe cu covrigi la coltul strazii (la ei se cheama pretzel, da’ e doar un pic mai mare decit brasoveanca noastra si cu gust de piine cu sare), cu gablonzuri, posete si cirpe ieftine (un fel de 8 martie generalizat), trafic ca la balamuc (pe la ora 13 baietzii de la NYPD mergeau in gasca la masa, cu masinile urlind din sirene, ofcourse), oameni alergind ca naucii pe strazi, chiar la ora 18 (ei, la punctul asta noi avem oleaca de lene balcanica in nadragi…) – moment in care strazile se umplu brusc, flux si reflux in fata magazinelor si metrourilor, shoppingul a devenit sport national la americani, baseballul fiind detronat de mult -, mult praf, ambulante urlind, taxiuri galbene pe care le agati direct din strada, homelesi peste tot (cea mai tare pancarta era ceva de genul “dati-mi bani ca vreau sa ma imbat si ma care acasa la ele 2 femei care sa-si faca poftele cu mine”, pacat ca n-am fost prompta si n-am cotizat, ca merita!), 6 tricouri cu “I love NY” in toate variantele la 10 dolari, 3 caschete NYC la 10 dolari, pe cind in magazine am vazut caschete si la 34 (bine, ca a doua era la jumatate de pret si ambele de firma).

Si cea mai tare chestie, in caz ca nu v-am convins pina acum, e gura de canal pe care scria ROMANIA si pe care am imortalizat-o pentru eternitate. Asa am ajuns eu la concluzia ca New Yorku’ pentru noi este Romania doi…

Nu mai spun ca, pina la urma, cea mai tare distractie a fost sa-i aud pe taximetristii negri si obezi by default exclamind, auzind ca sintem francezi: “French?? Zidane??!! Hahahaha”. Parca mi-a mai venit inima la loc. Sa mai moara si capra vecinului.

Viata pe vapor (pupa-prora si de la babord la tribord)

Regula numaru’ unu: descalta-reeeeea! Aici toata lumea se descalta, de la vladica la opinca. Mai rau ca acasa la romani (dar si la altii cu civilizatii mai dihai ca a noastra): la intrarea pe mocheta se scot pantofii din dotare si se ramine in ciorapi sau nu, dupa posibilitati. Nu se aduce uleiu’, prafu’ sau alte impuritati pe covor.

Regula numaru’ doi: se maninca la ore fixe, afisate pe usa salii de mase, conform cu programul bucatarului, ca e si el om, regula mai putin valabila pentru micul-dejun si Comandant cu tot neamul lui care impreuna maninca cind vrea muschii lor.

Regula numaru’ trei: ierarhia trebuie respectata, cu toate drepturile si indatoririle ce decurg. Restul lumii nu prea are voie sa-l tutuiasca pe Comandant (in afara de secund si o mare parte dintre ofiterii francezi care-l cunosc mai din vechi), care are locul rezervat in capul mesei, i se patreaza papa bun si in cantitati mari etc. Acuma despre indatoriri: in sensul ca tre’ sa-mi pastrez rangul, sa nu stau la glume cu toata lumea, sa nu fac cu ochiu’ la tailandezi si nici sa zimbesc la filipinezi. Adica bonjour si comment ça va cu ofiterii francezi, noroc ca avem un roman la bord, dar cum e seful peste ingineri, am dreptul sa-i vorbesc J Filipinezii sint ca niste copii, rid tot timpul si din orice, inteleg engleza mea cirpita, iar cind nu ne intelegem aratam cu degetele (sa ma ierte mama)! Acuma, de unde naiba sa mai stiu eu cum se spune la vinata in engleza??? Mergem in camera frigorifica si aratam! Ma refer la bucatar si la ajutorul de bucatar (care e si menajera noastra), de altfel niste draguti care ne rasfata. Pentru toata lifta asiatica eu sint „ma’am” si sotul meu e „captain”, nu mai e barbata-miu.

Acum sintem in perioada in care schimbam ora in fiecare zi practic, si vom culmina prin a sari ziua de 20 august, dupa care vom fi inaintea orei europene (in acest moment sinteti cu 9 ore inainte, situatie care va dura pina mine).

Viata e ingrozitor de monotona, si daca nu-ti faci un program zilnic ai toate sansele sa o iei razna: practic peisajul e acelasi, vibratiile motoarelor la fel (se mai condimenteaza din cind in cind cu miscari de balans din cauza hulei, un fel de cutremur maricel, din toate sensurile si care dureaza ore in sir). Lucrurile se schimba atunci cind vaporul intra in port, toata lumea e consemnata la locul de munca, turele dispar, se munceste nonstop ca-i noapte, ca-i zi, in schimb vaporul e nemiscat ! E aproape ca si cum am fi pe pamint.

