25 iunie 2018

Râpaș


De la stânga: Mona, Denis, Ioana, Codrina, adică echipa de la Ultima Dorință, foto Mihai Panaitescu.

Am fost invitați la Râpaș, la domeniul familiei Panaitescu, Monalisa și Mihai. Că să nu mergem cu mâna-n fund, a zis Ioana și ne-am repezit într-un Lidl plin de produse românești așa cum recomandă Rovana Plumb, Rovana Dragnea, Rovana Oaie ăla și mulți alții. Am luat pâine, cartofi, o roată și-u șifonier cu patru uși ferecat cu care voiam să participăm la emisiunea aia americană de Storrage nu știu cum. Inutil să spun că era frumos, vecini, drum de țară.

Monalisa a pus totul la grătar și ne-a spus o poveste halucinantă: acu doi sau poate zece ani au aterizat la noi în curte niște marțieni. Vorbeau marțiana, că eu și Mihai înțelegem, am trecut pe acolo de curând. Și unul din ei ne-a întrebat dacă am învățat la fizică. Că ne ascultă. Noi i-am zis că da, că avem cunoștințe temeinice și ne-a lăsat în pace. Am mâncat cârnați de berbec, unt de arahide, fructe și am vorbit câte-n lună și în stele. Apoi, ne-am uitat pe Netflix la Sense 8.

Codrina a început să danseze și ne-am uitat la ea. Dansa și cânta parcă un Brell, o vechitură franceză. Noi după ea, iar la cuvintele pe care nu le-nțelegeam lălăiam lalala---lalala----lîîî!

Un deal ceva după care s-a dus soarele. Noi trăgeam la ceapă și la lămâi. O rețetă nouă a Monei. Mă rog, mai pui puțină sare, borș, amidon, ridichi negre și albastre, usturoi, magiun de pere, țuică și vin. Amestecul se dă la cuptor, mi se pare, se scoate după 10 ore și gata, se servește cui a rezistat. Dar e bun.

La final am făcut politică. Grea de tot. I-am pomenit pe Bârlădeanu, pe Militaru, pe Vlad, adică pe ăștia noi care ar fi capabili să întoarcă țara pe drumul cel bun. Le-am făcut o atenționare la care, cât am stat la Râpaș, n-am primit niciun răspuns. Așa-s ăștia: nu răspund.

Ninsese bine și ne-am bătut cu zăpadă la plecare. Bum, bum. Dar și Mona bum, bum. Bum, bum, bum. Cam așa a fost.

d.

24 iunie 2018

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie?


Ce-ți doresc io ție, dulce Românie, țara mea de dor călare pe un covor cu direcția Berlin, Italia, Suedia, Spania, Portugalia, Anglia, Canada, Belgia, Olanda, Grecia, Sardinia, Maroc? Îți doresc să fii prinsă fără bilet pe covorul care te duce în lume fără nicio direcție. Și să fii dusă la secția de poliție pentru a-ți fi confirmată identitatea. Cum se face. Ca să poți fi amendată. Și să ai suspriza acolo să constați că polițiștii n-au citit în viața lor Mircea Eliade, Cioran sau Eminescu și nici n-au ascultat Tudor Gheorghe sau Holograf. Și în condițiile astea să fii amendată și pusă să execuți lucrări de astuparea gropilor prin Paris, Roma sau Bruxelles. Pe care ai să le faci cu bucurie, pentru că la gropile de acasă nu ți se dă târnăcop. Pentru că se fură.

Acum, pentru că s-a săvârșit din viață celebrul Anthony Bourdain, ți-aș dori să transformi toată țara în bucătari îmbrăcați în ii populare coordonați de Mircea Dinescu și de alți chefi la cuțite. Și pe acompaniamentul unor lăutari să bagi la burtă sarmale și cârnați tradiționali românești cu politicieni și vedete deștepte rău: Stolojan, Nicolicea, Muma Pădurii, Andra, T. Toader, Inna, Măruță, Sfarmă Piatră, Rupe Lemne, Baba Cloanța și cu condamnatul la mișto Dragnea.

Viteza a doua și lipsa legitimației de călătorie ne face să rămânem în țară, ca să putem fi șantajați cu datul afară de la slujbe dacă nu participăm la marșurile vesele ale PSD-ului. Și nu numai: mai sunt maratoanele, Vlaicu Vodă, chermezele de prin parcuri și așa mai departe.

