25 februarie 2013

Ei ne aruncă doar firimituri de pâine. Circul îl facem singuri.



Am citit zilele trecute, în Ziarul de Vrancea, « Scrisoarea către Cei Aleşi » a unui funcţionar din Negrileşti. Nu-l cunosc pe autor, însă strigătul lui de revoltă mi se pare autentic şi-l susţin. Chiar nu simt nevoia să-i aflu CV-ul, arborele genealogic şi apartenenţa politică. A găsit curajul, cumva a trecut peste frica intrinsecă (care se naşte, automat, odată cu obţinerea unui loc de muncă) şi-a afirmat că el, ca funcţionar la primărie, nu reuşeşte să-şi întreţină familia din salariu. Din partea mea, această scrisoare putea fi scrisă şi de o femeie de serviciu. Nu e normal ca un om care munceşte 8 ore pe zi, indiferent de poziţia în organigramă, să nu poată să se întreţină decent – mă refer la un minim necesar traiului de zi cu zi, la o locuinţă ale cărei utilităţi pot fi achitate, nu neapărat la vacanţe la mare, deşi firesc ar fi să şi le permită şi pe acelea. Nu e normal ca în România un sfert din angajaţi să primească salariul minim pe economie (750 RON), în timp ce un senator cheltuieşte, mediu, 9000 de euro pe lună (în anul 2010).
Ce-a ajuns « munca » în ziua de azi, dacă nu o formă modernă de sclavie deghizată? Da, da, se spune că munca ne deosebeşte de animale, că ne-ar fi eliberat şi că ne împinge ineluctabil pe calea progresului, numai că cei mai mulţi dintre noi muncesc şi sunt plătiti doar cât să plătească, la rândul lor, facturi şi rate la bancă. Munca în sine nu mai are valoare, altfel nu-mi explic lipsa de respect faţă de anumite meserii, supravalorizarea altora şi, mai ales, dorinţa general răspândită de a câştiga la Loto – bani nemunciţi, adică. Ca să nu mai amintesc de admiraţia fără limite faţă de cei « deştepţi » care au îmnulţit banii (cui?, cum?) peste noapte şi ne privesc de sus din televizor. Nu-mi explic nici segregarea la sânge între « munca la stat » şi « munca la patron », unde munca la stat e privită ca o dulce lenevie plătită şi cu pensie asigurată (noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc dupa grila de salarizare), iar slujba la patron e echivalentă cu muncile iadului, infinite, dar fără viitor cert şi supuse capriciilor şefului. O slujbă pentru care se tremură, se îndură umilinţe, se fac ore suplimentare neplătite, pentru că şi-aşa salariul e mare şi-apoi sunt alţii care ar munci pentru bani mai puţini.
Suntem la mâna si la buzunarul lor, atât la stat, cât şi la patron. Slujbele la stat sunt, poate, mai sigure, din cauza unei legislaţii cu rămăşiţe comuniste. Slujbele la privat sunt, poate, mai bine plătite – nu toate, că nu are tata sefu’ de unde să dea, că trebuie să-i rămână şi lui profit. Suntem ţinuţi sub ordine de frica şomajului, a şirurilor din ce în ce mai lungi de şomeri care abia aşteaptă să ne ia locul. Câţi îndrăznesc să critice public condiţiile de muncă şi salariile proaste? Când cineva o face, fie e suspectat că e plătit pentru asta, fie e jurnalist, fie munceşte la stat, aşa că e sfătuit « prieteneşte » şi anonim să-şi ţină gura dacă vrea să-si păstreze locul de muncă. Angajatorii şi-ar permite, la o adică, să facă astfel de ameninţări. Dar de ce o facem noi, care suntem în aceeasi barcă? În loc să ne scoatem ochii şi să ne tratăm unii pe alţii drept vânduţi, asistaţi şi puturoşi, să ne plângem că ducem în spate pensionari, bugetari şi şomeri, mai bine am pune în practică « Deşteaptă-te, române ! » pe care îl tot invocăm în pustiu. La modul concret, ar trebui să reinventăm conştiinţa civică. Să ne aducem aminte că cetăţenii reprezintă capitalul cel mai de preţ al unei ţări, mai important decât laminoarele, Roşia Montană şi autostrăzile fantomă. Că ei trebuie educaţi, instruiţi, îngrijiţi şi acompaniaţi demn din prima până în ultimă clipă a vieţii lor. Că ei, prin aportul lor fizic, material şi intelectual, în funcţie de capacităţile proprii, dar în cadrul unei societăţi bine structurate, asigură prosperitatea unei ţări. Că munca trebuie respectată şi plătită corespunzător, ţinând cont de un prag real de subzistenţă. Că salariul nu este o pomană, ci un drept câştigat prin muncă. Că ar trebui să ne străduim să împărţim echitabil volumul de muncă, nu să micşorăm numărul de salariaţi care muncesc cât pentru doi şi să inventăm maşini care să-l facă pe Om şomer. Că ar trebui să fim solidari cu muncitorii grevişti ai căror patroni pleacă spre orizonturi mai milostive şi cu mână de lucru mai ieftină. Că o femeie de serviciu de la noi  ar trebui să câştige cât una care lucrează în Italia. Că ar trebui să învingem frica şi să luptăm pentru a ne obţine drepturile, pentru că altfel, mie una mi-e clar după 23 de ani de postcomunism original, nu o să le obţinem în veci. Ȋn alte ţări, după al căror nivel de trai tânjim, aceste drepturi există pentru că ele au fost câştigate prin manifestaţii, greve şi chiar lupte de stradă (cum se întâmplă, chiar şi în zilele noastre, în Portugalia, Grecia, Spania şi Franta, de exemplu). Adică prin unire şi solidaritate. Iar acolo unde avem impresia că « statul doar dă » (ca în Suedia, de pildă), tot statul ia din buzunar, cu vârf şi îndesat, sub formă de impozite şi taxe. Ar trebui să obligăm angajatorii să pună pe primul loc, în strategiile lor de business, demnitatea, seriozitatea şi respectul faţă de angajaţi, şi să lase optimizarea, rentabilizarea costurilor şi competitivitatea producţiei pe locul doi. Depinde de noi.  
Ei ne aruncă doar firimituri de pâine. Dar, dacă stăm cu mâna întinsă dupa ele, călcându-ne în picioare şi acuzându-ne reciproc că nu le merităm, circul îl facem noi singuri.