Deci dimineata micul-dejun dupa care plaja, o ora si jumatate, cit nu prajeste soarele prea rau, apoi un film sau o jumatate de film pina la ora mesei, dupa care un alt film sau restul filmului de mai devreme si sfinta siesta. Mai pe dupa-amiaza plaja si o ora pe bicicleta medicinala, pentru a da jos chinezariile si frantuzismele acumulate peste zi, eventual ingrosate cu niste inghetata americana, uneori un iaurt american (Stonyfield Farm, nu prea grozav, care se afla in plina promotie de capace). Seara iarasi masa, apoi film sau film-film, daca inca n-am adormit, sau lectura, apoi somn. Acum sint in plin apogeu culinar, ma gindesc ca daca cineva vrea sa se certe cu mine definitiv n-are decit sa ma invite la un restaurant chinezesc. N-am gustat inca (si nici n-am de gind) untul de arahide si siropul de artar de productie americana, care sint facute in intregime din porumb. Om minca noi mamaliga, dar nici chiar pe piine!

Bineinteles ca la inceput am fost foarte surprinsa si mindra de mine sa vad ca n-am rau de mare! Aiurea, era doar inceputul. Cind am urcat pentru prima data pe vapor, acesta era in „mouillage” (scriu in franceza in speranta ca ortografia bate fonetica), adica in rada, ancorat undeva la intrarea in portul Balboa (Panama) si totul era foarte... static! Raul de mare incepe odata cu hula (un fel de valuri care lovesc succesiv vaporul, valurile fiind resturile unei furtuni indepartate), care da miscarile gen cutremur, mai ales in timpul radei. Am petrecut o noapte asa, e groaznic, si daca se mai busesc si containerele intre ele esti in plin spectacol tactilo-auditiv. Cel mai greu e ca nu se poate dormi in conditiile astea, eu macar recuperez ziua, dar proletarii de aici tre’ sa se tina de program, nu e vesel de loc...

Drumul catre port e cu adevarat fascinant. Vin pilotii pe vapor (am cunoscut in special batoze americane, cu umor american si replici americane „welcome to New York” pe post de la revedere, faimosul „first time here?”, apoi unul latino scos parca din telenovele) si ghideaza vaporul printre alte vapoare spre port sau ecluze (in cazul canalului Panama): 30 la dreapta, 10 inapoi, stai, da-i drumul si altele asemenea (am pus si eu mina pe cirma si cred ca mai tremur si acum de emotie) si tot asa timp de mai multe ore (pentru canal operatia dureaza 12, 14 sau 16 ore pina la oprirea motoarelor). Gararea propriu-zisa e spectaculoasa, in marsarier, vaporul e pur si simplu lipit de ponton, ajutat fiind din lateral de remorchere pentru a avansa corespunzator.

Apoi urmeaza descarcarea si incarcarea containerelor, macaralele uriase defileaza la un metru jumate de geam, intr-o dimineata am facut chiar plaja printre containere zburatoare, doar nu era sa ratez soarele de Newark. Si asta se intimpla nonstop, uneori o zi si jumatate, pina cind vaporul e incarcat, deci gata de drum. Nici acum nu mi-e clar cum stiu oamenii aia ce sa ia si unde sa puna, desi mi s-a explicat ca totul e computerizat, tot nu pot sa inteleg cum stiu Doreii macaragii si americani ce sa faca (mai ales de cind am aflat ca au scos din priza niste containere-frigidere cu mult timp inainte de descarcare!). Care-i treaba cu ecluzele si ce vrea ele am inteles pina la urma, dupa multiple explicatii.

De doua zile e urit, cerul e innorat si prin urmare nu mai pot sa fac plaja. Inaintam spre nord, asa ca e din ce in ce mai racoare, ceea ce va doresc si voua.

Dintre distractiile si senzatiile tari de pe vapor amintesc simularile de orice, care incep prin alarme si atunci stiu ca tre’ sa urc la pasarela unde ori stau cuminte, ori cobor pe vreo punte, imi pun vesta de salvare si ascult explicatiile despre cum ma salvez in caz de orice. Ar mai fi liftul, alta chestie tare, mai ales ca stam undeva pe la etajul 8. Evident ca se zgiltiie din toate incheieturile, si, cum e metalic, sunetele sint pe alocuri infricosatoare, dar scuip in sin, Doamne ajuta, si ajung! De altfel, evit cit pot folosirea lui...

Dupa cum spuneam, sintem in plina perioada de schimbare a fusului orar, adorm pe la ora 21 dupa ceasul de pe perete, ceasul biologic habar n-am cit mai e, am un ceasornic fixat pe ora Romaniei, dar e irelevant, pentru ca nu mai functionez de mult dupa orele Europei. Am aflat ca in curind ne vom trezi pe la ora 4 dimineata si va fi lumina, cu cit ne apropiem de Japonia, unde ziua e foarte lunga, poate asta e explicatia pentru boom-ul lor economic, muncesc zi-lumina si la propriu.

Oamenii par a nu avea probleme, insa sint foarte singuri si evita sa vorbeasca despre viata de acasa, cele mai multe discutii se concentreaza in jurul muncii, chiar si la masa, nimeni nu spune „ce-as face daca as fi acasa”, duminica elevii pregatesc ceva bun de mincare (ieri am avut banana split, duminica trecuta clatite, iar duminica viitoare nu va exista pentru noi!).

