Am fost zilele trecute la lansarea cărții "Afganistan. Chipuri ale războiului", de Ilie Pintea.
Foarte, foarte greu de scris despre această carte, de fapt album cu numeroase fotografii realizate chiar de autor. Ba chiar o apariție multimedia am putea spune, din moment ce în interior există inclusiv coduri QR care fac trimitere către filmările făcute de Ilie în Afganistan.
Mai întâi două vorbe despre Ilie Pintea, care este, pe scurt, jurnalist Radio România Actualități și corespondent de război. Dacă n-ați auzit de el, e momentul potrivit să o faceți.
Acum despre carte, care însumează cele 5 deplasări ale autorului în teatrul de război din Afganistan, într-un decurs de câțiva ani (2013-2017), când România, așa cum știm, a fost prezentă cu trupe în această țară.
Mai multe lucruri frapează la lectura cărții, o să le iau pe rând.
Primul, curajul incredibil al lui Ilie Pintea, care se aruncă, efectiv, în aceste deplasări, detașări, cum vreți să le spuneți, cu absolut toată convingerea, cu o siguranță de sine care o depășește, probabil, chiar pe a unora dintre militari. De ce face asta? Explică el însuși în carte. Un lucru pe care nu-l scrie însă, dar pe care îl înțeleg prea bine, este instinctul de jurnalist pursânge, care îi spune că aici, în această țară de stânci și praf, în nisipurile timpului din Afganistan, este, de fapt, reportajul vieții lui. Vieții lui de până acum, desigur, pentru că Ilie a fost ulterior de multe ori și în Ucraina și va scrie, cel mai probabil și despre asta.
Mozaicul de personaje. Varietatea umană pe care o scoate la lumină Ilie dintre militarii români, și nu numai, inclusiv americani, este, iarăși, incredibilă. Cu greu ai bănui că sub haina de militar se pot ascunde oameni precum cei pe care îi descoperă autorul, cum ar fi persoane cu tot felul de înclinații artistice, de la desen și până la muzică, un tanchist-poet care vorbește despre Cioran, preoți militari care dezvăluie înțelepciunea lumii dintre două binecuvântări rapide, înainte ca blindatele să plece în teren, femei comandante de pluton care strunesc bărbații din bază ca pe niște elevi de clasă etc. etc. etc. Dar de ce n-ar exista, în definitiv, astfel de militari? Doar sunt oameni ca mine și ca tine, care citești aceste rânduri.
Stilistica autorului. Cel mai greu de descris într-o postare de Facebook este căldura cu care Ilie povestește aceste lucruri, care nu este însă decât felul lui de a fi ca om. Așa e el, cald, sincer, prietenos, lucru care reiese din absolut fiecare rând pe care-l citești. Iar dacă asta sună abstract, merg mai în detaliu și spun că absolut tot ce povestește Ilie este de fapt între două muzici pe care și le pune la căști, între o Metallica și un Creedence, între un Pink Floyd și altceva asemănător, iar momentul în care își pune să asculte o piesă de teatru radiofonic în avionul militar care îl ducea spre Kandahar e pur și simplu stupefiant, emoțional vorbind. Cum naiba să nu te seducă definitiv un om care face așa ceva? Și încă nici asta nu e tot, pentru că sufletul poetic al lui Ilie se manifestă la absolut tot pasul, de la satele de afgani în care merge cu cei din bază și până la alarmele care îl trezesc noaptea din somn. Practic, vede poezie în orice, de la florile care ies stinghere dintre dalele de beton ale bazei militare, la praful omniprezent care plutește în Afganistan și până la droaiele de copii care mișună în jurul lui de câte ori iese pe traseu.