Îți doresc să oprești gargarele radiofonice și mediatice despre Bacovia, Blaga, Teodoreanu sau Eliade. Ei au făcut literatura momentului, care acum ne trage în jos. Adică, vrem să spunem, literatura română nu mai poate merge înainte sau evolua cu băieți ca Nora Iuga, Coșbuc sau Agârbiceanu. Deși ultimul are niște proze geniale. Ca și Arghezi. Iar la târgurile de carte din lume să nu mai trimiți doar informatori, ci și scriitori tineri, cu rezultate.

Ar fi mai multe de dorit. Dar din chioșcul securității de pe strada mea mi se face semn că ajunge. Că nu trebuie să mai pomenesc și de sport, sănătate, gumă de mestecat, ulei de floare, de fierul vechi, de mascarada gazoanelor de pe marile stadioane românești, despre iiile din filmele românești, despre Eurovision, despre metrou, floră, faună, lemnele din păduri, apele din Dunăre și așa mai departe.

Și așa mai departe.

D.

13 iunie 2018

Dervișul roșu


La Evelin. La masa mare se bea bere. La cea mică la fel. Fierbea un porumb. Discuții anoste: să fi rezistat țărăniștii, să vezi atunci rezist în piață. De acolo ei ar fi plecat și-ar fi cucerit Europa. O Europă țărănistă. Merge și penelistă, numai nu cu Orban. Ci tot cu Dragnea. Bă, mai ai semințe?

Trosneam la semințe până când cineva a rămas cu ochii holbați la ușă. Intrase un om îm roșu, lucru nemaiîntâlnit pe Neajlov. S-a așezat și din ochi a cerut o bere. Bea. Toată lumea gură cască. Zice: eu sunt Dervișul Roșu, singurul din lume. Mă îmbrac în roșu și nu în alb, pentru că eu sunt călăul sultanului. Singurul. Chiar dacă mă văd venind și știu de ce viu, supușii n-au curajul să mă omoare, cum n-o veți face nici voi. Viața Călăului Măriei Sale este cerească, nu poate fi luată de vreun pământean. Făcea pauze lungi, fluturându-și faldurile perdelelor de pe el. Era superb. Evelin i-a adus carne de taur prăjită în tigaie și s-a făcut liniște.

Primul care a îndrăznit să întrebe a fost fotbalistul satului. Își permitea pentru că fusese vizat acum 30 de ani de FC Torino: Dar la noi în sat pe cine vrei să omori? Ai greșit adresa. Pe alde Mihai al lui Agrafa. Are cancer și-i scurtez suferința. Și-a scurtat-o singur pân' să vii. Dervișul a luat seamă. S-a ridicat în picioare, a scos un iatagan și i-a tăiat capul fotbalistului. Noi la perete de frică. Dar Dervișul dansa o polkă arabă. Cu frunze-n păr: diri ram tam, diri ram tam, hacht hacht!!! Apoi, am dansat cu toții: diri ram tam, diri ram tam, hacht hacht!!!

Nu era greu, era simplu. Simplu de tot. Și am dansat până ce Dervișul s-a desprins de lângă noi și a luat-o spre semiluna de pe cer. Pentru că între ei și Semilună nu-i nimeni. Da, nu-i nimeni.

D.

08 iunie 2018

Horoscop 11 - 17 iunie


Doamna Sistermorphine cu Horoscopul săptămânii viitoare:

VITAMINA B. Nativii zodiei, când dau de quadraturile lui Pluto și Magneziu, se agită, se trag de păr, își fură căciulile. Zodie nervoasă, ușor influențabilă, arici la bani. Când apare soarele pe strada lor, e altceva. Soarele poate fi un copil, dar mai ales o femeie. Cu dâre de fosfor în păr, cu sclipici în ochi, dar mai ales sub fuste. Joi, 14, o aniversare. Lăutari, chestii. Cineva a furat o sută de euro din dar. Lacrimi, cuțite. Deci, o săptămână normală pentru nativi.

SĂGETĂTOR. Message in the bottle. În Oceanul Atlantic. Nativii se suie în bărci și vâslesc după sticlă. În mesaj două cuvinte: Te iubesc. Dar oare cu îi e adresat? Se dă cu banul. Sunt trei miliarde de nativi. Banul nu mai cade. Duminică, 17, film. Românesc: Cine a pus căcat pe clanță?

FECIOARĂ. Apare Călărețul Fără Cap taman în mijlocul săptămânii. Pe la orele 16. Marte în ultimul pătrar. Călărețul trebuie vaccinat. Trebuie obținută aprobare. Nimeni din ministerele Agriculturii, Sănătății, Educației și Culturii nu știe cum se scrie vaccinat. O delegație merge la dna Dăncilă.