Nu exista alcool pe vapor, doar o bere fara alcool, deci fara gust, Cola din Hong Kong, Fanta arabeasca (cu o culoare si un gust diferite), Sprite (n-am gustat, nu stiu de unde vine), apa plata la sticla – Bonaqua, va mai amintiti de marca?? Doar ca apa asta vine din Hong Kong si are gust de sulf-, sifon (soda water) la cutie – la fel de proasta. De altfel, pe vapor apa e fabricata din apa marii si depinde de temperatura acesteia, asa ca pina mai ieri nu am stiut ce-i aia apa rece de la robinet (ce bine ca avem frigider in cabina)! Legumele nu au nici un gust, cam toata mincarea ne vine acum din Statele Unite, nici nu-mi vine sa mai maninc, doar fructele vin din Panama si sint extraordinare (papaya, ananas, mango...).

Cam asta ar fi viata pe vapor, nimic spectaculos dupa ce intri in ritmul ei, care ramine totusi agitat si la figurat, dar mai ales la propriu pentru mine...

Care-i treaba cu orele in afara ceasului

Stiu eu ca sinteti doamne si baietzi umblati sau cel putin cititi, ca in Romania ora se schimba de 2 ori pe an, o data inainte si o data (surpriza!) inapoi, ca ati fost poate unii in afara tarii si a trebuit sa dati piept cu decalajul orar, sau macar ati vazut filmul “Lost in Translation” (ala cu Bill Murray care cica nu poate dormi pe motiv de aterizat in China, sanki, avea mustrari de constiinta artistica ca trebuia sa filmeze pentru o reclama de 2 lei vechi), ei bine, toate astea nu-nseamna nimic fata de schimbatul orei pe un vapor care traverseaza fusele orare ca pe casutele de la sotron.

Totul a-nceput bine, ajunsa in Panama am realizat ca am petrecut o zi de 34 de ore, uau, super, cool, ce tare sint, de atita cascat gura in stinga si-n dreapta am uitat ca tre’ sa mai inchid ochii pentru un pui de somn. Apoi a urmat o ora inainte si-napoi, in State, nimic deosebit, doar ca mi se parea pacat ca e seara deja la ora 20, bastinasii nu profita deloc de vara… Ce-i drept, se duc mai devreme in club, e totusi si justitie pe lumea lor.

Adevarata aventura incepe insa in Pacific, cind zi de zi se schimba ora. Ora 2 noaptea devine 1 si tot asa, si tot asa, si tot asa, si-asa, si-asa… pina cind nu mai stii care ti-e ceasul biologic, daca vrei copii, citi ani mai ai, daca e normal sa-ti fie foame sau somn, daca e logic sa vezi soarele sus la ora 5 dimineatza, daca ai vedenii cind ceasu’ de pe perete arata numai ora 4 si te intrebi daca e de fapt ora 16, sau cind acelasi soare sta fix in virf toata ziua apoi coboara vertiginos spre orizont, daca luna a gresit sau nu cerul cind s-a cocotat sus la 10 dimineata sau alte bizarerii de acelasi gen.

La toate astea se aduna fel de fel de povesti ciudate despre fusele (sau fusuri, cineva sa ma opreasca) orare, cum ca in China, cit ii ea de mare (se intinde pe 4 fuse orare) e aceeasi ora de la stinga la dreapta si de sus in jos, cum ca vecini de insula in acelasi arhipelag carevasiza (pe undeva prin Oceania) au o diferenta de aproape o zi intre ei – aici vestea buna e ca se pot comite de 2 ori acelasi chefuri, incepind cu botezu’ si terminind cu Anu’ Nou, adicatelea mergi o suta de metri mai incolo si nici nu te-ai nascut inca (aici recomand a se citi “Insula din ziua de ieri”, de Umberto Eco).

Si totul se trage de la ereticul de Galileo Galilei, care n-a lasat Pamintul fix in centrul Universului cum ar fi vrut Biserica (fiind si el baiat cult si citind clasicii in domeniu), asa ca Soarele musai lumineaza Pamintul in mod rasist si descriminatoriu, unii avind soare cit nu pot duce, altii numai pe sponci, iar marinarii, care sint natia nefericita din aceasta fraza complexa (pasagerii fiind inclusi) au parte de programul solar cel mai capricios din cite exista.

Eppur si muove, ai, tataie?? Si inca cum! Aici ma refer la vapor, caruia i se rupe ca proletarul mai cu seama asiatic, care a tras la bidinea sau la fringhie toata ziua, tre’ sa-si refaca celula nervoasa pentru o alta zi intelectuala. Nu se jeneaza si vibreaza incontinuu. Iar vibratiile acestea au efecte perverse: intr-un colt ascuns si prin urmare greu detectabil ceva scirtiie, pacane, biziie, murmura, cotcodaceste exact cind ti-e somnu’ mai dulce si visele mai roz… De aici si adaptarea vaporului la mediu, cu usile care se intepenesc in dispozitive speciale atunci cind sint deschise, cu veioze, calculatoare, imprimante fixate pe birouri in cuie si fringhii, cu sertare care nu se lasa scormonite din prima, avind un clenci dedesubt, dar si a omului: in unghere nebanuite si in mod normal neatinse de privire, sint infundate ghemotoace de hirtie, scobitori, fisii de scotch si alte obiecte care-si descopera vocatia antifonica (periute de dinti, lingurite, etc).

