28 februarie 2015

Societatea civilă din Bellu

Societatea civilă din Bellu, formată din foşti scriitori, muzicieni, actori sau artişti plastici de valoare, îngrijorată că uniunile de creaţie nu se restructurează la nivelul secolului XXI, vezi spre exemplu USR, s-a decis să ia atitudine. Printr-un memoriu pe care-l veţi găsi de luni, 2 martie 2015, la poarta cimitirului, adresat CNSAS, dlui Cazimir Ionescu, Societatea din Bellu cere un singur lucru: cheile CNSAS, socotind că schimbarea cerută de membri activi ai acestor uniuni de creaţie se află în sertarele instituţiei. Scotocind prin sertare, zice mai departe comunicatul Societăţii din Bellu, se va putea răspunde la multe întrebări de genul: Cine este Editura Trei? Dar Humanitas? Dar Cartea Românească? Dar Irina Margareta Nistor? E adevărat că există "liste negre" pe care dacă exişti nu publici niciodată vreo carte, nu obţii niciun rol,nu ţi se joacă nicio piesă, cărţile tale nu ajung în nicio librărie? Şi aşa mai departe.
În încheierea comunicatului Societăţii foştilor oameni de cultură din Bellu, se precizează: Întrucât "Societatea civilă" activă, vie nu poate lua nicio măsură, socotim că de la aceste chei ale CNSAS-ului pleacă toată problema, şi că de aici poate începe restructurarea uniunilor de creaţie. Dacă mai e nevoie de ele.

Decizia Comisiei de Cod Electoral de a se putea înfiinţa în România partide cu trei membri este binevenită. Vom afla astfel la următoarele alegeri partide formate din mamă, fiu şi un măgar, din tată, amantă şi şeful contabil sau din trei surori, acesta din urmă având şi avantajul că se poate constitui în piesă de teatru, putând fi jucat la Teatrul de Comedie, care este imparţial politic.

Elevii de 5, 6 ani din Anglia învaţă deja programare pe calculator, pe când elevii de aceeaşi vârstă de la noi, din România, învaţă să se împărtăşească. Ce nu le spune nimeni alor noştri este că cu fiecare "împărtăşanie" se căptuşesc sertarele de la CNSAS. Pentru că, copiii, naivi, pot "împărtăşi" "Domnului" situaţia familiară, unde a găsit tata banii pentru maşină, de ce mama merge la coafor, dar vine necoafată acasă şi multe, multe altele.

Milionarul român Comană s-a sinucis în toaleta avionului de Bogota. Lucrurile au stat în felul următor: Comană s-a ridicat de pe scaunul său, s-a dus la toaleta avionului, a scos cureaua de la pantaloni, şi-a petrecut-o în jurul gâtului şi s-a urcat pe scaunul wc-ului. Până aici vedem şi în filme. Ce nu mai vedem este continuarea: Întrucât trebuie obţinută înălţimea necesară poziţiei de spânzurat, cam trei metri, scaunul de wc se desprinde iar viitoarea victimă cade în afara avionului. Victima stă aşa, atârnată, până îl vede o cioară. Ori cioara, şi numai cioara sună la 112. Şi gata.

Agenţia CĂLIMARA


27 februarie 2015

Alunelu, alunelu, hai la joc

Acu' nu că avem noi habar de cum funcţionază justiţia din România, da' mesajele "avem încredere în justiţie" ale oamenilor de la putere, rânjetul cu care se duc la Jilava, bucuria cu care povestesc că le-a căzut sutienul în hazna te fac să te întrebi dacă e ceva adevărat în toate astea, atâta timp cât aceeaşi "avem încredere în justiţie" n-a rezolvat mineriadele, revoluţia, comerţul cu medicamente sau Bechtelu'.
Aşa că am început să cântăm Alunelu, Alunelu, hai la joc şi să să ne gândim cum să consolidăm democraţia autohtonă, înţelegând că de asta e nevoie acum când trebuie să atacăm Ucraina sau să ne alipim Moldova.
Am căutat în literatura de specialitate să vedem cum se face consolidarea. Şi am dat peste Ana lui Manole. Adică o zideşti şi biserica, construcţia, democraţia nu mai cad niciodată. Da, perfect, da' noi ce să zidim? Şi ne-a căzut ochii pe pisoiul care tocmai fredona Rock Or Bust' de la AC/DC. L-am ademenit cu nişte peşte, da' pisoiul ne-a luat-o înainte şi-a zis: Nu ajunge să scuturaţi câteva capete din vârful corupţiei, trebuie s-o luaţi de jos. Adică o arestaţi pe Udrea, da' pe acoperitul din teatru sau film sau editură îl lăsaţi să-şi facă de cap în continuare?
Aşa că noi ne-am dus la aniversarea de doi ani a Radio Activ Efem. Tineret mult. Asta era bine. Proiecte în zona literaturii române. Asta iar era bine. Au citit nişte poeţi macedoneni. Şi asta a fost bine. La care s-a băut şi-un vin, din păcate pe cât e bun pe atât de puţin.
Şi-am încălecat pe-o mătură şi ne-am pus în căşti Touch Too Much tot de la AC/DC, recomandând şcolilor să predea în locul religiei rockul acestor băieţi.

Denis

26 februarie 2015

Doua la un leu - 64

Din presa suedeza:

1. Ministrul de afaceri externe afgani roaga Suedia sa nu mai expulzeze cetatenii afgani, ca la ei în tara e... razboi.

2. O tînara a fost vizitata de politie pentru ca si-a atîrnat în fata geamului doua baloane cu heliu care a arata lumii ca împlineste 21 de ani. De-afara, un vecin îngrijorat a vazut un semn de propaganda pentru Statul Islamic. Culmea e ca tînara a si înlaturat baloanele incriminate.

24 februarie 2015

Ce se-nvață la școala capitalistă?