SPOILER ALERT: Din cînd în când, pe parcursul cărții ies la iveală povești aproape neverosimile dacă n-ai ști că sunt reale, care te fac să vezi lucrurile într-o altă perspectivă. Un exemplu de genul ăsta este sanitarul român care spune, textual, faptul că după ce a salvat un camarad de la moarte, legându-i, dacă am înțeles bine, artera femurală, a simțit că l-a născut din nou. Efectiv, asta spune, zice, bă Ilie, nu știu ce simte o mamă când naște, dar eu, în momentul ăla, am simțit că pe omul ăla l-am născut din nou. Iar în momentul când citești așa ceva, scuzată fie-mi expresia, te cam caci pe tine.
Mizele majore ale cărții. Ele sunt două și am să încep cu cea mai evidentă: cartea îi este dedicată unui alt sanitar decât cel menționat anterior, Mădălin Stoica, care a murit într-un atac cu mașină-capcană în 2017, la scurt timp după ce Ilie a revenit în România. În acest moment, însă, se dezlănțuie cumva umanitatea profundă, în sensul cel mai clasic al termenului, a lui Ilie Pintea, care, dincolo de tragedia faptului că murise un om pe care îl cunoscuse, refuză să accepte faptul că moartea lui va rămâne o știre de două rânduri. Demersul, prin urmare, pe care îl face din acest moment este absolut antologic, pentru că, într-un fel, el se ia chiar la trântă cu destinul, prelungind pe cât posibil memoria lui Mădălin Stoica, mai întâi într-o expoziție de fotografie pe care o face chiar în baza din Kandahar (!!!), iar mai apoi în cartea despre care scriu.
A doua miză majoră a cărții este iarăși evidentă: este vorba despre faptul că această carte devine principala lucrare memorialistică privind cea mai importantă implicare a României într-un teatru de război de după cel de Al Doilea Război Mondial. Practic, în cea mai mare parte, generațiile viitoare vor afla ce s-a întâmplat în acei ani din cartea lui Ilie Pintea, fapt pe care cei care au ajutat la apariția ei l-au înțeles foarte bine, din moment ce este tipărită în condiții excelente, și hardcover pe deasupra. A big shout out aci către JTI și Gilda Lazar, care au făcut posibil acest lucru. Un adevărat album de colecție, într-adevăr.
Închei prin a spune, și am proprietatea termenilor, că Ilie Pintea este mult mai mult decât un simplu jurnalist, sau corespondent de război. Vorbim, de fapt, despre o mare conștiință a timpului său, de asta nici nu e întâmplător că el și nu altcineva a trăit toate aceste lucruri. De aici însă și tragismul demersului lui Ilie Pintea, având în vedere fiasco-ul colosal în care s-au încheiat cei 20 de ani ai coaliției în Afganistan, un fiasco pe care el îl presimte în paginile cărții, când vorbește despre felul lamentabil în care se prezenta armata afgană.
_______________________________________________________________________
Două observații pe final. S-ar putea să stârnesc unele reacții neplăcute aici, dar asta este. Mi-am câștigat de multă vreme dreptul să spun ce vreau.
- Care este până la urmă Armata Română? Cea super-profesionistă pe care o descrie Ilie Pintea, sau cea despre care mai citim prin țară, în care unii - repet, unii - fură din kerosenul aliaților? Cea care practică rigorile militare ca la carte și care are soldați atât de buni încât îi salvează - la propriu - pe americani de la moarte, sau cea care nu e în stare să aibă corvete nici după treizeci de ani de pace? Habar n-am. Sunt absolut convins însă că întrebarea e legitimă.
- Un singur lucru aș mai fi vrut să aflu după lectura acestei cărți, mai precis cum se simte cineva care omoară un alt om, fie el și unul din bărboșii fanatici care mișună prin țara aia. Cum e? Te bântuie stafia lui, dormi liniștit, nu dormi liniștit? Cum e?, pur și simplu.
Cam atât. Linkul în comentarii, nu mai e nevoie să spun că dacă vreți să faceți un cadou frumos de Moș Nicolae, Moș Crăciun și ce moși mai sunt, ăsta e, nu altul. LUCA DINULESCU