LEU. Deviza nativilor: Dacă iubești pe cineva, dă-i motiv să rămână. Și atunci ei cumpără prune și cartofi. Iese o plăcintă superbă. La foc mic, sare după gust, 30 de minute pe-o parte. De 300 de ani, n-a rămas nimeni.

Agenția CĂLIMARA.

07 iunie 2018

Războiul Rotofeic


Foto Laura Luca.

Ieșisem de la o slujbă și ne grăbeam la alta. Era ultima a zilei, aceea de a bea palinca lui Ghiță, e drept cu juma de normă. Pașii ne duceau agale printre câini, pisici, dude, nisip pentru nu știu ce, așa că vorbeam serios. Așa s-a-ntâmplat:

Ioana: războiul rotofeic a izbucnit din necunoaștere, din lipsa infpormației, diferențe de cultură. Să nu crezi că cei din Bolintin nu au și ei aparate. De zbor sau de WV. De arat sau de bătut copiii. Nu. Au. Dar ce i-a mânat în lupta rotofeică planetară nici până azi nu se știe. Am dreptate?

Io: Da.

Ioana: Se creează deranj. Războiul rotofeic creează situații noi, forme de relief vechi, te poți trezi cu munții Hercinici aici, la noi, la Ațel. Aștepți trenul de Rădăuți și te trezești la Mangalia. E o congruență nepaleativă și morfologică a stării. De multe ori ești nevoit să te bați cu o ideee. Războiul rotofeic nu este cu arme neapărat. Ci mai ales cu idei. De exemplu, ideea de a cultiva ananas pe suprafețe defavorizate, cum ar fi Cișmigiul. Ideea ară parcul și tu până-l faci înapoi vinzi băncile, fântâna, bazinul, podurile. Așa-i în război, se compensează toate compensațiile. Nimic nu rămâne necompensat, asta-i ideeea de bază a rotofeicului. Așa să știi.

Io: Da, cum altfel?

Ioana: Am un prieten, Mon Jeneral. El e de partea războiului rotofeic. Când începe, el se scoală, își pune obielele, ia un rotofei din cuier, se spală pe dinți, numără oile care ar putea aduce bani, încalecă un măgar și se duce la luptă. Așa întreține el spiritul rotofeic de pâine pe vatră sau de depănușarea purumbului. Nu e de joacă, nu. Autoritățile române? Ehe, mai e pân-atunci.

Ghiță ne aștepta la celebra portiță. Era parfumat, frezat, cumva. Cumva ăla ne-a derutat și n-am mai intrat. Ne-am întors ca să continuăm discuția.

Agenția CĂLIMARA.

06 iunie 2018

Pălăriile în serial 1


Când am auzit că se umple lumea de pălării, ba chiar că s-a constituit Forța Pălăriilor, am sărit și io din pat și hop la magazin. De fapt, mama mi-a zis: scoală, fă, că rămâi pe dinafară, uite la astea cu pălării, vor schimba curând lumea și vreau să fii și tu în mijlocul trebii. Ce stai și dormi ca o Lolită din aia care se uită pe gaura cheii la iubirul ei de 40 de ani? Uite bani aici, 30, 500, o mie-ți ajung? M-am spălat pe sprâncene, am dat cu Odicolon și-am ieșit la mall-ul Gh and Gh, de peste stradă. Mi-am luat o pălărie de fetru mov, una aia care o am în cap, alta cu fundul de lemn ca să nu-mi fac nevoile pe nu știu unde, vreo opt de zi și patru de seară.

La înscriere. M-au întrebat de ce-o fac. Ce mă mână lângă Ordinul Pălăriilor? Le-am spus că iubitul meu, Filimon, mezelar la noi în sat. Luam într-o zi o sută de parizer și mi-a zis: tu nu știi să-ți scoți pălăria când intri undeva? Io n-aveam pălărie, dar mi-a crăpat obrazul de rușine și m-am hotărât să-mi cumpăr și să mi le scot numai când intru la el. A doua zi m-a trimis mama după tobă și când am intrat la el mi-am scos pălăria galbenă, asta frumoasă pe care o port acum. Mi-a zis: ce pălărie de căcat! I-am spus: dar io te iubesc, ce contează pălăria? Nu mi-a răspuns. A scos un topor și a retezat capul unei căprioare din care mi-a dat și mie zece kg.