E greu să fii împotriva obligativității orelor de religie în școală când faci parte dintr-o societate traditionalistă și reticentă la inovații, deși, paradoxal, avidă să adopte, compulsiv, modele occidentale. Convingerea ”așa zice preotul, deci e corect” e atât de înrădăcinată, încât e aproape imposibil de pus în discuție. Desigur, o astfel de discuție nu și-ar avea rostul dacă preotul ar fi încununarea virtuților pe care le predică, iar Biserica un model de smerenie.
Această convingere umbrește o realitate, ba chiar o neagă: România este un stat secularizat, adică Biserica nu e o putere oficială în stat. Ora de Religie, înțeleasă ca Religie creștin-ortodoxă, pentru că, deh, ortodocșii sunt majoritari, nu are de ce să fie obligatorie. Școala trebuie să promoveze, prioritar, valori laice și republicane. În acest sens, mai potrivită ar fi o oră de Educație civică, axată pe studiul Constituției și a instituțiilor statului. Ora de Religie ar avea sens ca materie opțională, la nivel de liceu, cu condiția să acopere tot spectrul religios și să ofere o analiză diacronică și sincronică a fenomenului religios. La clasa pregătitoare, copilul nu are capacitatea de analiză necesară abordării unui astfel de subiect. Pentru el, ”Dumnezeu există” va avea aceeași valoare de adevăr ca și ”1+1=2”, pentru că așa i s-a spus la școală, de către preot sau doamna/domnul. Preotul are tribuna lui de exprimare, care este amvonul din biserică. El poate organiza cursuri de catehism la biserică, în afara orelor de școală, la care vor putea merge cei care sunt cu adevărat interesați de studierea religiei.   
Susținătorii orei de religie obligatorii, din clasa pregătitoare, recurg tot la argumente de genul ”e bine pentru că așa e.” Asociația ”Părinți pentru Ora de Religie” (sic), prezidată de Liana Stanciu, afirmă la punctul numărul 1 al ”Textului programatic” : ”Toţi părinţii vor să ofere ce este mai bun copiilor lor. Este dreptul părintelui să aleagă ce tip de educaţie vor avea copiii lui. Tot el, părintele, ştie că Dumnezeu este prietenul și sprijinitorul care nu dezamăgește. Sugestia e următoarea: Dumnezeu oferă tipul de educație cel mai bun. La punctul numărul 7 se afirmă : ”Educația fără religie înseamnă școală fără suflet, neam fără Dumnezeu și fără identitate.” Deci sufletul se exprimă numai prin religie, ateismul este exclus, iar identitatea noastră este exclusiv religioasă. Desigur, scopul acestei asociații e să promoveze studierea religiei ( !) în școală, interes pe care îl împărtășesc unii părinți și preoți. Cel puțin în Vrancea, unde în consiliul director al asociației se află un preot a cărui soție predă… religia. Conflict de interese ?! Nu, doar bune intenții și grija de a asigura generația de enoriași de mâine.
Vâlva, asociația și petiția pe Internet pentru ”menținerea religiei în școli” (sic) s-au ivit în urma sesizării, de către un cetățean, a unei absurdități : părinții trebuiau să ceară ca odraslele lor să NU studieze religia la școală ! Religia, adică ora de propagandă creștină, în general, pentru că amalgamul Biserică – religie e un loc comun. Asta în condițiile în care nu se pune problema retragerii acestui obiect de studiu, ci scoaterea din trunchiul comun. Unele voci îndrăznesc să ceară o estetizare a materiei și un unghi de abordare ecumenic, dar să nu împingem erezia prea departe. Nu merg copiii la biserică? Nu-i nimic, vine biserica la ei!  Pentru că ”imperativul poruncilor divine face apel la libertatea omului”, solicitanții de semnături nu văd nicio problemă, nici măcar logică, ca cineva să-și exprime dorința de a NU beneficia de un anumit drept. Ești liber să ceri să nu vrei, cum ar veni. Argumentele abundă în favoarea Religiei, obiect de studiu obligatoriu. Doar religia îi salvează pe tineri de la capcanele întinse de societate : (adolescenții) ”trăiesc o dramă şi în acest moment ei au nevoie de răspunsurile religiei care îi încurajează şi îi motivează în viaţă. Nu trebuie lăsaţi în braţele anti-culturii, pornografiei, violenţei, drogurilor, alcoolismului etc.” Fără prezentarea vreunui sondaj de opinie sau studiu științific, în petiție se afirmă, printre altele, că ”elevii nu refuză predarea religiei în şcoli, ci o prezintă ca pe o necesitate.” Mai mult, ”pentru adolescentul actual, scârbit de formalisme tradiţionale şi imperative sociale relativiste, fundamentul divin al Legii este o perspectivă salvatoare într-o societate dezorientată aflată în plină criză morală şi economică.” Păi religia nu e un astfel de ”formalism tradițional”? Nu-i nimic, cui pe cui se scoate. Firesc, autorii petiției concluzionează: ”este de neadmis ca elevii să facă o cerere prin care să participe la o oră care li se cuvine.” Cu alte cuvinte, Religia capătă statut egal cu Matematica și Limba română. Finalul este magistral: ”Și este aberant să revenim la condiţiile comunismului despre care credeam că tocmai am scăpat!” Capitalismul e, deci, obligatoriu religios. 

De citit si comentat si în Ziarul de Vrancea.