Asa ca la toamna, cind o sa apara toate Escele pe televizor cu prompterul ingrijorat ca se schimba ora, o sa privesc ceasu’ european cu dispret: numai de atit esti in stare??? Valabil si pentru urmatorul cutremur mai mic de 5 grade.

Made in Japan, adica pe vapor

Nimic despre Japonia. Nu povestesc nimic, pentru ca n-am ce. Domnii acestia de culoare galbena si cu ochii presati nu mi-au dat voie sa ies de pe vapor, adicatelea sa calc pamintul lor sfint, ca in apele lor teritoriale sint deja (oare apa am voie s-o trag ??).

Evident, nu mi s-a dat nici o explicatie pentru interdictia de a parasi vaporul, poate pentru ca in capul lor « pasager » primeste « clandestin », poate cred ca romanii sint lesinati sa emigreze in Japonia, si fac orice pentru asta, se casatoresc cu un marinar care are sanse sa ajunga in Japonia si care eventual ii poate imbarca cu el ! Asta da strategie….

Oricum, m-am hotarit. De-acu’ inainte, la vederea blitzurilor nipone, le stiti, rivalizeaza cu nocturna de pe stadion, o sa ma incrunt si eu ca Ilarion Ciobanu : « Ce cautati, mai domnilor, in muntii nostri ? »

Dixit.

Shanghai, intre doua ceruri

Pentru ca, apropiindu-ne de port, ne-am aflat intre doua ceruri: de-o parte stelele cu nevazuta, pentru Europa, constelatie a Sagetatorului, iar de alta norii brazdati de fulgere. Pluteam dinspre lumina instelata a marii spre intunericul furtunii de pe coasta, croindu-ne drum, impotriva curentului si printre zeci de vapoare si barci ale pescarilor, catre “vaporuta” delimitata de lumini verzi si rosii si de-acolo catre riul care ne duce in port.

Shanghai, cel mai mare oras din lume, cu o populatie cit Romania fara capsunari.

Noaptea, marea e ca un munte pe care-l urci, si cu cit te apropii de virf vezi luminile dincolo de el. Ca e un oras, ca e un vapor, luminile apar mai intii abia deslusite, o unda difuza in linia orizontului, apoi din ce in ce mai puternice si conturate. Lumini albe, rosii si verzi. Rosii pentru babord (stinga vaporului) si verzi pentru tribord (dreapta), ocazie ca sa inventez o regula pentru faimoasa prioritate de dreapta care exista, intru stingerea ignorantei mele, si la vapoare: daca vezi rosu, adica vapor care vine de la dreapta, apesi frina si-l lasi, tata, sa treaca. Daca iti arati tu luminile verzi, ceilalti trebuie sa te lase sa treci, exceptie facind chinezii pe care nici macar nu poti sa-i porcaiesti ca ti-au taiat fata, ca oricum nu vorbesc engleza si consumi undele hertziene degeaba.

Pilotul a ajuns la bord intr-o pilotina, adica un fel de ricsa fata de convoiul de camioane pe care-l avem noi. Pilotul, chinez bineinteles, in uniforma si fumind ca un turc, ne ghideaza intr-o engleza imperceptibila, printre vapoarele care trec atit de aproape de noi incit comandantii si-ar putea da mina, daca n-ar fi obligati sa ramina lipiti de radare, GPS-uri, telefon si tigara care parca nu se stinge niciodata. Siruri indiene de vapoare, de o parte si de alta, campinguri de vapoare in zare ce-si asteapta intrarea in port, pe astea le recunoastem dupa luminile aprinse pe fiecare centimetru patrat, barcute sinucigase de pescari cu testamentul la zi si altele pe care binoclul nu le-a putut cuprinde.

Chinezii mi-au acordat shore-passul, adica permisiunea de a iesi pe uscat, nu ma asteptam de la un refuz din partea fostului stat "vecin si preten”, numai ca nu am avut cind sa cobor, pentru ca am parasit portul la ora 12, dupa 8 ore petrecute aici, pe care in mare parte le-am dormit.

Asa ca plecam, iarasi intre doua ceruri, cel de deasupra noastra minios, degraba varsatoriu de ceata si ploaie cu polobocul, iar cel de la orizont senin si altruist, astfel ca vapoarele din zare par a pasi pe un podium azuriu inainte de a-si pune bocancii pentru a nu se murdari in morirla fluviului imens (Fluviul Galben?) pe care navigam (cre’ca vreo 5 Dunari una linga alta). De-a lungul calatoriei mele am vazut ape in toate nuantele, de la albastrul cel mai pal, trecind prin verde, pina la negru petrol. Aici insa apa e galbena, o fi probabil marturia inundatiilor care s-au abatut peste China in ultimul timp.