De citit si comentariile din Ziarul de Vrancea de azi (în mod exceptional elogioase)!

16 februarie 2013

Omul de tinichea


Ia uite, se misca ! Da’ ce ciudat, se misca exact ca mine !
Inclin capul la dreapta, inclina si el capul la dreapta. Ridic aratatorul de la mina stinga, intinde si el acelasi exemplar. Trag de par, trage si el. Ma strimb, se strimba si el. Identic. Imi petrec doua degetele, de la ambele miini, in V rasturnat, prin fata ochilor, a la Pulp Fiction. Si el la fel. Ma retrag repede, fuge si el. Imi strecor usurel o ureche, un ochi. El dupa mine.
Mai sa fie.
Sa fie, da’ cine ?
Inaintez degetele de la o mina. Unul dupa altul. Le vad si pe ale lui, in aceeasi ordine. Ni le apropiem intr-o atingere rece. Ne apropiem corpurile, insa atingerea tot rece ramine. Ne uitam cu coada ochiului, pe furis, pe de-a dreptul, holbat, nerusinat, ne despuiem din priviri. Vad ce vede si el, din acelasi unghi, in aceeasi secunda. Nu captez nici o fotograma in plus, nu rateaza nici el nimic.
What a fuck ?!
Incercam sa vorbim, dar cuvintele ne ramin, aburite, intre noi. Bariera de argint, transparenta, fidela. Palmele noastre se unesc, incercind sa faca loc vorbelor. Dau la o parte vidul, tacerea, jena, greutatea, rautatile. Le imping in stinga si-n dreapta, buzele sufla. Curatam temeinic. Ne spalam pacatele, dorintele, promisiunile, frustarile, suferinta.
Hai sa o luam de la capat.
Din nou voci mute care predica in pustiu. Zimbete aninate de ochi vii. Multe sperante in buricele degetelor care ard, arunca flacari in sticla rece. Blestemat argint. Ca gloantele ce ucideau odinioara voinicii de balada.
Oare ce-mi spune ? Oare stie ce-i spun ? Buzele se misca la fel, in acelasi ritm disperat. Lacrimile cad in acelasi timp. Poc, poc, poc. Gindurile se lovesc, in tacere dureroasa, unele de celelalte, fara sa se atinga.
Unde esti ?
Eu sint aici, citesti. Eu sint aici, citesc. Aici, unde ? Aici, unde ?!
Dincolo, nicaieri.
Linga mine. Nu cald. Nu invaluitor. Nu fierbinte. Rece, invaluit in ceata, invocat din amintiri, proiectii, sperante. Rasarit ca un spiridus dintr-o lampa fermecata. Pe care nu-l pot atinge, nu-l pot simti, nu-l pot avea.
Cit as vrea sa te pot trage de mina. Iti arat si cum as face. Iar tu te tragi de mina in aceeasi clipa cu mine.
Ai vrea si tu.
Si as vrea si eu.
Blestemata oglinda.