22 februarie 2015

Coldea cu Lenin la telefon

Sâmbătă am vrut să mergem la film, la Boyhood, da' când am văzut că ţine trei ore Tina Cumva a zis: bă, mai bine curăţă conopida aia şi aşa am făcut. Adică nu chiar aşa, că trebuia scoasă din beci şi nu m-am dus s-o scot, aşa că s-a dus Tina Cumva ş-apoi am zis că să mergem la măcelăria de lângă La Scena, acolo la Mântuleasa unde ne-au bătut capul toţi prietenii că-i cea mai mişto carne din Bucureşti, că fie porc, fie vacă, fie berbecuţ ţi se topeşte în gurăm, adică nu acolo în măcelărie, că n-o mănânci acolo, ci acasă după ce-o prepari, aşa că am luat cotlete de berbecuţ, care acasă s-au dovedit a fi de lemn. Le-am aruncat. Adică le-am dat unui câine care ne vine la poartă, unul Cornel.
Ce să mai facem? Că e sămbătă şi trebuie să ne odihnim şi să ne distrăm. Vedem Simona Halep în finală. Şi ea şi cehoaica joacă prost. Simona a câştigat numai pe greşelile stupide ale ăleia, că prea era înaltă şi frumoasă. Da' mă rog, a câştigat. Şi era şi nişte şeici pe margine, că unuia i-am făcut semn că să mă împrumute şi pe mine cu 30.000 de euro, da' nu mă vedea din cauza ecranului.
Şi uite-aşa s-a făcut seară şi de la ştiri am aflat că Elena Udrea merge luni la Parlament urmând să facă alte dezvăluiri importante. Una ar fi că ea i-a surprins pe Coldea cu Lenin vorbind la telefon. Alo? Lenin? Da. Ce faci acolo? Păi, revoluţie. Tu? Io ascult pe la uşi democraţia asta din Balcani, trebuie bine ascultată că are un zgomot nefiresc de mare furăciune, păi, ştii tu, băi, Lenine ce mişto se aude furăciunea? E aşa ca un ozene, să fiu al dracului. Da' Lenin nu răspundea că era mort de 500 de ani sau cam aşa ceva.
Şi seara ne-am uitat La Grammy, că peste Vedetele din Africa de la Pro am trecut de silă.
Aşa. Păi, la Grammy-ul ăsta n-a cântat nimeni nimic, că dacă era Delia noastră era mai bine. Păi, Sam Smith? Nu, niciodată. Beyonce cu lălăielile ei? Nu, niciodată. Mai bine Bere Gratis fet Anghel Iordănescu.
În miez de noapte a venit pisica noastră. Venea de pe Viilor. Ce mai e pe Viilor, întrebăm. Nu ne-a auzit, avea în labe un pachet de bani. Mare pachetul. Cam la o sută de mii de euro. Deci cine l-a pierdut e la noi.

Denis

20 februarie 2015

Eurovision 2015

Ăla din 2014 a murit, trăiască ăsta din 2015 la care, de ce să minţim, ne-ar face plăcere să mergem la Mamaia, să stăm cu valurile până la gât şi să ascultăm implicarea melodiilor româneşti în realitatea societăţii indigene.
Pentru că, nu-i aşa, cântecul, mesajul lui ajung mai uşor la inima, urechile, buzunarul melomanului. Asta în cazul în care vrea să cumpere CD-ul scos cu această ocazie. Cu care ocazie? Păi, cu asta de-i zice Eurovision 2015.
Dar s-o luăm de la început şi să vedem cum prezintă melodiile româneşti, versurile lor realităţile ţării, ştiut fiind ca înainte de a veni în România delegaţia FMI asta face: ascultă mesajele cântecelor indigene şi-şi dă seama astfel de dorinţele poporului român, de necesităţile lui, de câte femei la hectar sau în Centru Vechi are.
Am umblat prin selecţia românească făcută pentru finala din 8 martie 2015, ca să vedem câte melodii prezintă mesajul cu nasul al Elenei Udrea. Ne aşteptam ca toate să aibă un refren cam aşa: „Nasul, nasul, unde-l bagi, mie-mi vine să”, aici rima e nasoală, da’ e cu „te caci”. Nici la Băieţii, nici la Aurelian Temişan, nici măcar la Luminiţa Anghel n-am găsit vreo referire la această bizară şi adâncă problemă. Din contră, Luminiţa Anghel zice ceva de Million Stars, iar Temişan de Chica Latină.
S-o luăm cu Voltaj „De la capăt”. Noi am crezut că ei vor descrie în versurile lor rugăminţile şi libidinoşelile lui Vosganian, ca să vadă şi Europa cum la noi plânsul şi linsul microfonului sunt democratice, cum în alte părţi nu-s.
Mergem mai departe. Ştim şpăgile din Microsoft, ori noi, naivi, am crezut că cel puţin câteva trupe sau solişti vor avea în refrene măcar sumele date mită în acest caz. De exemplu, să-i fi auzit pe cei de la Blue Noise: Nouă sute de mii de euro, cinci sute de mii de euro, milioane, milioane şi aşa mai departe. Totul într-un ritm îndrăcit de nicio melodie cum sunt toate cele româneşti.
Ca să scurtăm: nici la Super Trooper, nici la Lara Lee sau Cej, nici la Raluca Aculova, nici la Tudor Turcu sau Cristian Vasiu, nici măcar la Ondine Anton n-am găsit exprimate în versurile melodiilor lor grijile poporului român de a stopa corupţia, fie ea semnată Videanu, Udrea, Cocoş, Berceanu şi alţii.
Ce-i de făcut ca pe viitor să nu se mai repete o asemenea stânjenitoare situaţie? Trebuie ca în Parlamentul României să se strecoare o lege şi să şi treacă, în care să fie vorba de omul, singurul care va avea voie să scrie versurile melodiilor româneşti care ne vor reprezenta peste hotare. Altfel, stimaţi cititori, nu se mai poate. Şi avem şi o propunere: acea persoană să fie un senator sau deputat, n-are importanţă, dar care să se cheme Vasile Blaga.

Pe urmă noi dăm drumul la teve şi dăm peste "Sunt celebru.....chestii" de pe Pro. Falsă emisiune, abia acum îţi dai seama cum sunt mânărite audienţele media. Păi, toată şmecheria aia de acolo cu jungla e foarte clar într-un platou, ei n-au făcut decât să aducă nişte gândaci şi şoareci care se găsesc cu duiumul prin toate casele româneşti. De neprivit.

Pe urmă, înainte să ne culcăm, ce-am mai făcut? Păi, ce vă interesează?