Valize plutitoare inca nu am vazut, asta daca nu pun la socoteala barcutele lor de buzunar.

Scaldatul interzis

Toate lucrurile bune au un sfirsit, ca daca dureaza prea mult isi pierd orice farmec. Asa e si cu aceasta calatorie, se termina pentru mine inainte ca vaporul sa refaca traseul in sens invers.

Miine vom debarca la Hong Kong, astazi sintem aproape de Yantian, in curind aruncam ancora aproape de tarm si deseara speram sa iesim la plimbare in port, impreuna cu romanul nostru.

Asadar ma pregatesc sa-mi parasesc palatul plutitor (cam 300 m lungine / 30 m latime / aproape 15 etaje de bloc inaltime), cu cele aproape 1500 de fotografii facute, bronzul la purtator (o culoare pe care nu am avut-o niciodata, rodul a multe zeci de ore petrecute in soarele de 30 de grade si aer umed), tricoul cumparat de la New York (singura cumparatura facuta pina la marele complex Europa din Hong Kong, ca sa vedeti cit timp de shopping si de betie mai au marinarii din ziua de azi) si lucruri extraordinare vazute si traite, pe care poate n-am avut timp sa le descriu. Ce m-a impresionat cel mai mult: lumina fosforescenta si valurile din jurul vaporului, intr-o noapte intunecata, minunatia fiind datorata unor microorganisme care vietuiesc in apa; cele doua ceruri chinezesti, vizibile si ziua; romanii pe care-i auzeam in walkie-talkie la Yokohama, imi pare rau si acum ca nu i-am contactat; valurile ce parca intrau in cabina, intr-atit de mare era gradul de inclinare al vaporului in anumite zile furtunoase....

Inchei aici Jurnalul de bord, dar nu si suvoiul de impresii, ca mirarea inca nu s-a terminat.

Colentina, Piata Sudului, Rahova, Ferentari, Yantian

Stiu ca am zis ca nu mai fac, dar nu ma pot abtine!! Am fost aseara in vizita la chinezi, pe la 11 noaptea, cind am primit permisiunea sa iesim pe uscat. Adica am trecut pe linga teancurile de DVD-uri piratate cu filme trase direct din cinema, laptopuri, aparate de fotografiat aterizate pe punte, si-narmati cu carduri de acces (aici exista carduri magnetice !) trecem printre stilpi ca in magazine, marfa e inregistrata, la poarta portului oricum pasapoartele noastre sint fotografiate (probabil sa nu le falsificam pe drum sau in caz ca le inecam in bautura).

Nu ca stau eu in Primaverii, da’ Yantianul vazut noaptea seamana ca doua picaturi de apa cu acele cartiere bucurestene enumerate mai sus. S-ar putea totusi sa ma insel si sa supraestimez orasul oriental, dar noaptea toate pisicile sint negre si toti chinezii galbeni.

Si-ajungem noi si in fata lantului de restaurante chinezesti, adica un soi de bodegi cu iesire la strada, lautari de nunti cu repertoriul ca un meniu scris prost in engleza, ne asezam la o masa, eu nu-nteleg de ce are numarul 208, probabil ca sint numerotate toate mesele de circiuma din oras, dar asta nu-i nimic, trebuia numai sa comandam. Si cum sa comanzi la o hoarda de chelneri-spalatori de vase-macelari de peste (eram intr-o crisma pescareasca) care nu vorbesc engleza?? Noroc ca marinarii stiu cum se spune “bere” in toate limbile. Am zis bere?? Am vrut de fapt sa spun ceai cu 3,1% alcool, numai bun sa pastreze abnegatia si spiritul cetatenesc ale fruntasului proletar si tovaras chinez. Noroc ca principiul “aratat cu degetul” (desi mama spune ca nu e frumos si imi da iarasi peste mina) functioneaza aici, avind in vedere ca marfa e la vedere, pestisorii (unii de juma’ de metru lungime) plutesc serafic in acvarii, tot felu’ de bestii ale caror nume in limba romana zace in DEx, nu inoata in Marea Neagra, raci, creveti, arici, pisici si alte animale pe care le stim de pe Discovery si din retetele din Unica. Deci mergem, aratam cu degetul si cu miinile cam cit sa fie, baiatu’ cu sort scoate condamnatul (sau condamnata, ca n-am stiut niciodata sa-i discriminez sexual), ii da un polonic in cap, il pune in galeata si galeata pe cintar. Chelnerita care se ocupa de noi (pina la sfirsitul serii am o revelatie: nu sint chiar identici chinezii astia) ne aduce beri, ceai (de-adevaratelea), aperitive : alune de-ale lor si picioare de gaina (zic si eu asa, puteau fi de cocos, curcan sau bibilica) fierte, sa fie la ei, am vazut o fata mincind niste labe imense si negre si mi s-a intors instantaneu stomacul pe dos. N-apucam sa bem o gura doua de bere ca reumple paharul, oare la ei nu functioneaza principiul “pin’la fund”? Pina ne vine noua mincarea (cochilii, arici de mare, creveti prajiti) au timp sa manince doua rinduri de mese de personal, Doamne ce de orez mai maninca cu betele alea !!! Gust din toate, dar cu mare stringere de inima din oul centenar (mi se explica) si intr-adevar are inele de culori diferite, ai zice scoarta unui copac tratat cu C12. As vrea sa maninc pepene, da’ nu stiu cum sa cer, si dupa ce am intrat in bucatarie in speranta ca am mai putea arata cu degetu’ (scuze) cam ce-am vrea, ies usor ingretosata (astia n-are Sanepid, nene ?) si renunt. Noroc ca la sfirsit, cind cerem nota, vine si pepenele, probabil din partea casei. Ei, acu’ tre’ sa mai si platim, armata de chelneri care se aduna in jurul nostru (era chiar atit de evidenta intentia noastra de a fugi fara sa achitam??) se uita neincrezatoare la dolarii nostri, degeaba le scriem pe hirtie ca 1 dolar egal 8 de-ai lor (cre’ca yuani), ntzzz, cardul Visa e invirtit printre degete, probabil ca neam de neamu’ lor n-a vazut…. Da’ daca stau sa ma gindesc nici in Bucuresti nu prea poti plati cu cardul in circiuma. Am avea de platit cam vreo 80 de dolari, mi se spune ca e ok pentru minunatiile care se digera acum in stomacele noastre. Intr-un final reusim sa schimbam banii, un cuplu de la masa de alaturi verifica bancnotele pe sub masa, ia uite nomenclaturistii, zic eu, aici incluzind si puradeii de sefi in masini occidentale iesiti in gasca si toale de Europa la birt, garindu-se pentru doua minute in fata restaurantului, ca sa produca invidie la clasa muncitoare.