Io știam că dacă iubești pe cineva îi faci loc să rămână și atunci el a zis: stai lângă mine. Servește tu clienții, că io mă duc după marfă. Și a plecat. A lipsit cinci ani și am auzit că are nouă copii. Unul e la hidrocentrală, altul nu știu cum că nu mă interesează. Deja îndrăgisem magazinul și nu mă mai interesa câți cârnați cumpără cutare sau cu cine mă culcam după tejghea. Eram în al noulea cer de iubire. Dar într-o zi s-a-ntors. Avea în spate un rucsac cu toți copiii în el. Cum se poartă acum. Și-am venit la dvs.

Fata plângea. Ne uitam la ea și ea plângea. O lacrimă, mai mare așa, s-a rostogolit până sub dulap. Am lăsat-o acolo.

D.

05 iunie 2018

Forța Pălăriilor


Foto Laura Luca

Cândva la Ațel. Benjamina ne adusese ouăle. Cealaltă femeie, Lisistrata sau cam așa ceva, căra de colo colo pâinea prăjită. Roșii? Cine vrea roșii? Și încet, încet ne-am dat seama că suntem o forță. Asemănătoare masonieriei sau alteia nu știu cum. Că puteam lupta și noi pentru binele semenilor noștri. Că puteam tunde oile la fel, dacă nu mai bine. Că ne puteam urca pe deal și vedea primii avioanele. Că aia, că aialaltă. Dar cel mai important, era că ne iubeam brusc aproapele de eram în stare să ne umplem de bani pentru ei.

Ioana a zis: să fondăm Ordinul Pălăriilor. Mihai e Pălărierul, io poeta și legiuitoarea Ordinului iar Denis trezorierul. Și acolo, sub vișin, ne-am apucat să scriem Regulamentul, set de legi care va schimba pentru totdeauna România.Ia să vedem:

1.Să nu ne luăm în serios sărăcia, și să facem o lege prin care să ne vină de la buget câteva miliarde de lei lunar.
2.Dacă Dumnezeu ne bate la ușă, nu-i deschidem, noi avem treabă numai cu factorul poștal. Cu mandatele lui de miliarde.
3.Dacă cineva are nevoie de ajutorul nostru, nu i-l dăm, pentru că noi nu luptăm pentru binele unor oameni singuratici, fără de partid, noi luptăm pentru pricopsirea noastră, a familiei noastre, și rareori a amantelor.
4.Posturile cele mai bune din societate să ne fie alocate nouă: direcții de teatre, ministere, recipiente de țuică, recolte de cartofi.
5.Lupta noastră va distruge răul din temelii. Dar și binele.
6.Dacă unii membri ai Ordinului nostru nu știu să lege două vorbe, este foarte bine, pentru că vorba lungă sărăcia omului, ori, după cum vedem, francezii au ajuns o putere mondială printr-o tăcere desăvârșită.
7.Dacă trecem pe lângă plopii fără soț, noi îi facem cu.
8.Ordinul nostru își va desfășura întrunirile pe stadionul Național Arena, ca să încapă toate pălăriile.
9.Vom fi o forță.
10.Vom instaura binele.
11.Vrem bani.

Agenția Călimara

01 iunie 2018

Gânditoarea de la Hamangia


Rozând un covor, numărând urechile pisoiului, Gânditoarea de la Hamangia gândea:

Să fac să dispară săpunul românilor, ca să nu mai aibă ce se spăla? Sau să încep al treilea război mondial? Să fac trasee de autostrăzi prin pădurile autohtone cu pastă de dinți? Sau să răstorn căruța cu proști a României în Neajlov? Să propun o lege prin care fiecare român să aibă dreptul să-și înființeze câte un partid? În felul ăsta fiecare cetățean al patriei noastre ar lua gratuit bani de la buget, cum se acordă fiecărui partid? Sau să studiez Universul? Dacă pun ceapă în fundul grădinii nu mai ajung la privata din lemn. Să pun sau nu? Pe Valea Prahovei un cântec a-nflorit? Sau e tăcerea a milioane de șoferi care așteaptă autostrada? Să mă plachez cu aur? Sau nu? Mâine să-mi descarc telefonul? Sau să joc în filmele epocale ale lui Cristi Puiu? Să înființez cotidianul Izmana? O Veveriță face propuneri indecente Porumbelului Poștaș? Și Ursului? Plouă atât de încet? Să numărăm oile? Să lăsăm pe unul, altul să fie prioritatea noastră?

După ce a fost refuzată de Porumbelul Poștaș, Veverița s-a dus să se tundă. Dar la Coafor era închis. Scria pe ușă: ÎNCHIS.

D.