Denis

19 februarie 2015

Publicitate

Orice instituţie serioasă de media, deci şi noi de la Călimara cu Cerneală, trăieşte din publicitate şi din când în când trebuie lăsată să se exprime. Ea, publicitatea, pentru că banii noştri de aici vin.

1. O babă traversează Dunărea pe jos. Din când în când se apleacă şi ia câte un peşte. Apele fluviului i-au ridicat fustele. De pe mal o priveşte un moş cu izmenele-n vine. Apare sloganul: La aşa pantaloni, aşa erecţie. Folosiţi numai la sfatul medicului.

2. O tipă iese dintr-un dulap cu patru uşi. Pe jos e ciocolată lichidă. Tipa alunecă, îşi sparge capul iar la spital moare. Apare sloganul: Târgul de ciocolată din capitală, de luni până vineri, la Arenele Romane.

3. De le noua librărie Cărtureşti iesie o tânără cu un copil în braţe. Mama şi copilul de două luni. Mama-l sileşte pe copil să citească Radu Paraschivescu. Copilul nu vrea. Mama îi dă o palmă râzând, că Paraschivescu ăsta e cu umorul, copilul moare şi apare sloganul: Mai bine mort decât rânjind cu Paraschivescu.

4. Un moş şi o babă fac sex într-un Audi ultimul tip, cu TVA inclus. Moşul propune un oral pentru început. În momentul în care se aşează în poziţie se desfac airbagurile. Mor amândoi asfixiaţi şi apare sloganul: Ficat de porc, mai negru, mai iute, mai gustos.

5. În bucătărie, tata, mama şi copilul de cinci ani se bat. Mama are ochii scoşi, tata e fără o mână, dar copilul a salvat obiectul fioroasei dispute: un pachet de zahăr. Copilul dă cu el pe pereţii plini de sânge şi apare sloganul: Mai alb, mai ca la ţară.

6. O babă îşi face de lucru cu un tub de pastă de dinţi. Nu ştie la ce foloseşte. Şi-l bagă în nas, între sâni, în cur, în ciorbă, în musaca. Vine moşul de la vânătoare şi-i explică cum devine treaba. Deschide tubul, îi bagă pasta cu forţa pe gât şi baba moare. Apare sloganul: Nurofen, numai cu prescripţia medicului.

7. Un zmeu zboară la o altitudine destul de mare. 30.000 de metri. Se întâlneşte cu ciobanul cutare, cu turme de mioare. Zmeul fură o mioară transilvană. Începe bătaia. Ciobanul este îngropat. Apare sloganul: Sandero, iute de-ţi ia minţile.

Advertising Călimara cu Cerneală

17 februarie 2015

Tratat despre Nas sau Bună Varianta Rea

Sună telefonul. De patru ori scurt, odată lung. O fi Udrea, îmi zic, să mă-ntrebe dacă are rost să scrie în arest o carte despre rolul Nasului ca comunicare politică. Adică te ştergi la nas şi asta înseamnă război sau ţi-l bagi în nas şi cine ştie sau ţi-l bagi în cur şi aşa mai departe. Telefonul sună în continuare. O fi, îmi zic, Vosganian ca să-mi explice cum are el un apartament cu un living cât trei stadioane de fotbal din salariul de deputat.
Ridic receptorul şi e Ion, un preten, care mă roagă să citesc o piesă de Virgil Tănase ca să facem din ea scenariu de film. Cu bătaie ceva la CNC-ul francez, pentru că el găseşte producător şi alte alea. Piesa nu-i electronic ci pe hârtie, aşa că o citesc cu picioarele în lighean, cu papagalul pe umeri, cu pisica în oala de ciorbă şi cu mâna pe fundul femeii. Piesa bună, nu de film. Aşa e scrisă, de scenă, n-ai ce film să faci, aşa că am hotărât să mergem la noul Cărtureşti din Lipscani.
Urma aici să ne cumpărăm o carte de Liiceanu şi să defilăm cu ea prin tot centrul vechi ca să vază lumea ce citim noi. Dar nu ne-am dus la Cărtureşti, ci la Nottara, unde doi preteni au pus de-o pantomimă mişto: Bună Varianta Rea, pretenii fiind Lidia Feher, producător, şi Vadim Rusu, regizor. Povestea e simplă, modernă şi amuzantă: doi tineri, soţ soţie, se ceartă, se împacă, greşesc ciorba de perişoare, iar se împacă, se iubesc, se fac că se separă şi aşa mai departe. Totul nonverbal. Scenografia simplă sugerează două uşi care îi desparte sau îi apropie pe cei doi. Dar surpriză, vine barza. Aici momentul nu se prea înţelege, crezi că a venit hoţul, mai ales că bărbatul casei îi dă cu tigaia în cap. Dar nu, e totuşi barza care, cu umor, explică celor doi că e cazul să le aducă un copil pe care-l are la ea. Barza, ca să fie mai credibilă, îl aduce în scenă şi pe Emerich Imre, care cântă celor doi o melodie mişto acompaniat la chitară. Lucrurile se termină fericit şi spectacolul credem că a intrat cu succes în repertoriul teatrului Nottara, care, ne amintim, punea numai căcaturi. Ne referim la trecute stagiuni la care am fost invitaţi de Mircea Diaconu.
Suntem convinşi că spectacolul Bună Varianta Rea va creşte de la spectacol la spectacol şi va deveni un succes major al acestei stagiuni teatrale bucureştene. Îi urăm viaţă lungă.
Ne-am întors acasă ca să vedem un film german. Am pus vin, am pus sare, am fript mici, ne-am luat ţigările şi aşa mai departe până târziu în noapte. Ca să vezi.

Denis

14 februarie 2015

Ştirile week end-ului ăsta

Parlamentul României a legiferat situaţia în care dacă, prin absurd, "plouă, plouă, babele se ouă", ouăle, care evident sunt de aur, să fie folosite la infrastructură după cum urmează: unul la autostrada Comarnic Breaza, că-i mai scurtă, şi altul la cucerirea vârfului Omul pentru a pune acolo un steag românesc ca să-l vadă turiştii străini, în felul acesta dezvoltându-se schiul montan, litoralul şi CFR călători.