Fetele chelnerite, ca fetele, chicotesc pe linga cadetii francezi care fac poze cu telefoanele mobile, ce sa zic, parca n-ar fi China mama mobilelor, pina si cel mai amarit docher are ditamai celularu’, da’ ele tot se hlizesc cind le fotografiez si-mi zic tot felul de lucruri, presupun eu, dar nu le inteleg si mai ales nu stiu cum sa le fac sa inteleaga ca nu inteleg!

Dupa care ne-ntoarcem pe vapor in virful picioarelor, nu mai povestesc cum rideau chinezii din noi in naveta portului cind am crezut ca rateaza statia din fata vaporului, cum circula ei in toate sensurile pe toate benzile etc.

Asta a fost. Acum parasim Yantian-ul pentru Hong Kong.

Hong Kong din tei sau Dragostea din Hong Kong

Pentru ca nu se putea sa nu dau peste Ozone tocmai la Hong Kong, intilnire de gradul trei care m-a marcat intr-un asemenea hal incit am facut urgent o poza cu buticul din care se revarsa melodia cu pricina. Asta e mina destinului, sint intilniri de la care nu putem lipsi, chiar daca pentru a le onora trebuie sa facem ocolul Pamintului la propriu.

Revin mai jos la imnul international anonim (zic asa pentru ca, dintre cei intrebati, nimeni n-a fost in stare sa-mi spuna in ce limba se cinta mai ahuuu mai ahaaa), pentru ca acum simt nevoia de a povesti cum s-a petrecut intrarea in portul Hong Kong, la fel de geniala ca si celelalte din China, adica rada in timpul zilei si acostare pe intuneric, ca operatiunea sa fie mai palpitanta si pilotul mai isteric. Despre caldura nu mai zic nimic, ma astept deja la tone de pietre indreptate spre mine, in schimb circulatie mai haotica nici la mine in intersectie la Lizeanu n-am vazut (sau in general pe Mihai Bravu unde cel mai in siguranta ma simt in metrou). Aici regula de baza e legea junglei coroborata cu egalitate dar nu pentru catei, adica daca esti mic, pui sirena pe mute si te fofilezi pe unde poti, ai grija insa la curentii pusi pe liber de magaoaiele pline de containere. Asa am avut eu parte de senzatii tari vazind o barcuta depasindu-ne pe la spate, credeam ca am prins-o in elice, dar nu, la un moment dat a iesit victorioasa pe partea cealalta. Ziceam eu bine intersectia de la Lizeanu, ca acolo nu prea vezi semnalizare dreapta-stinga, tre’ sa dai cu banu’ sa ghicesti care unde o ia, asa cred ca fac si chinezii dusi cu pluta prin portul din Hong Kong, de-si iau fata sau spatele unul altuia intr-o gramada vesela si intraductibila. Ne-am parcat si noi in spatele altui vapor, apoi pilotul nemultumit (de munca lui, presupun ca-si pregatea autocritica) i-a zis sotului comandant da-te 3 metri mai in fata, pen’ca riscam sa pupam prora vaporului din spate sau in cel mai bun caz sa ne incurcam parimele, situatie de care imi dadeam seama pina si eu, calita dupa atitea parcari prin cite trecusem. N-am avut voie sa vad spectacolul de la fata locului, adica chiar din partea din fata sau din spate, pe motiv ca e periculos, poate data viitoare. Apoi ne-am pus lacatele pe valize si am asteptat agentul care n-a avut inspiratia sa faca o copie dupa actul meu de identitate francez si a trebuit sa mai stam o jumatate de ora peste program pina am transmis un fax la Biroul de Imigratie etc.