Aparut în Salonul literar nr.79, 2013.

14 februarie 2013

Câte dealuri, atâtea biserici




Am vizionat “După dealuri” într-un cinematograf francez şi bine mi-a prins. Eram departe de tsunami-ul de indignare care a traversat ţara după lansarea filmului în România. Mă aflam printre ochi curioşi şi surprinşi, în ciuda asteptărilor pe care le ridică a priori un film semnat de Cristian Mungiu. Am putut înregistra, la cald, reacţiile unor străini - străini de ţară şi de subiect. Lucrurile care mie mi se par, încă, fireşti, gen pupat mâna preotului, închinat la icoane, stat câte două persoane pe patul de spital etc., lor li s-au părut uimitoare. Mie fireşti, pentru că le-am cunoscut dintotdeauna în România, lor de neimaginat în ţara lor, în anul de graţie 2013. Desigur, în Evul Mediu erau normale şi la ei. Pe vremea aceea, cei bogaţi construiau biserici şi îşi cumpărau loc în Rai cu ochii diavolului care, culmea, acum ca şi atunci, îşi găsesc loc în visteriile preasfinţite. Şi încă nu au văzut ei, străinii de azi, altele mai grele de pe la noi, cum ar fi afişele din bisericile noastre: « folosiţi numai lumânările care se vând în biserica noastră » sau « nu aprindeţi lumânări în incinta bisericii ». Pariez că şi astea o să li se pară ciudate, având în vedere că în catedralele lor milenare nu există astfel de exigenţe.
La vederea maicilor învăluite în negru şi a preotului cu sutana cea largă, francezii, care sunt mai degrabă intoleranţi faţă de însemnele religioase în locurile publice, au facut spontan o analogie cu o altă religie, caracterizată drept fundamentalistă. Acelaşi tip de îmbrăcăminte la femei, din cap până în picioare, în cazuri extreme cu faţa complet acoperită; aceeaşi fervoare religioasă, cu slujbe si rugăciuni la ore fixe; aceeaşi intoleranţă faţă de celelalte religii şi urgenţa de a-i converti pe « păgâni » la propria religie, care este cea adevărată; aceeaşi orbească supunere faţă de vorbele Bibliei şi slujitorii ei. Noi nu ne apărăm religia cu arma în mână şi cingătoare de dinamită, deşi am înregistrat cazuri de fanatici criminali (victima unui astfel de fanatic religios fiind, recent, preotul Tudor Marin). Cum, îndrăzneşte cineva să ne compare cu…? A avea o opinie despre Biserică înseamnă, automat, a da în ea. Dai în Biserica, dai în neamul românesc, în Ştefan cel Mare şi Sfânt, în Eminescu şi aşa mai departe. O astfel de comparaţie ne răneşte orgoliul naţional, pentru că fundamentalismul religios este şi naţionalist pe deasupra.
În acest film, în petiţiile împotriva finanţării cultelor religioase de către stat, nu credinţa este pusă în cauză, pentru că noi structural nu putem fi atei şi nici nu ne cere nimeni să devenim, ci habotnicia şi făţărnicia. Avem prea multe biserici goale şi prea puţine spitale, şi acelea suprapopulate. Cu excepţia nucleului dur de credincioşi pursânge, ne amintim de post numai în zilele de dezlegare la peşte şi ne călcăm pe picioare la biserică doar în noaptea de Înviere. Aşa că nu m-a mirat deloc indignirea internă stârnită de acest film cum că ar aduce prejudicii imaginii României. Trecând peste confuzia dintre ficţiune şi realitate – filmul în cauză se bazează pe două poveşti reale, dar nu e un documentar -, peste gluma cu imaginea României care ar avea de suferit (care dintre imagini?), ajung la mirarea personală: de ce ne deranjează să fim văzuti aşa cum suntem? Desigur, nu se fac exorcizări în fiecare zi, dar auzim în mod frecvent de ambulanţe care nu ajung la timp sau deloc, de doctori care refuză să mai ţină în spital bolnavi psihici pentru că nu există dotările necesare, de tineri (nu neapărat orfani) care nu au unde să se ducă după ce termină liceul. Desigur, probleme sunt peste tot în lumea asta largă, dar câte popoare le găsesc rezolvarea în construirea de noi biserici care se iau la întrecere în strângerea de enoriaşi la slujbă? Desigur, Biserica ne vrea binele şi ne ajută cum poate, dar bolnavii ar trebui îngrijiţi în spitale dotate, iar orfelinatele ar trebui să primească fonduri suficiente de la stat.
Deci nu credinţa noastră ortodoxă e demonizată în acest film, nici măcar Biserica, ci neputinţa noastră de a ne ajuta noi între noi, cetăţenii organizaţi ca societate civilă şi laică. Când Statul ne abandonează, ne întoarcem la Biserică, pentru că nu avem alternativă. Nu numai că nu ştim să o creăm, din păcate nici măcar nu ne gândim că am putea-o crea noi înşine. Drumurile noastre duc, inconturnabil, la biserică şi la metodele ei, aplicate de la botez până la înmormântare (cu excepţiile cunoscute şi hulite), pentru că nu ştim să trăim în afara ei, chiar dacă o vizităm din an în Paşti. Cei bogaţi îşi cumpără, în continuare, indulgenţe. Cei săraci trăiesc din pomeni şi parastase. Lumânările se aprind numai în sectoarele « Vii » şi « Morţi », special amenajate. Doamne ajută!