OltChimul poate fi vândut în Complexul Europa. Cu banii obţinuţi se poate face un cont în China. Din cont se pot extrage ceva bani, nu mulţi, pentru a fi recompensat fotbalul românesc care se scufundă.

Simona Halep va juca în Gala Bute.

Varujan Vosganian plânge de zor prin media. Şi-şi spune: ce-am avut şi ce-am pierdut, trebuie să mă salvez de puşcărie? Păi, s-a pierdut pe drum, printre lacrimi şi rugăciuni demnitatea.

Cine zice ăla e.

PUBLICITATE Doamna Udrea duce degetul la nas. Din nas îi cad trei milioane de dolari. Apare sloganul: Numai cu pate de porc ne facem viaţa gustoasă.

Ion Ţiriac critică arestările făcute de DNA. Păi, dânsului nu-i vine rândul?

Azi e ziua îndrăgostiţilor. Pup, pup, pup, pup, te iubesc, te iubesc, mi-ai furat căciula, nu-mi băga mâna-n chiloţi, nu te uita la aia cu părul verde, hai acasă că vezi tu bătaie, pup, pup, pup şi gata.

PUBLICITATE Doamna Udrea scoate degetul din nas. Îl scoate cu o geantă Vuitton. Apare sloganul: Tăcerea e de aur, dar şi pârâciunea la fel.

Aseară la Realitatea TV, Buduca, Urian şi Cărmăzan vorbind despre cultură, chestii. Cel mai bun a fost Ioan Buduca, restul mediocri.

VREMEA Zi, Busule, cum e mâine?

Agenţia CĂLIMARA

09 februarie 2015

Bazaconii

Domnul Şapteseri Vasile este paznic de far. Îşi ia în fiecare seară chibriturile, o bucată de slană, merge cale de cinci kilometri până la dâmbul înalt de opt metri pe care este construit farul, aprinde instalaţia, îşi pune căştile, ascultă Delia şi aşteaptă. Apar primii piraţi. Sunt chinezi. Ce-aţi adus, bă? Zece miliarde de tenişi albi şi zece de negri. Toate măsurile? Da. Vasile Şapteseri dă un telefon. Ministrul de interne îi dă aprobarea, dar un dolar de fiecare tenis e al lui. Mai trece o vreme şi apar piraţii bulgari. Ce-aţi adus, bă? Castraveţi, opt miliarde de tone. Jumate albi, jumate negri. Acelaşi telefon la ministrul de interne. Acelaşi dolar. Mai vin peste noapte piraţi turci, Johnny Depp cu ai lui din Caraibe, spanioli, negri cu pene verzi. Dimineaţă, Vasile Şapteseri iese din tură. Se bărbiereşte. Femeia îl întreabă: de unde ai tenişii şi castraveţii? Păi, nu ştii? Nu. Care mare? Nu sunt de la blonda din Tuzla? Vânzătoarea de la aprozar? Nu. Mă minţi. Femeia se simţea minţită, într-adevăr. Nu mai putea suporta. Îşi puse sutienul, scoase o ţeapă, îl trase în ea pe bărbat-său, se duse la far şi-l atârnă acolo.

Domnul Credit Aleador Popescu fusese într-o viaţă anterioară Mumă. Muma Pădurii. El acum citea-ntr-o bibliotecă din celebrul umorist Radu Paraschivescu: Şi blonda se uita la şliţul meu. O propoziţie peste care de câte ori dădea îl prăpădea râsul. Aşa-şi aduse aminte de Pădure. Nu ştia care era legătura dintre umorul lui Paraschivescu şi liziera din marginea oraşului, dar se sculă şi o luă într-acolo. Pe loc se transformă în Muma Pădurii. O văzu pe Alba ca Zăpada. Ce cauţi, fă, pe aici? Nu ştii? Nu, ce să ştiu, Muma Pădurii, că frumoasă mai eşti. Păi, să-ţi spun io: a scăzut preţul petrolului. Aşa şi? Păi, nu te dezbraci? Nu facem cinci copii? Ba da. Îi făcură, îi numiră Paul, Elena, Mango, Ţurţure şi Veşnic, iar ei doi trăiră până la adânci bătrâneţi.

Proxeneta V.M. Ciripita din Vaslui, era la mare. La Mamaia. Era o fată ca la vreo 25 de ani, înaltă, cu picioarele scurte cum au toate româncele, cu dinţii şi urechile verzi de la cât bio mânca. Ieşea seara la proxenetit. Apărea un arab. Bă, te proxenetez? Toată noaptea sau un număr mic? Arabu-i spunea că n-are nevoie, dar i-ar trebui cineva care să-i spele maşina. V.M. din Vaslui mergea mai departe. Apărură nişte puşti cu fiţe. Când auziră de proxenetit, îi dădură Ciripitei un şut în cur, de biata fată zbură până pe Marte. Pe Marte era dis de dimineaţă. Singurul treaz de pe planetă era marţianul Lin. O văzu pe femeia de pe Pământ, şi cum nu ştia româneşte o luă la bătaie. O făcu ferfeniţă. O aruncă cât colo. Biata de ea, se întoarse la Vaslui şi-şi făcu partid. Îl puse pe C.P. Tăriceanu în fruntea lui şi se culcă liniştită. Visa că proxenetea, dar partidul nu-i dădea voie, că era un partid neînfricat, partid d-ăsta european, modern cum numai în România văzuse.

Denis

08 februarie 2015

Psihanaliză rock? Sau Invers?