Cu o seara inaintea hitului international deci, a trebuit sa facem fata unui receptionist cam ingust la minte care nu inregistra faptul ca noi NU aveam pasapoartele la purtator, fiind retinute peste noapte la deja pomenitul Birou de Imigratie. Dupa ce ne-am enervat suficient pentru ca trebuia sa lasam o garantie care depasea pretul camerei, am reusit sa ne intelegem cu alti 3 receptionisti care veneau cu variantele lor de explicatie, ne-am preluat cartelele magnetice si am urcat la etajul 23. Sticla de un litru juma’ de Evian in camera costa doar 6 euro juma’.

A doua zi, dupa lungi preumblari printre tarabe si tarabute (remember piata Cringasi ? ce vremuri….), dupa cele 30 de secunde de reculegere in memoria Ozone, ne revarsam in cartierul indian, pe strazile cu magazine discount, poate ca asa arata angroul Europa in versiune oras, vinzatorii te trag de mineca si-ti propun oferte care mai de care; atentie la ce cumperi, mai bine compara preturile in mai multe magazine si alege mai tirziu, in speranta ca vei regasi magazinul cu oferta cea buna si mai ales nu te lasa atras in plasa vreunui croitor. Caldura mare, nenica, pe strazi vezi tot felul de umbrele (care la noi ies de obicei pe ploaie) la purtator, la orice ora e full, de parca oamenii astia n-ar munci.

Prima zi e dedicata cumparaturilor asa ca ne preumblam pe strazi identice si cautam cadouri in piata de noapte, pe Temple Street, chinezarii ca sa ne creada familia ca am fost in China.

Pe strazi mai circula si masini, de regula pe stinga, ca la englezi, prin urmare volanul e pe partea dreapta, chestie care m-a tulburat atit de mult ca nu mai stiam unde e locul mortului.

Dupa autobuzul hotelului dorim sa incercam si alte senzatii tari, asa ca luam metroul. Sint doar citeva linii, fiecare sens e numerotat ca sa fie totul mai clar, in metrou traseul e afisat deasupra fiecarei usi iar statiile sint reprezentante de beculete care se aprind, mai simplu nu se poate. Nu dai buzna in metrou imediat ce ajunge in statie, pe motiv ca sint usi de sticla ce culiseaza mai intii intr-o parte si alta si mai apoi se deschid si usile metroului lung cit o zi de post atit la propriu cit si la figurat. Daca esti orb ai incurcat-o: tichetele se obtin doar de la masini automate si se pastreaza pina la sfirsitul calatoriei cind vor fi inghitite de masinaria care te lasa sa iesi din metrou. Daca ai reusit sa iesi din metrou (nu uita sa ceri ghidul cartierului la Customer Service, tot acolo schimbi si banii daca nu ai monedele necesare pentru distributorul de tichete), sigur dai peste una din sutele de pasarele aeriane (nu zburatoare). Noi am nimerit hotelul, a treia oara chiar din prima (bine, am trisat putin, ca era noapte si se vedea firma luminoasa de la o posta), dupa ce ne-am ratacit putin printre strazi si cladiri trase la xerox, pe fiecare strada existind o biserica sau scoala catolica. Hotelurile incep cam de la etajul 3, pina acolo sint parcari si centre comerciale. Pe strazi nu prea vezi masini parcate, in afara taxiurilor si autobuzelor (n-am vazut in viata mea asa o mare cantitate, cre’ca sefii de Ratb ar putea sa implementeze cu succes modelul chinezesc). Zgirie-norii lor musai ca au parcari subterane (supraetajate am vazut, chiar si pentru autobuze), altfel nu vad cum s-ar volatiliza masinile peste noapte ca sa reapara a doua zi.

De mincat am mincat intr-o crisma pe care am gasit-o pe traseu, ne-am propus sa mincam o supa si sa ne refacem mai tirziu intr-un restaurant. Aici tot meniul afisat pe pereti era scris in chineza, am descifrat si niste cifre arabe, probabil preturile, si am avut noroc sa dam peste o chelnerita care vorbea doua boabe de engleza si care a avut amabilitatea sa ne aduca un bol cu supa ca sa ne dam seama daca asta vrem cu adevarat. Normal, paharele de ceai din partea casei sau nu, ca cine intelege ce scrie pe nota lor de plata!?

Si asta nu-i nimica.