Articol aparut si în www.ziaruldevrancea.ro, la Opinii. Din motive misterioase, nu mai reusesc sa intru pe site de pe acest computer. M-a hackerit careva? M-am faultat singura? Mister, dupa cum spuneam...

11 februarie 2013

Bomba cu tamîie a zilei

Papa demisioneaza! Deci, se poate! Daca nici înaltii prealti nu mai vor sa moara la datorie... 
Înca un mit se sparge, si sper ca cioburile sa mearga, de data asta, direct la cosul de gunoi al istoriei: joburile life-time în multinationalele religioase.

06 februarie 2013

Si pe jos, si cu banii luati

Cam asa stau lucrurile aici în Suedia, în urbea Malmö: trierea deseurilor alimentare a devenit obligatorie. Tot cetateanul tre'sa-si arunce foile de ceapa, coaja de banana si cotorul de mar în punga de hîrtie prevazuta în acest scop. Punga este aruncata în tomberonul prevazut în acest scop. Pungile de hîrtie sînt gratuite, însa haleala si transportul gunoiului se platesc din buzunarul cetateanului. Ce se-ntîmpla cu resturile noastre alimentare? Ei bine, ele sînt prelucrate si transformate în biogaz care e consumat de autobuzele serviciului de transport public. Pentru a folosi acest serviciu trebuie sa platesti bilet. Biletul nu se cumpara din fund de la taxatoare, am mai spus si în alte rînduri, ci se cumpara o cartela care se încarca cu diverse sume de bani. Cartela noua costa cel putin 200 coroane sudeze, cam 23 euro, în functie de curs, dupa care o poti încarca si cu sume mai mici sau mai mari, dupa nevoi. Exista si abonamente lunare, mai avantajoase, desigur. Insa pentru un turist nu e ok deloc. Mai poti cumpara bilet cu telefonul mobil, trimitînd un sms la un anumit numar - care numar nu e afisat în autobuze. Dar - ca exista si aici un dar - trebuie sa ai abonament la telefonul mobil si sa te înscrii la un anumit serviciu, altfel nu poti cumpara nenorocitul ala de bilet. Se întelege, sper, cît de complicat e sa calatoresti cu autobuzul aici, mai ales daca esti strain si în trecere. 
Acum, ce citesc eu în ziarul Metro de azi? Ca o adolescenta de 13 ani a fost lasata în statie de soferul unui autobuz, într-o seara, pe la ora 22, pentru ca nu mai avea fata credit pe telefon. Nota bene: nu se mai poate achita la sofer contravaloarea unei calatorii, începînd cu 1 iunie 2011. Mi s-a întîmplat si mie o data sa fiu data afara din autobuz, pentru ca nu am reusit sa trimit sms-ul ala nenorocit, iar cartela de transport era neîncarcata. Eram însotita de copil, în carucior, dar asta nu l-a sensibilizat pe vigilentul PDG de autobuz. Si eram cu o statie înainte de gara, unde se gaseste un punct în care se pot încarca acele cartele de transport, Jojo kort pe limba bastinasilor. I-am zis lu' nea soferu': domnu', cobor la urmatoarea, pot sa încarc cartela acolo. Zît, mi s-a sugerat, jos acum.
Si atunci, cum naiba sa nu ma enervez? Le furnizez biogaz GRATIS, ba mai si platesc pentru aceasta operatie, platesc si "bilet" în avans (ca asta reprezinta, la urma urmei, încarcarea cartelei, un soi de credit ascuns) si nu gasesc întelegere la sofer? Mi se sugereaza ca nu sînt un bun cetatean ca nu reciclez deseurile, adica nu le furnizez lor materie prima gratis, pentru ce...? Ca sa platesc bilete din ce în ce mai scumpe? Si sa fiu lasata în statie? Ia sa se mai duca naibii cu ecologia care e profitabila numai pentru companii!

04 februarie 2013

Bine ati venit în România!


Anunţ important pentru ţară: lăsaţi la o parte moartea clinică a OTV-ului, miniştrii mai albi ca zăpada şi alţi foşti demnitari scoşi la mezat. Pe internet a luat naştere o campanie pentru reabilitarea imaginii României, iniţiată de publicitari şi deschisă poporului, invitat să se exprime în număr cât mai mare. Britanicii au pornit primii o  campanie prin care încearcă să ne convingă să stăm acasă, că ar fi mai bine la noi decât la ei, iar noi le răspundem cu ospitalitatea care ne caracterizează: păi dacă e aşa, haideţi voi încoace! Ţara voastră e urâtă, se scufundă încet încet şi, odată cu ea, şi locurile de muncă? Iată tot atâtea motive să vă îndreptaţi spre România, ţară frumoasă, inundabilă doar temporar şi cu oportunităţi de lucru nelimitate: autostrăzi de terminat, mii de hectare de teren de cultivat sau împădurit, industrie de pus pe picioare, Parlament de întreţinut. Nu mai zic de faptul că pot trece luni de zile fără ca o singură picatură de ploaie să cadă peste umbrélele care fac doar umbră. (Mereu) surprinzător, nu?

De ce am mai emigra în ţări care strigă prin ziare că nu ne mai vor, deşi oficial facem parte din aceeaşi mare familie europeană în care dreptul la liberă circulaţie şi instalare e asigurat? Migraţia, fenomen natural care a creat, practic, lumea asta, este îngrădită cu cât se deschid graniţele mai mult. Suntem consideraţi cetăţeni europeni second hand. Egalitate este, dar nu pentru căţei, ne mai arată încă o dată britanicii. Românii săraci sunt sfătuiţi să nu poposească pe tărâmul lor neprielnic pe care, paradoxal, milionarii francezi, autoexilaţi pe motive fiscale, sunt primiţi cu braţele şi conturile deschise. De ce am mai alege să trăim în ţări ai căror cetăţeni au prejudecăţi adânc înrădăcinate în ceea ce ne priveste, peste care nu pot trece? În care « român » este sinonim cu « cerşetor », « hoţ » si « ţigan »? În care frustrările şi ura sunt canalizate către imigrant, ca fiind cauza unică a şomajului şi a delicvenţei din propria ţara? În care, dacă vrei să reusesti, mai întâi trebuie să elimini suspiciunile şi apoi să dovedeşti ceea ce poţi face? Şi, chiar dacă reuşesti, tot rămâi cu o vaga senzaţie că nu eşti binevenit. Dacă ar fi mai oneşti, ar spune aşa: staţi acasă, nu pentru că în Marea Britanie climatul e umed şi berea prea scumpă, ci pentru că nu vrem să mai veniţi aici. Avem şi noi săracii nostri, ne ajunge câte ajutoare sociale le plătim, pentru voi nu mai sunt bani. Adevărul este că ne-am săturat de concurenţa neloială a românilor care acceptă să muncească pe salarii mici şi ne strică piaţa. Dar, chiar şi aşa, nu se mai găsesc locuri de muncă, aşa că veniţi degeaba. Pe ţigani nu i-am vrut la noi nici în Evul Mediu, ţineti-i la voi în bătătura, dacă tot le-aţi dat cetăţenie.

Cei care au găsit frunza lui Udrea nelalocul ei au acum ocazia să le zică britanicilor, în special, si occidentalilor, în general, adevărul gol-goluţ despre România, în versiune personală. Nu la modul ipocrit, de umor englezesc emanat la un brainstorming în jurul unei ceşti de five o’clock tea, ci realist, ca gospodarul care chibzuieşte şi-o zice pe-aia dreaptă. Ce mândră sunt în momentul ăsta că nu m-am născut într-o familie de lorzi, ci într-una de ţărani şcoliti, care ştiu şi să dea cu sapa. Cât îmi doresc să văd români primind oferte să lucreze pe-afară pe bani mulţi, iar ei să-şi permită luxul să le refuze. Să vrea Rolling Stones să facă bani într-un turneu în România. Să ceară Beckham să joace la Unirea Urziceni. Să caute familia regală bilete de tratament la Sovata. Iar noi să le zicem: veniti toţi încoace, unde merge suta, merge si mia. Welcome to Romania!


De citit si comentat si în Ziarul de Vrancea.