De-o vreme cum te-nvârţi în Bucureşti dai de câte un festival de film. Ba de Comedie, ba de Animaţie, ba de Anonimu’, ba de filme de la Cannes care vin în frunte cu Clouds of Sils Maria, un film prost cu Juliette Binoche, ba festival de film de Psihanaliză, şi aşa mai departe. Că în curând, vom avea festivaluri de film de metale grele, de ceramică, de murături, de înmormântări şi iar şi aşa mai departe.
Noi alegem psihanaliza, mai ales că, la deschidere, este noul Woody Allen, Magia de la Miezul Nopţii, tradus aproximativ. Şi fără să-ţi pară rău, intri într-o poveste de dragoste frumoasă şi simplă, aşa cum sunt mai toate filmele regizorului american: Magicianul chinez Wei Ling Soo face să dispară un elefant. Da, da’ el nu-i magician chinez, ci englez, care lucrează cu acest nume de scenă, actor Colin Firth. Buuuuuun!!!! Cineva îl chiamă în sudul Franţei ca să deconspire o şarlatanoaică, o gagică deci, care se umple de bani făcând pe magiciana, pe aia care chiamă spirite, chestii. Şarlatanoaica e Emma Stone, frumoasă, tânără, mult umor. Şi ţin-te poveste de dragoste, că rămâi lipit de scaun. Nu-i o mare psihanaliză aici, da’ dragostea celor doi te cucereşte, e spusă bine, cu un dialog spumos, cu decor de clasă, cu ţoale mişto, că nu-ţi mai vine să pleci, deşi trebuie că urmează Judecătorul.
Cu Judecătorul e altă poveste. În primul rând că e făcut după clasicul reţetar american: Lacrimi, fosta iubire încă frumoasă, tatăl ajutat de fiu în momente grele, tata e dur, dar are urme de cinste, de morală, pilde, şi ce să vezi, bunătate şi aşa mai departe, că nu regreţi că filmul are trei ore jumate, adică dacă ai uitat tigaia cu omletă pe aragaz nu-ţi pare rău. Da’ aici e cu psihanaliză, că povestea destul de simplă nu te-ar ţine, aşa că în primul rând, ca să nu minţim, excelează fraţii Robert, Downey Jr şi Duval şi Vera Farmiga. Mamă, mamă.
Pe scurt, fiul, avocat, R. D. Jr, îşi ajută tatăl, R. Duval, judecător într-un obscur orăşel de provincie american, să iasă curat dintr-o crimă. Intervin procesele de conştiinţă, amintirile, fosta gagică, care, culmea, îl iubeşte şi acum după 30 de ani, bănuiala că fata gagicii este fata amândurora. Ce probleme, ce psihanaliză!! E fiul mai vinovat ca tata? E fratele mai complice? Contează că avocatul s-a culcat şi cu mama şi cu fiica?
Până la urmă, relaţiile dintre membri familiei aşa sunt. Complicate, emoţionante, grele, dacă verişoara-i mişto te culci cu ea, definitive, trecătoare, pline de niciun înţeles, obligatorii, hai să mai luăm un suc, hai s-o îngropăm pe bunica. Ca în toate filmele americane de gen, adică dramă, thriller c-o fi c-o păţi, afli poveştile tuturor personajelor: Cine e blondina, de ce pescuitul are farmecul lui, de ce Buiq Le Baron e maşina familiei, maşina distrusă, cea a crimei, de ce soţia lui Downey este top model şi câte şi mai câte, care, de fapt, fac diferenţa dintre filmele româneşti, ca să dăm un exemplu, şi celelalte.
Porumbelul Poştaş, prietenul nostru, ne bate pe umăr. Zice: Hai la Arenele Romane, că sunt băieţii ăia de la Uptoeleven şi Coma.
Uptoeleven intă direct în psihanaliză: Nu mai pot, Nu mai vreau să te chem, uită-te la mine cu fiecare îmbrăţişare, (mişto), adică cu copiuţă Led Zeppelin, un singur lucru e sigur, mai e şi mâine o zi, după care trupa închide cu un Nirvana prost şi cu un Billi Idol şi mai prost.
Coma. Trupă serioasă. Soundul e cumva a la System of a Down, sau poate ne-nşelăm. Nu ştii cine pe cine copiază. Definitorii sunt compoziţiile: Coboară-mă în rai sau Cântă-mi povestea.
Ca şi la Uptoeleven, la Coma compoziţiile seamănă cu cele Bere Gratis, cu Holograf, de unde că în spaţiul romănesc de gen, cel rock cumva, nu se poate altfel. Adică nu se va schimba nimic multă vreme.
Ne-a impresionat tineretul care venea şi la ora 23 din noapte să asculte, să vadă. Ceea ce însemnă că noi, în 1989, n-am ieşit în stradă degeaba. Măcar atât.

Denis

07 februarie 2015

Cultura pop autohtonă încotro?

Cultura pop, de la popular, a schimbat faţa ultimilor 60, 70 de ani ai omenirii. Un clasament de acum câţiva ani al revistei americane New Musical Expres, care şi-a propus să identifice primele 10 sau 20 de opere culturale care au influenţat viaţa şi percepţia despre cultură a omenirii, are pe primele locuri melodii ca Like a rolling stones a lui Bob Dylan, Satisfaction a lui Rolling Stones, volumul On the Road al lui Jack Keruac, filmele Portocala Mecanică şi Taxi Driver, muzica celor de la Sex Pistols, plastica lui Andy Warholl şi filmele lui Woody Allen.

Am parcurs lista primelor 50 de locuri. N-am dat de niciun român. Oare românii nu participă cu nimic la cultura pop universală? Nimic din ce-au creat un Brâncuşi, un Mircea Eliade, un Eugene Ionesco sau Hertha Muller nu a devenit atât de cunoscut, de citit, de ascultat sau de privit încât să intre în conştiinţa pop a omenirii? Oare de ce? Instituţiile statului român nu fac destul pentru promovarea culturii româneşti sau nu fac nimic? Înclinăm spre a doua variantă.

O experienţă personală ne-a purtat pe drumuri americane. În San Francisco, la cea mai mare librărie Barnes&Noble, am întrebat dacă găsim ceva din literatura română. Ne gândeam că găsim Eminescu, Caragiale, Ionesco, Eliade, alţii. Vânzătorul s-a gândit o clipă, a bătut ceva în calculator şi a dispărut în magazie. S-a întors cu un ghid de călătorie german, care indica turiştilor nemţi cum să ajungă în Grecia, iar unul din drumuri trecea prin România. Asta era tot. Nu existăm sub această formă a culturii pop, de mase, care este cea mai modernă formă de manifestare a actului cultural de pretutindeni. Nu te ştie nimeni la Paris, Roma sau New York nu exişti.

Să ne amintim că ţarul l-a dus pe Dostoieski în Europa şi aşa s-a auzit de Idiotul, Fraţii Karamazov sau Crimă şi pedeapsă, că Alexandre Dumas a profitat de războaiele duse de Franţa ca să ajungă cu Contele său de Monte Cristo în toate colţurile lumii sau că Milan Kundera şi Ismail Kadare şi-au desăvârşit operele la Paris sau New York şi aşa au intrat cu toţii în conştiinţa pop a omenirii.

Instituţiile statului român nefăcând nimic, sau prea puţin şi asta este o altă discuţie de abordat în această pagină, pentru a populariza şi a promova eforturile creatorilor din Carpaţi, a fost nevoie de eforturile individuale ale unor Brâncuşi, Eliade, Ionesco, Hertha Muller, Enescu, şi alţii pentru a pune umărul la intrarea culturii române în istoria universală a culturii pop moderne. Dar este prea puţin, acest efort aproape că nici nu contează.

De aceea răspunsul la întrebarea Cultura autohtonă încotro, are un răspuns simplu: spre niciunde, spre nicăieri.


Denis












04 februarie 2015

Vasile

2 Mai 1970. Plaja de sub tunuri e plină. Nudiştii. Toată lumea se cunoaşte, se salută, se desfac sticlele de vodcă. Nudiste grase, slabe, mici, mari, tinere, bătrâne. Nudişti la fel, noi. Corturi. Plaja are 100 metri lăţime. Ne punem cearceaful lângă Toca.

La cinci metri de noi, spre malul înalt al ţărmului apare un cort cu doi suedezi, el şi ea. Conduc un Citroen V2, o minunăţie de maşină. Intrăm în vorbă. Mai ales că cei doi au vodcă Wiborova la 500 ml. Sunt din Stokholm, au auzit de 2 Mai, de libertăţile pentru nudişti de aici. Seara îi invităm la noi pe terasă. Procol Harum, Jimi Hendrix, Joplin, Charles Loyd. De Bucureşti n-au auzit. E mişto? Are străzi? Tramvaie? Acum n-au timp să treacă, pentru că din 2 Mai se duc la Istanbul şi drumul îi duce pe malul Mării Nergre. Dar poate vreodată vor veni la noi la Bucureşti.

2 Mai 1971. Lângă noi, la plajă se aşează aceeaşi pereche de suedezi. Bucurie mare, pupături. Noi în aceeaşi formulă. E un august mortal, nici cald, nici frig, cu o apă cum trebuie. Mergem cu maşina lor la Mamaia, Eforie, la Casa Scriitorilor din Neptun. Bem, pescăruşi, nudism, tăvăleli erotice pe plajă, peşte, vederi trimise în Stokholm, aceeaşi maşină cam neîncăpătoare când mă suiam şi io cu Toca.

La Bucureşti, în iarna acelui an primesc o scrisoare de la ei. Zic: Dragă Denis, în amintirea frumoaselor zile petrecute cu voi în România vrem să ne numim copilul care stă să se nască cu un nume românesc. Trimite-ne o listă cu cele mai frumoase nume de la voi. Cu drag, Bjorn.

Prin primăvara lui 72 am primit încă o scrisoare de la ei. Ziceau: Dragă Denis, avem o fată, am numit-o Vasile. Îţi mulţumim, Bjorn.

Denis

03 februarie 2015

Ştiri pe scurt

Mama e numa' una.

Doamna Udrea poate fi salvată de o cerere în căsătorie. Obiceiul din strămoşi s-a păstrat şi va fi aplicat într-o asemenea veselă situaţie penală.

În pădurea Uieşti de pe malul Neajlovului a fost găsit un schelet vechi de două sute de mii de ani. Cum se obişnuieşte în atari situaţii, celelalte construcţii importante din zonă au fost oprite: Furtul pădurii, al porumbului, violul nevestelor rămase acasă, otrăvirea fântânilor, sistarea lucrărilor la autostrada neîncepută de zece ani, interzicerea răsăritului şi aşa mai departe. Abia scos la lumină, scheletul a declarat: Îmi voi face partid dimpreună cu Vanghelie, Geoană, Tăriceanu, Videanu, Mama lu' Ştefan cel Mare, îi vom spune Partidul Cutare pentru România, şi-om vedea pas cu pas cum ne încadrăm în lupta contra democraţiei din ţara noastră. Dar de ce Cutare, întreabă un reporter cu mustaţă verde. Pentru că, vine răspunsul din partea scheletului, Cutare este ca atunci când te duci la mall, ceri bon fiscal fără să fi cumpărat nimic, casiera nu-ţi dă, şi, pentru că aşa-i românul, mergi indignat la cârciumă şi spui bancuri cu Obama.

PUBLICITATE Doi tineri traversează strada citind Cărtărescu. La pagina opt îi loveşte o maşină. Grav. În drum spre spital, apare sloganul: Mai bine mort decât comunist, poţiune contra cheliei.

Apele Dunării.

Pentru a scădea costurile autostrăzii Comarnic Braşov, ea va fi mutată între Bucureşti şi Giurgiu. Păi, da, da' aici mai este una. Şi chiar bună. Nu-i nimic, au declarat cei de la CNDAR, vor fi două sensuri: pe unul mergem în Bulgaria, pe celălalt la fel.

Manifestarea Fără Izmene în Metrou se va extinde şi în teatre, mall-uri, cinematografe, party-uri politice, greve, lansări de carte, la observatorul astronomic. Dacă acest proiect de lege va fi aprobat în parlament, acest lucru va da o lovitură puternică industriei autohtone de pantaloni, care va falimenta într-un an sau doi, fiind nevoită, industria cu pricina, să-şi reorienteze banii în costume de puşcăriaşi.

PUBLICITATE Doi tineri urcă muntele citind Cărtărescu. Unuia dintre ei îi sună telefonul: Bă, Nobel la telefon, veniţi repede cu cartea să-i dăm premiul pentru literatură la înălţime. Cei doi se grăbesc, se împiedică, cad într-o prăpastie adâncă. Apare sloganul: Încet, mai ca la ţară.

Dacă vor înfunda puşcăria, Videanu va scrie o carte despre beneficiile marmurei asupra tenului din partea de jos a bazinului uman, iar Udrea va scrie una despre beneficiile căratului marmurei cu geanta Vuiton.

VREMEA Pe alocuri plus două grade.

SPORT Cele două tinere au fugit de pe teren ca să-şi plătească taxele la sect 2.

Agenţia CĂLIMARA

02 februarie 2015

Găina care ouă de Craciun

Nu ştim dacă e bine să amintim de umorul şi comedia din filmele româneşti, care lipsesc cu desăvârşire, comedie şi umor în care s-au ilustrat destui regizori români, cu precădere Geo Saizescu. De asemenea nu credem că Geo Saizescu a avut umor, dar ideea de a face un festival de film cu numele răposatului regizor ni s-a părut foarte bună şi, ce să spunem, ne-am luat o pălărie galbenă şi ne-am dus să vedem.

Festival studenţesc adică, scurt metraje făcute de studenţii Hiperion la film, clasele Vlad Leu, Cătălin Saizescu şi Ioan Cărmăzan.

În "August prea devreme", tânărul regizor Alex Mihai ne propune o plimbare cu maşina. La volan fiul, în dreapta şoferului tatăl. Au ceva să-şi reproşeze, ceva de povestit, ceva care, adică dialogul lor, nu creează însă nicio curiozitate din partea spectatorului, nicio tensiune, nicio dramă şi atunci maşina opreşte undeva, bătrânul se dă jos şi gata filmuleţul.

Filmuleţul "Ce-i dragostea" al lui Andrei Pietroşel, este o încercare serioasă din partea a doi tineri în demersul lor de a afla ce-i dragostea. Ei se zbânţuie firesc prin pat, altfel unde?, încercând să răspundă la întrebare. Nu le iese, pentru că de fapt cine ştie ce-i dragostea? Spectatorii, de exemplu, habar n-aveau.

Propunerea "Filmul" a lui Avram Iclozan, scenariul, regia şi personajul principal, este deja o treabă serioasă, care te mai înviorează, te face să nu regreţi c-ai venit. Tânărul student Iclozan trebuie să facă un film de sfârşit de an la o fabrică de chibrituri. Nu-i place, nu-i convine subiectul, pentru că fabrica e departe, chibriturile ard prea repede şi, de ce nu, poţi face liniştit un film de sfârşit de an în Centrul Vechi bucureştean. Gagici, bere, papiţoi. Până la urmă, Iclozan Jr se încumetă la documentarul propus de profu de la clasă, fabrica de chibrituri. Se suie în maşină. Încep stângăciile inerente lipsei de experienţă ale tânărului regizor: Mita la poliţist durează enorm, e nefirească, urinatul pe marginea şoselei, stricatul maşinii. Şi, de fapt, abia de aici începe, foarte bine, scurt metrajul "Filmul". Tânărul înoptează la o familie săracă. Care nu are nici măcar televizor, d-apoi net sau altele. Până vine service-ul de maşini, tânărul student se vede nevoit să rămână o zi, două oaspete al acestei familii. Vine lăptăreasa. Nu-i nimeni acasă şi femeia vrea ouă la schimb. E iarnă, e de Crăciun, şi tânărul merge în cuibarul păsărilor şi-i dă fetei ouăle de peste noapte ale găinilor, uitând că iarna găinile fac foarte rar ouă, ba chiar de loc. Apoi, vine service-ul şi puştiul familiei, băiat ca la zece ani, merge cu studentul nostru la şoseaua unde este abandonată maşina. Pe drum se încinge o discuţie mişto între cei doi, care subliniază, ne dezvăluie câteva din calităţile scenaristice ale lui Avram Iclozan: Delicateţe, înţelegere pentru sărăcia frustă a familiei, nevoia de dragoste a copilului la care nici măcar Moşul nu vine, pentru că satul nu există pe hartă şi aşa mai departe. Este punctul forte al filmului, unde tânărul regizor Avram Iclozan îşi desvăluie talentul. Maşina este reparată, studentul pleacă la fabrica de chibrituri. Dar, suspans, nu ajunge la fabrica cu pricina, ci se-ntoarce şi este Moş pentru tânărul său prieten. Îl copleşeşte cu cadouri.

Prin "Filmul", Avram Iclozan se aşează cu certitudine în rândul regizorilor noului val, are talent şi dăruire. Vom mai auzi de el, iar noi îl vom urmări cu interes ca pe o promisiune.

"Tremurul Liniştii" nu ne-a convins. Atmosfera stranie, casetofonul găsit în pădure, dialogurile nefireşti, zgomotul de apă obsesiv care nu ne duce nicăieri în poveste fac din scenariul lui Lari Gligor o încercare modestă de a face credibilă o, probabil, poveste de dragoste. Regia este tot a lui Lari Gligor şi cam atât, adică destul de puţin pentru un scurt de cincizeci de minute.

De adăugat că iniţiativa organizării unui asemenea festival este jos pălăria, şi vrem să credem că profesorii Mihnea Tăutu, Vlad Leu, Ioan Cărmăzan şi Cătălin Saizescu vo merge tot înainte. Pas cu Pas.

Denis