A doua zi ne-am deplasat in metrou, ca eram tata si mama lui, pe insula Hong Kong, noi fiind cazati pe continent. Sa vezi acolo zgirie-nori, pasarele (tot nezburatoare), trafic nebunesc, sediile tuturor bancilor din lume (alea care conteaza), sa tot stai gura casca si cu capu’ dat pe spate, in speranta c-o sa vezi virful multietajatului. Multe autobuze chiar si tramvaie cu doua etaje, cel superior fiind inchis sau descoperit, dupa o logica pe care nu am prins-o. Pentru o viziune completa asupra Hong Kong-ului si o panorama pe masura, am urcat pe Peak, adica in virf, cum ii spune si numele. Pentru aceasta trebusoara am luat tramvaiul funicular, motiv de mare mirare la contactul vizual cu cladirile inclinate spre 45 de grade, pe vapor n-am trait asa ceva, a trebuit sa ma catar in virful muntelui chinezesc ca sa vad cum e. De atita caldura vedeam orasul ca in ceata, adica partea building a insulei si un pic de mare cu ambarcatiunile de rigoare. Coborirea a avut si ea farmecul ei, noi plasindu-ne in primul rind, in spatele vatmanitei care-si contabiliza chenzina, iarasi turnuri din Pisa si senzatii tari, aparate de fotografiat care mitraliau tot ce misca (un fel de a spune), Muzeul figurilor de ceara al lui Madame Toussaud pe care l-am ignorat pe motiv ca noi avem originalul la Paris, i-am vazut totusi pe alde Bruce Lee si Jackie Chan, apoi autobuz supraetajat (cu gindaci clandestini) si directia Aberdeen ca sa vedem celebrul restaurant plutitor prezent in mai toate filmele celor doi super-actori mai sus mentionati. Evident, pentru ca e mai ieftin transportul in comun decit burghezul taxi, ca peste tot, in schimb taximetristii nu sint ranchinuosi si ne indicau autobuzul cel bun exagerind fireste durata calatoriei.

Bineinteles ca nu am ajuns chiar unde voiam, dar tot am avut parte de shopping si de o bodega unde am mincat bine, spre surprinderea mea continua, poate ca asta e paradoxul chinezesc: cu cit e mai murdar restaurantul, cu atit mincarea e mai buna. Sfat: oriunde ati fi in China, nu uitati sa aveti la purtator un sul de hirtie igienica, asa cum am vazut eu pe masa unui concetatean de-al lor, servetele pe masa nu exista, la buda hirtia e optionala, in schimb, fratilor fumatori, in sfirsit am invins: un restaurant ofera spatiu (atentie mare!!!) pentru nefumatori, doar daca are mai mult de 200 de locuri, ceea ce presupune un oarecare efort, asa se face ca intrebarea „se fumeaza aici?” e superflua, tre’ sa treceti fara menajamente la „o scrumiera, va rog”. Si-am mai vazut o alta chestie care in Europa tine de antichitate (exceptie facind club Fire si Vama Veche): in toaleta exista scrumiera!!! In schimb este absolut interzisa consumarea de bauturi si mincare in mijloacele de transport in comun, cred ca se pedepseste mai dur decit fumatul.

Am ajuns si la celebrul restaurant, dupa un templu si o alta calatorie cu autobuzul, acoperit de data aceasta, agrementata de un incident cu un alt autobuz cu un gabarit la fel de depasit, care s-a soldat cu o discutie (amiabila? injurioasa? politicoasa? revolutionara?) intre cei doi soferi, am sarit la timp din autobuz, ne-am plimbat pe faleza si-apoi ne-am lasat convinsi de un taxi plutitor sa ne plimbam pe canal. Astfel am avut o viziune circulara asupra restaurantului plutitor (nu se poate sa nu-l stiti, se numeste Jumbo), din fata liceu din spate ghetou, si am cunoscut cartierul la fel de plutitor al pescarilor (am presupus eu): adica oameni care traiesc cu catel (am vazut vreo 2 exemplare) cu purcel (mai degraba ghivece de flori pe care ghidul nostru ni le arata foarte incintat) pe ambarcatiuni mai mari sau mai mici. O alta solutie de importat pentru eradicarea crizei de locuinte. Am vazut de asemenea si singurul exemplar ramas din barca lor traditionala cu pinze.

Inapoi la hotel, la un restaurant pe care ni l-a indicat un receptionist ca fiind bun „in afara de restaurantul nostru, ofcourse”, unde am avut nefericirea sa comand acelasi fel de mincare ca la prinz (pentru ca un meniu, chiar scris in engleza, nu spune mare lucru despre felul de mincare, in afara de ingrediente, si pentru ca acelasi fel de mincare poarta nume diferite am tras eu concluzia), apoi la o terasa, unde snacksurile puse pe masa (ceea ce la noi se traduce prin „din partea casei”) costau cit o bere. Noaptea pare la fel de agitata ca si ziua, la miezul noptii autobuzele circula cu aceeasi frenezie (eu ma gindeam numai la 66-le pe care-l asteptam si nu mai venea, la colt pe Armeneasca, seara dupa ora 11), karaokele rasuna de peste tot, cetatenii isi fac promenada si se mai aseaza la o bere (ei nu sint tepuiti cu alunele alea la suprapret).

Una peste alta, Hong Kongul este o experienta care merita traita, si inca n-am vazut tot! Pentru ca ne astepta o alta calatorie in avion: Hong-Kong-Paris.

Dupa Paris-Panama in avion, dupa ce am traversat Pacificul in vapor, in 40 de zile turul lumii a fost complet.

Un comentariu:

Lasati raspuns aici: