Deschid Jurnalul de bord 2007
Intru direct in poveste, pentru ca am asteptat deja un an si nu mai e timp de pierdut. Viza de Hong Kong o aveam dintr-un episod anterior, cea pentru SUA de anul trecut, certificatul medical cum ca nu depaseam numarul de persoane per bilet era obtinut si el. Puteam sa-mi fac valiza si sa plec. De data asta pentru doua luni, adica un dus-intors de Pacificul de Nord, intre Hong Kong si New York (Newark, adica un soi de Otopeni, multiplicind proportiile, evident), via Panama cu canalul ei cu tot.
De la noi de la tara ne pornim cu tot calabalicul la capitala, mai precis la aeroport.
Restul e istorie.
Bishnitz Class
Iata-ma-s din nou pe drumuri in portbagaju’ lui barbate-meu, a cincea roata la vapor, ghimpele din coasta, turisto-reporterita de cartier, cu voia dumneavoastra. Ce pretentii sa am, mai mult decit o dactilografa a ceea ce vad ce-as putea fi?
De data asta zburam cu Lufthansa. Ce conteaza ca decolam si aterizam cu intirziere (avem escala la Frankfurt). Respect pentru fidelitatea angajatilor care nu sint deranjati de faptul ca in curind vor fi inlocuiti cu masini pentru procesarea biletelor. Respect pentru surisul si prospetimea stewarzilor, acesti ospatari de lux, dupa mai mult de 10 ore de zbor. Sarumina pentru ceaiul de musetel si aspirine (bine, chinezoaica a inteles destul de greu ca ceream aspirin si nu ice-cream, putea sa-si dea seama dupa vocea a la Marge Simpson ca nu-mi statea gindul la inghetata).
La Paris am reusit sa imbarcam bagajele pina la Hong Kong, noi aveam locuri numai pina la Frankfurt, si alea risipite prin avion. De la Frankfurt incolo eram pe lista de asteptare. Dumnezeu cu mila. Cum coborim din naveta (din cite am vazut eu, ar fi avioane cam din ora in ora intre Paris si orasul german), alergam spre corespondenta, gasim locurile (ura! Noi eram pregatiti sa dam si spaga) si-apoi hoinarim prin aeroport dupa bomboane si puzzle.
In avion, dupa ce ne instalam pe locurile noastre, undeva pe rindul din mijloc, de unde evident ca nu se vede nimic, si ai toate sansele sa primesti genunchi sau coate peste fata cind dormi, avem parte de o alta minunata surpriza: locurile nostre sint revendicate de niste cetateni. Mutati-va voi, noi de-aicea nu plecam, nu plecam aca... Opaaa, dar sintem invitati, cu scuze pentru deranj, sa pasim in Business Class, prin urmare ne deranjam instantaneu si, cu hainele in dinti, ajungem rapid in paradis. He he he, alta mincare de peste (pescuit de-adevaratelea), alt spatiu vital, alte atentii. Pentru inceput ma ocup cu studiatul. Citesc instructiunile de utilizare a fotoliului cu televizor, masaj si telecomanda, pret de vreo 2 ore. Evident ca nu stiu sa aranjez masuta, sa scot telecomanda din bratul fotoliului, se vede cu ochiul liber ca sint o parvenita. Servetele umede de curatat miinile, saculet cu sosete, periuta de dinti si balsam de buze (pe care toata lumea il baga in valiza la aterizare, arivisti sau nu), fata de masa alba, selectie de vinuri bune, de filme bune la Tv si mai ales spatiu. Spatiu de intins fotoliul pina devine pat, de intins picioarele, bratele, de stat intr-o rina, in cap, de masaj am pomenit?? Ce sa mai zic, cu asa conditii de odihna nici nu-mi venea sa dorm, am vazut vreo 2 filme si am frunzarit vreo 15 canale de muzica. Pe fereastra nu prea m-am uitat, desi eram la un fotoliu de ea, suficient de departe pentru a nu vedea mare lucru, in parte si din cauza intunericului in care ne-am afundat rapid – avind in vedere ca inaintam spre est. Avionul isi infigea aripile in noapte, noaptea se avinta catre noi, impinsa de soare, asa ca am dat rapid de lumina, in vreo 4 ore. Sau chiar mai rapid, pentru ca un domn insomniac statea extatic cu ochii in soare trezind sistematic toti nefericitii (inclusiv subsemnata) care nu-si pusesera pinza pe ochi. Nu stiu cum e la clasa intii, se pare ca sarmanii pasageri sint obligati la regim cu sampanie si caviar, dar noi am avut parte de mincare cu gust de mincare, vin excelent, desert dupa voie, pahare de sticla si fotoliu cu bec. Se vede insa ca aceasta clasa nu permite infratirea intre popoare si cauta sa pastreze secretele profesionale. E greu sa-ti atingi colegul de fotoliu, trebuie sa intinzi mina peste fotoliu si gitul ca sa vezi ce se intimpla in curtea lui.
Coborim cu regrete eterne din avion, cine stie cind mai mincam noi pomana asta, si tragem invatamintele de rigoare pentru a ne face viata mai usoara in timpul urmatoarelor calatorii cu economicii. Ne-ndreptam voiosi spre Imigratie, oarecum relaxati, nu aveam privirea criminala a nedormitilor slabi de punga. Ora 4 dimineata acasa, ora 10 la Hong Kong, doream totusi sa ajungem repede la hotel ca sa ne odihnim. Problem. Pasaportul meu (ei na, sint obisnuita deja) e intors pe toate fetele, scanat suplimentar, vamesul cheama intariri – un vrajitor care sa-l descinte, pentru ca era speriat rau de tot si emitea aoleuri fara numar pre limba lui. Nasol. Undeva am gresit. Cred ca de fapt nu trebuia sa am viza, avind in vedere ca in documentul de la companie aveam statut de nevasta de marinar. Sau nu. Trebuia sa fiu ori turista ori marinar, ambele simultan erau de neconceput. Nu mai iesea ecuatia de 3 simpla. Asa ca sintem trimisi la un birou special unde mi se spune ca eu pot sa trec linistita (sa creada ei ca o sa stau din nou la coada aia), insa cu barbate-miu e o problema. Numele lui e scris gresit. Nu-i nimic, asteptam rontaind la bomboane care se gasesc la liber la toate ghiseele, agentul este contactat si greseala remediata. Dupa 2 ore iesim din aeroport la 32 de grade de aer umed si irespirabil.
Ce-am vazut in toate aeroporturile si in miinile citorva cetateni care prefera sa-si petreaca orele de zbor in mod util?! Ultimul volum „Harry Potter”. In engleza. Inclusiv la Frankfurt.
Ajungem la hotelul pe care–l stim deja cu totii, Panda, unde dam peste prietenul meu de anu’ trecut (Mai tineti minte? Nebunatica aceea care-mi cerea un „deposit” mai mare decit pretul camerei). Uite-asa trecem de la 20 de grade naturale (vremea la Paris) la 20 de grade conditionate. Gitul cedeaza. Noroc ca aici gasesti Strepsils la supermarket.
Ah, Hong Kong! Numai ce ma uit pe geam si totul, adica cele 3 zile petrecute anul trecut, revine. Blocurile nesfirsite, unele cirpite, altele suflate-n sticla si otel, schelele de bambus, pasarelele (nu zburatoareJ). Nu mergem la cocktail, asa ca avem timp sa cheltuim dolari de Hong Kong (10 pentru un euro) pe tot felul de suveniruri care ne-au burdusit valizele din ziua unu. Fiind la noi in cartier, stim pe unde sa umblam. In centrele comerciale ce aduc a IDM si a Mallu’ de la Bellu remarc ca mobila e mai ieftina ca la noi si ca ei sint innebuniti dupa papusile in uniforma SS.
Hotelul e la fel de aglomerat, iar intr-un colt e amenajata o rezervatie de panda de plus linga care se pozeaza „japonezii” (poa’ sa fie si coreeni, am vazut ca si ei umbla destul de mult). Pe la etajul 3, unde se gasesc receptia, restaurantul, barul si nenumaratele lifturi cu acces restrictionat la diferite etaje, trece si pasarela. Asa ca pe linga clienti scortosi, mai vezi si gospodine cu sacosa de leustean si pachetul de 10 rulouri de hirtie de toaleta +4 gratuite.
Cum nu puteam dormi, zapam la canale pe televizor. E unul sportiv in care se vorbeste engleza cu accent portughez (o fi de la vecinii din Macao), Discovery Asia, MTV Asia, filme prost jucate sau rulate de pe casete copiate de o mie de ori. Din cind in cind ma uit pe geam, la orasul luminat impecabil, la cladirile cu magazine-scoala-cinema la parter, parcare mai sus pe citeva etaje, apoi apartamente si birouri, luminate si ele pina in virf, cu aparate de aer conditionat peste tot si masini circulind tot pe partea stinga.
Acum sint pierduta si eu in traducere... in cautarea fusului orar al acestei jumatati de lumi.
Tara scuterelor
Dupa nici o zi de leganeala, o noapte de insomnie intensa – inca nu m-am pus la punct cu fusul orar – ajungem in Taiwan, o tara cit o insula, bucata rupta din China, plasmuita de anticomunisti si protejata de americani. Acostam la Kaohsiung. Nici nu s-apucara bine macaralele de treaba c-am si coborit de pe vapor, la poalele caruia ne astepta o minunatie de taxi conditionat in aer. Am pornit inarmati pina in dinti: o foaie de hirtie pe care era scris in chineza unde vrem sa ajungem, adica la un restaurant pescaresc si la un magazin de articole sportive, toate recomandate de pilot si notate pe passpartu-ul nostru. Dar cu chinezul nu te intelegi chiar din prima, de parca ar fi turc, pina n-am scris noi cu mina noastra 1 linga restaurant, 2 linga magazin no Nike am precizat, si asta de vreo 5 ori, la care s-a adaugat o halta la banca pentru schimbat bani money change money dollar bank si intoarcerea la vapor 3, n-am plecat. Si tot noi eram aia batutii in cap care nu-nteleg, frate, nimic! In fine, o luam din loc.
Din prima ajungem intr-un cartier cam saracut, cu case cam darapanate, fara prea multe aparate de aer conditionat la vedere (bizar, avind in vedere clima, la Hong Kong am vazut pina si pe cocioabe), insa cu gratii la toate ferestrele, la aproape toate etajele (asta insemnind si 6 din 10), ghivece scoase la aerisit pe trotuar, restaurante si garaje deschise larg, cu gunoiul linga usa, pagode incarcate de turnulete si culori tipatoare, cum am vazut eu la prietenii nostri romi. Pe asta cu gratiile pot s-o inteleg, daca ma gindesc ca in alte vremuri numai cine era mai instarit isi permitea sa-si inchida balconul sau loggia...
Inaintam pe niste strazi largi, ce contrasteaza cu stradutele ce-si dau duhul pe laterale. Soferul nostru merge si pe sensul opus si trece pe rosu uneori fara sa se asigure. Pentru ca una la mina, nu am vazut politisti de circulatie si doi nici nu prea sint masini, asa ca prezenta celor de la mina unu nu se justifica. In schimb am vazut roiuri de scutere. Poporul taiwanez se deplaseaza pe scutere, dupa cum ati vazut in filmuletele si power point-urile care circula pe net. Cu masca sau fara masca la nas, uneori cu o camasa imbracata invers ca sa-si protejeze hainele si bratele de soare si praf.
Mincam bine, tot felul de pesti si crustacee necunoscute, alese dupa metoda aratat cu degetul si avut incredere in priceperea bucatarului. Bineinteles ca mincam cit patru, ne servim singuri cu bautura de la frigider, eu personal ma bucur ca sint servetele pe masa (astia clar sint contra chinezilor). Toate felurile sint aduse pe masa pe masura ce sint pregatite, si asta se intimpla repede, asa ca ciorba noastra de peste pare o infuzie cu ghimbir si usturoi. Nu prea stim noi ce mincam in afara de alimentele de baza – orez, ceapa, creveti, insa totul e atit de bun incit nu ne punem intrebari incuietoare. Ne ridicam satui (fara sa fi terminat din farfurie) si platim 1200 de dolari taiwanezi (si ei), 45 de dolari la un euro, n-a fost chiar asa de scump.
Pina sa ajungem la magazinul de articole sportive no Nike no Nike please, cerem insistent sa ne oprim la o banca ca sa change some money dollar change. Soferul nostru se prinde intr-un tirziu, intoarce intr-o intersectie pe trecerea de pietoni si se opreste in fata unei banci. A trebuim sa stam la doua cozi, functionarii mai au si alte treburi de facut, comitete de bloc, gherghefuri, in fine, plecam.
Pentru ca magazinul cu specific sportiv nu satisfacea exigentele noastre, reusim in mod miraculos sa-l facem pe sofer sa inteleaga ce vrem – niste materiale de facut box thailandez, diverse marafeturi de incasat pumni si picioare – si acesta reuseste la rindu-i sa obtina de la vinzatori adresa unui magazin care ar furniza asa ceva. Ce presupuneam noi, din gesturile lor, ca ar fi a doua la stinga si-n fundul curtii e de fapt doua cartiere cu stinga dreapta nenumarate apoi un bulevard lung cit o zi de post si niste bijbiiala pina dam de locatia in cestiune. Care se dovedeste a fi un atelier cu vinzare. Aici se fabrica tricouri, chimonouri de lupta, centuri, genti (de carat diverse pe naveta), am vazut chiar si pantofi (de facut) sport. Daca vedeti marca sau inscriptia Asia Cup pe undeva, ei bine de-aici vine. Sau ei sint doar furnizorii oficiali ai unei ipotetice Cupe a Asiei. Aveau inclusiv matrite de inscriptionat tricouri cu numele clubului sportiv.
Nu stiu ce parere sa-mi fac despre acest oras. Ca am vazut case saracacioase, darapanate, praf mult ca la noi, masini putine (asta mi-a placut cel mai mult), un fel de zona mai luxoasa cu locuinte ingrijite si cu buildinguri de birouri. Nimic ostentativ insa, iar oamenii pareau mai degraba modesti, dintre masinile alea putine doar citeva erau limuzine sau 4x4. Un singur zgirie-nori mai acatarii, un Carrefour, o Ikea, un McDonalds, niste Starbucks Coffee. Multi angajati intr-un restaurant, asta am vazut si-n China. Nu tu inghesuiala, nu tu toale de lux pe strada, nu tu aglomeratie de magazine de fite. Cite una bucata ici colo. Sau poate ca n-am fost noi in cartierele bune. Si spatiu, nene, spatiu sa bati o miuta in intersectie.
Pina la urmatoarea escala – Panama, pornim cu toate pinzele sus catre nord, caci Pamintul e rotund si mai ales bombat. Trecem usor pe linga Japonia, din care nu vad decit doua insule, si alea cu binoclul (ati scapat, mai turistilor, de furia din Carpati!!) si incepem s-o cotim catre dreapta, ca la Ploiesti...
08.08.2007
N-a iesit rima. Las’ ca o sa iasa la anu’, o data cu deschiderea Jocurilor Olimpice din China.
08.08 pentru ca am trecut prin ziua asta de doua ori, ca sa tinem bine minte ca ne apropiem de meridianul 180, din care se pica, dupa caz, in ziua de ieri sau in ziua de azi. Noi am repetat ziua de azi. Adica miercuri seara am dat ceasurile inainte cu o ora si ne-am zis pe azi, in loc de pe miine. Ca miine tot azi era. Asa ca am trecut din emisfera estica in cea vestica, desi noi tot spre est mergem. Daca am fi fost in sensul invers de mers (adica din emisfera vestica in cea estica, mergind, evident, spre vest), treceam direct in miine, fara nici un regret pentru ziua de azi, pe care, din fericire, am trait-o deja, asa ca nu o putem declara la obiecte pierdute (cum mi s-a intimplat anul trecut). Nu s-a inteles nimic in banca din spate. Nu-i nimic, nici eu n-am inteles din prima despre ce este vorba cind am privit o harta cu America la est si Europa-Asia la vest. Parca era din alt film.
La ora 13.27 atingem granita est-vest, trecem din punctul al mai de est spre al mai de vest, uite-asa, cit ai clipi. Ce ti-e si cu gradele si minutele astea care, am aflat, pot fi strabatute uneori mai repede decit e regula!
Carevasazica ne aflam fix la antipozii Londrei, daca bagam o scobitoare pina-n miezul Pamintului si riciiam nitel, ar fi iesit pe partea ailalta fix in patu’ reginei. Sintem la exact doishpe ore de diferenta fata de Maiestatea Sa, ca Greenwich-u’ l-am ratat pe motiv de trecere la ora de vara. Pentru amatorii de calcule si suprapuneri cu realitatea am fost, la momentul respectiv, la longitudinea 180 Est cu latitudinea 42 de grade si 12 minute Nord, ceea ce reprezenta, pentru noi, vertexul, adica punctul cel mai la nord al calatoriei noastre. Aici ar trebui sa mai adaug un cuvint SF: ortodromie, dar nu sint sigura de ortografie. De verificat, totusi, in dictionar; in mod normal ar trebui sa fie vorba de traseul in forma de curba intre doua puncte departate, traseu care e mai scurt decit o oxodromie – drumul drept – pe motiv ca Pamintul este bombat.
Vestea buna dupa aceasta tortura e ca, peste vreo 15 ore, dupa orice ceas cu baterie sau mecanic din lume, o sa fim exact in partea cealalta a Romaniei, asa ca cine vrea sa fie gidilat cu o scobitoare?? Pentru cei care au urmarit cu atentie, o sa incalecam meridianul 160 Vest care se opune aluia de 20 Est, al Romaniei...
Vestea asta buna vine dupa o gramada de vesti proaste, sau mai degraba gri. Cam cum e vremea pe la noi pe vapor. Totul e cenusiu: cerul, apa, puntea. Inaintam intr-un lighean cetos, cu margini nedefinite, fumegind intr-o parte, aburind pe deasupra, cu o bata laptoasa pe de laturi, fara soare, fara luna, fara stele. Gradele sint inecate in mercur, iar vintu-si hlizeste fasolele pe orice ferestruica. O vreme de stat la gura sobei, la vizionat DVD-uri si numarat nodurile pe ora sau de la fringhii. In nici un caz de iesit la promenada, ca nefericitul cela de i s-a dus vestea, adica telexul de la un vapor la altul cum ca ar fi disparut de la locul de munca. Eram cam la 600 de kilometri de locul faptei, n-avea sens sa aruncam colacele de salvare.
Asa ca distractia e la masa, cu birmanezul nostru (nu sint singura exotica de pe vapor). Il luam la intrebari. Ca ce maninca (cum maninca vedem si singuri: cu lingura pe post de cutit): ar minca orez dimineata, la prinz si seara daca s-ar putea, ca la ei gazul e scump si nevasta nu-i gateste in fiecare zi (parca imi aduce aminte de ceva...). Ce forma de guvernare au: ce intrebare, cind toata lumea stie ca e dictatura militara de prin anii 70, daca nu si mai devreme. Cum e cu libertatea de miscare: le trebuie viza pina si sa plece in Thailanda, atit de saraci, prin urmare potentiali imigranti, sint. Cum e cu religia: pai guvernul, ca sa le inchida gura, mai construieste un templu. Partea buna si paradoxul, in acelasi timp, e ca acolo nu mori de foame, desi cistigul lunar e de ordinul a citorva zeci de dolari. De ce? Pentru ca oamenii sint milosi si dau de pomana. Uite o tara care nu apare pe traseul cersetorilor nostri din Occident. Mai intrati si voi pe internet, mai baieti... Ca idee generala, Birmania si birmanezii sint un amestec de China si India, adica trasaturi de chinez pe un fond tuciuriu. Pisici birmaneze? Da, se gaseste. Si ce daca?
Alte amanunte de la gazeta de perete: intr-o noapte am trecut pe linga un vulcan, de mirosea a sulf ca la mofeta. Si in mod absolut sigur si verificat de mandea pe harta si in dictionar: o sa trecem, timp de aproape o zi, prin Triunghiul Bermudelor. Chestie care mi s-a intimplat si anu’ trecut, da’ n-am simtit nimic. Adicatelea sint dovada in carne si oase ca Triunghiul Bermudelor e doar o legenda. A, ne-am plimbat si pe linga Groapa Marianelor, da’ nu stiu daca intereseaza, ca nu are pedigree de baba-cloanta. Voi reveni cu o relatare pe viu (ha ha ha) din Triunghi, se va intimpla in Marea Caraibelor, intre Panama si Statele Unite (e vorba de triunghiul Bermude-Bahama-Puerto Rico).
Bine de voi, e dimineata, o noua zi de munca si week-end-ul care se intinde lenes dupa ora 16. Saptamina mea e lunga, de 8 zile, si e abia joi seara...
09.08.2007
Sa fi fost cit?! Pe la un 6 seara? Tocmai trimiteam mailul aiuritor despre cum trecerea de la est la vest se transforma in trecerea de la vest la est. Sau invers?! Grabita cum eram sa ma inscriu printre prioritatile voastre de la cafeaua de dimineata, am uitat sa va impartasesc si gindurile mele intime despre timpul ca un cearsaf imens pe care il putem hasura cum vrem, putem desena pe el orice, un sotron, o cochilie de melc, un barzaune... Pentru ca timpul n-are, pe bune, altceva mai bun de facut decit sa lase ciopirtit, labartat, inghesuit dupa pofta mintilor noastre intortocheate. Cine crede ca Timpul e nenea ala care hipnotizeaza cucii din orologii de-i face sa cinte la ora fixa (si juma), crede si in Mos Craciun.
Sa fi fost, deci, pe la un 6 seara relativ. Vestea se raspindi ca fulgerul pe tot vaporul: se vede in zare o ambarcatiune mica, cu pinzele lasate, plutind in deriva. Ne apropiem tiptil si ne lipim binoclurile de ea: nu par a fi oameni la bord, catargul pare rupt, pavilionul pare a fi american, pare a fi inmatriculat in California (statul ala american care are mai multe masini decit cetateni).
O depasim, apoi facem brusc cale-ntoarsa. Asta inseamna ca greierasul de vreo 6 mii de tone se intoarce pe o patina cu ale sale cutii de chibrituri si cu noi cu tot. Apoi pe ailalta, ca sa-si gaseasca echilibrul. Vazind ca marea urca deodata in cer, ma ia cu lesinatura, picioarele mi se inmoaie aproape ireversibil, iar inima cere lectii de prim ajutor. Eram asa de inclinati ca ma gindeam ca mi-as fi udat picioarele daca eram pe puntea U (a mai de jos).
Oamenii incep sa intre in cabina de comanda, ochii agatati de binocluri se inmultesc, iar informatiile curg: vad un om atirnat in jos, nu misca; vad un alt om linga catarg, are o lampa in mina si transmite S.O.S.-uri; vad un steag de cerere de ajutor, si asa mai departe. Comandantul transmite toate detaliile la US Coast, ca se pare ca oriunde ne-am afla in lumea asta, tot aproape de ei sintem. In fine, vorbim cu Alaska, recitam ce vedem si intrebam ce facem, dom’le? Aveti idee de vreun naufragiu prin zona, a cerut cineva sa fie salvat zilele astea, v-a deranjat vreunul cu vreo intrebare?
Intre timp incercam, in zadar, sa contactam vaporasul. Nici un raspuns. Coasta da si ea din umeri, asa ca decidem sa trimitem o barca de-a noastra de salvare in recunoastere. Acum toata lumea se agita, pina si bucatarul e in stand-by, cu apa si paturi pregatite, eu incerc sa destind atmosfera si ma intreb daca nu cumva compania o sa ceara sa fie platita pentru cazarea celor doi pina la Panama, fotografiez viitorii eroi si-mi imaginez deja scenele emotionante si recunostinta eterna a salvatilor rebegiti etc. Intreb ajutorul de bucatar si camerist daca a pregatit cabinele pentru cei doi, totul e gata, oamenii ii asteapta, situatia e sub control, eu sint singura agitata din sector.
Barca noastra pleaca si in curind incep sa curga informatiile de la fata locului. Pai barca are pavilion american intr-adevar, e inmatriculata in California, nu e nimeni agatat de bord, nu e nimeni in barca, nici pe punte nici in cabina, nu se vede nimic special, boarfe peste tot, dezordine maxima (o furtuna mica e suficienta sa rastoarne tot), nu sint documente. Intr-un cuvint nu poa’ sa iasa o stire nici macar pentru jurnalul oral din Pavlateii din deal.
Ne desumflam cu totii. Barca se intoarce cu o jalnica prada de razboi: niste haine murdare, unele de dama, clar era si-o femeie amestecata in afacere, partituri pentru ukulele (chitara aia mica si voioasa), un carnet de cecuri (de-aici deducem numele nefericitilor), un Jurnal de bord care incepe pe 2 aprilie 2007 la San Diego si se incheie pe 8 aprilie tot pe-acolo si cam atit. Aprilie? Nu putem decit sa aprindem luminari pentru bietii oameni. Carnetul de cecuri la americani mai prezinta si un carnetel in care posesorul isi noteaza cheltuielile si-si face balanta. Ultima data notata era undeva prin februarie.
Era sa fim eroi. Dar ne-am ratat misiunea. Am ajuns prea tirziu. Parca nu ne vine sa mergem la masa, dar o facem totusi. Sintem tristi, insa cu constiinta impacata. Mincind, cu noduri, ma gindesc ca bucatarul (parc-a avut o presimtire!) s-a intrecut pe sine insusi, pentru prima data mincarea lui nu era total dezgustatoare, sosul de la spaghetti imi amintea de ciorba de la gradinita (si era bunaaaaa), din compotul de fructe exotice a iesit o prajitura cam cruda, da’ mergea pina si aia.
O alta zi se incheie. Cu sentimentul datoriei implinite. Pentru fiecare dintre noi.
Ps: Coasta americana ne suna sa ne anunte ca s-au gasit proprietarii. Sint bine mersi in vacanta. Putem sa fim draguti si sa le trimitem prin posta lucrurile recuperate? Thanks.
Cum maninc ca sa traiesc
Ca doar n-o sa traiesc ca sa maninc, n-am avut eu bafta aia sa ma nasc Pastorel, Dan Chisu sau macar Bursucul gastric!
De cind cu eficientizarea costurilor de productie si liberalizarea intr-o veselie a fortei de munca, mincatul pe vapor a devenit o aventura mai dihai decit traversatul junglei. Pentru ca degeaba ne inmuiem dumicatul atit in farfurii occidentale cit si in strachini orientale, tot balcanici raminem, adica limitati geografic in gusturi si ingrediente. In schimb, filipinezii au o filosofie a amestecarii bucatelor in cratita mai mult ontologica decit hedonistica.
La obiect, hai sa vedem cam care ar fi asemanarile si deosebirile dintre ciorba lui chief cook si borsul mioritic (varianta ca la mama acasa). Pai borsul nostru ce caracteristici are? Transhumanta. Spiritul mioritic. Alternanta vale-deal. Unde nu vedem legumele aliniate simetric, strins unite in jurul bucatii de carne taiate regulamentar – nici prea mare, nici prea mica, cit sa nu naufragieze inestetic in farfurie – sau plutind serafic primprejur, ploaia de verdeata inmiresmata, ascunsul gust acrisor al borsului ce-nvie pina si mortii de pe nasalie... In acest timp, ciorbo-supa-OZN dupa model chinezesc isi arata, desucheata, bucatile de carne si os desfigurate si legumele, lincezind despuiate in toata lungimea lor si fara vlaga intr-o zeama fara personalitate nici perspectiva, tulbure, in care numai grasimea rinjeste palid la suprafata. Osteneala gospodinei robotind pe linga cuptor versus lehamitea bucatarului molfaind guma deasupra aragazului.
La fel, cita armonie in chiftelele canibalo-vegetariene - made in untura generoasa a unui Ghita decedat la datorie pe vremea Craciunului - care nu fac nici o diferenta intre morcovi, cartofi, ceapa, carne si marar! Pe linga ele, bilele de carne in uniforma ale sefului par decreteii unui manual de bucatarie fara imaginatie.
Si-apoi pastele - inecate in ketchupul diabetic de-o culoare nedefinita, legumele - sugrumate in uleiul refolosit peste termenul de casatie, cartofii pai - reincarnari succesive si totusi din ce in ce mai ratate ale amidonului, orezul – ca o ectoplasma ce se regenereaza nonstop in farfuriile asiaticilor, dimineata, la prinz, seara si in loc de floricele pentru filmul de seara -, toate acestea se lafaie obscen, in fiecare zi, pe tavile fara vina ale vaporului. Despre combinatiile diverse de legume plus carne, salata verde plus orice si altele, prefer sa las ca tema de reverie in caz ca vreodata vreti sa chiuliti de la serviciu si nu aveti cum sa-i demonstrati sefului ca sinteti bolnav (un fel de a minca creta in pauza, da’ de data asta numai mental!).
Ce mi-a mai ramas? A, desertul. Chiar vreti sa descriu la piece de resistance a sefului peste polonice? Fie. Obiectul suspect are aparenta unui tort (oricine se poate insela de la 10-15 centimetri). O degustare vizuala si tactila mai atenta ne vor revela ca suspectul e alcatuit din straturi dupa cum urmeaza: un strat de blat – in sine suficient de dens si dulce pentru a nu mai fi completat cu altceva -, un strat de crema de ciocolata Nutella, un strat de blat, un strat de dulceata de ceva, si tot asa pina la epuizarea sortimentelor de dulceata din magazie, blat, apoi ciocolata si smintina de decor. O singura portie acopera, cred, necesarul caloric al unei echipe de baschet de amatori din statul Virginia.
Pina una alta, plutim cu totii in aceeasi galeata si visam la noul bucatar care va ajunge pe vapor peste citeva zile. Filipinezii zic ca cica ar fi un cordon bleu desavirsit. Noi astilalti, europeni neinitiati, avem inima strinsa si mergem inainte ca la ghilotina. Fie ce-o fi. Doar nimeni n-a vazut niciodata vreun restaurant filipinez pe vreundeva. Se pare ca exista doar un singur bucatar filipinez bun si ala e antamat de George W. Bush la Casa Alba (eu banuiesc insa ca l-a luat pentru ca-l plateste meschin si la negru).
De ce oare sintem atit de neincrezatori?
Panama
20.08.07
Au fost 18. 18 zile de apa, in cer si pe pamint. Mai putin soare, si mai putin uscat.
Am schimbat ora de 11 ori si am petrecut o zi de doua ori.
Da’ fie! A meritat. Pentru ca azi am avut nespusa bucurie sa pun piciorul pe pamintul udat de dolarii canalului: Panama (pentru aducere aminte, click si aici).
De dimineata se vedeau deja vapoarele ca niste degetare, de dupa storurile trase decuseara (sa nu deranjam strajerii de la cabina si mai ales pasarea imensa care se oplosise pe catarg, taman linga far). Pe la prinz tot in caldare eram, cu insulele in fata, mai mici, mai mari, toate impadurite. Orasul intr-o parte, cu zgirie-norii care se vad si de la noi din batatura. In spate, alte vapoare calare pe orizont, ca-n desenele copiilor. Soarele iese din cind in cind de dupa o parcela de nori.
Sintem in rada. Parcarea in rada e ca parcarea pe Stefan cel Mare la Bucuresti sau pe Victor Hugo la Paris: pindesti sa plece unu’ ca sa te plasezi cit mai bine. Ca locuri ar cam fi... In port, in schimb, parcarea e ca la Cora: te asezi cu botu’ inspre iesire, ca sa pleci cit mai rapid.
Hopa, a ajuns pilotul la bord. Impreuna cu o sticla de wiskey Grant’s. Toate privirile-s atintite asupra ei. O va desface? Daca da, ne da si noua? O facem posta sau scoatem paharele de cristal? La plecare, pilotul – american – isi ia sticla acasa. Cica un dar de la niste greci. Baiat fin, ne ureaza sedere placuta in acest oras minunat. Cica sa-l credem, nu sta decit de 27 de ani aici. Marfa replica. Americana 100%.
In port, musca noastra clandestina profita de un moment de neatentie si debarca fara sa fi semnat fisa de lichidare si fara sa fi predat materialele de pe inventar.
Panamezii de la Imigratie sint niste draguti, ne lasa pe toti sa iesim si sa ne cheltuim dolarii (americani de data asta) in tara lor. Din port ajungem, cu 3 dolari, in Mall-ul vecin. Cam mare Mallu’ asta, cit vreo doua, aproape trei de-ale noastre. Taximetristul care ne-a adus ar cam vrea sa ne dea intilnire sa ne-aduca si-napoi, pentru ca sintem baieti buni si nu ne tocmim la pret.
Mallul ca mallu’. Multe magazine, Zara, diverse, cam ca la noi. Citeva magazine cu marfuri ieftine – unde era si grosul de clienti -, promotii peste promotii si solduri (aici le zice descuentas). Intram si noi intr-unul. Merita, fie si pentru a ne duce cu 10-15 ani inapoi: alde Dr Alban, Salt&Pepa si ICMC ca fond sonor – pentru cine mai tine minte blugii piramid si tunsorile a la Vanilla Ice. Ce vremuri!!! Se pare ca muzica asta stimuleaza cheltuirea banilor, altfel nu-mi explic prezenta a doua casiere pe casa de marcat (si sint multe case pe cele 2 etaje), a nenumaratilor supraveghetori printre standuri si supraveghetoare care te ajuta la cabina de incercat.
Cinema-uri si la ei, restaurante multe si la ei – si astea pe doua nivele. Afluenta mare in fata la McDonalds si KFC. Uneori ma intreb daca merita sa ajung in capatul alalalt al lumii ca sa constat ca e ca la noi. Restaurantele fast-food pe margine, mesele in mijloc. Noutate: aici, cind e sa vina comanda mai tirziu, primesti un numar in virf de bat pe care-l depui pe masa si astepti. Nu ca la noi, cind te intorci cu bonu’ peste 10 minute si constati ca shaorma ta e de mult mincata de altul mai rapid, deci mai smecher.
Intoarcerea a fost si mai palpitanta. Cum nu gaseam nici o masina care sa ne duca si pe noi un kilometru mai incolo, adica de la poarta la vapor (asta insemnind ce era pina la vaporul din fata noastra, cei 300 de metri ai acestuia plus 300 ai nostri), am zis hai pe jos, ca n-o fi foc. Si n-a fost, intr-adevar, da’ fiecare centimetru parcurs mi s-a inscris in memorie pe vecie: camioane alandala, care pline, care goale, iesind de te miri unde, iar in jurul vapoarelor macarale care rideau la luna cu cite un container in cioc. Unele nu se jenau deloc si se plimbau chiar deasupra capetelor noastre marindu-ne viteza considerabil. In fine, dupa ce am asistat la un episod de echilibristica (un container care nu-si gasea cuibul si se dadea cu capul de toti peretii vecinilor din jur), am urcat pe puntea suspinelor, rasuflind usurati.
In rezumat: ajungem in Panama pe la vreun doishpe-unu. Pina se termina hirtogaraia (inspectii, imigratii, chestii) se face ora shaishpe. La ora douajdoua treizeci plecarea in rada in alte ape, ca traficul in portul Balboa e intens, iar parcarea limitata. In total am petrecut 3 ore si jumatate pe uscat. Din care una cu vedere la Dunkin’ Donuts. Toate trei dind spre poporul panamean, statistic mai obez decit cel american. Pot sa confirm prin felia de pizza, care e de fapt cit doua felii de-ale noastre, europene. Si mai e si ieftina.
Iarasi o escala de vis.
21.08.07
La 7 dimineata sintem in fata portilor la Miraflores. Cumva ora 15 acasa, adica in intirziere fata de ora prevazuta– dar orele de trecere prin canal sint intotdeauna aproximative. Ma trezesc ca marinarii care simt orice schimbare de vibratie. Simt motorul infrinat, cei 50 000 de caluti de mare nerabdatori care ar cam vrea sa iasa din herghelie, dar sint bine struniti... Ii simt tropotind, nechezind nemultumiti. Si-apoi e dimineata, iarba cruda, soarele mijind abia pe cer printre nori (e clar, n-am noroc de plaja voiajul asta).
Stau de vorba cu unul dintre piloti, sint 4, si aflu ca Panama e un stat creat de americani (asta nu inseamna ca proaspetii cetateni ii iubesc la nemurire pe creatorii lor), care au rupt o bucata din Columbia. Se zvoneste si ca Noriega va fi eliberat curind dupa care va fi impartit frateste intre Panama si Franta care l-ar vrea fiecare ars pe rug respectiv ghilotinat pentru diverse gainarii.
Trecem de cele doua ecluze de la Miraflores, ne strecuram pe sub Podul Centenar, gata si cu ecluza de la Pedro Miguel si ne plimbam prin lacul Gatun. Imi ramin ochii la insulitele alea impadurite (suna bine „padure de palmieri”, nu?), nici nu-mi doresc una foarte mare, insa obligatoriu cu yacht agatat la copac.
Totul se petrece nesperat de rapid, ofiterii isi fac cruce si scuipa in sin sa nu fie deochi.
Cind sa atacam prima ecluza dintre cele trei de la Gatun (cum bine s-a vazut si pe internet – www.pancanal.com), unde nu se-aduna niste nori negri vinetii, spintecati de cite un fulger ca focu’ si asezonati de tunete proaspat iesite din infern.
Venea ploaia, nenicule!
Si ce ploaie, azvirlita cu galeata la nimereala, torentiala naibii care te uda dincolo de piele! Eu ca eu, ca trebuia sa ma sacrific si sa fac poze pentru posteritate, da’ capitanul si secundul plus doua bucati piloti ce vina aveau? Si unde nu-i vezi in combinezoane portocalii, cu o umbrela protejind tabloul de comanda de afara. Aparatul de fotografiat ia apa la bord. Pe marginea ecluzei se formeaza musuroaie de muncitori sub cite-o umbrela.
A zis cineva ceva de vreo aversa? N-apuc bine sa usuc aparatul ca ploaia se si opreste, iar noi tot in ecluza numarul 2 eram.
Iesim in jur de ora 16 (24 in Romania). Iarasi singuri pe mare, da’ in Marea Caraibelor, alta viata...
Ps: Cit timp ne sugeam burtile ca sa incapem in ecluze, sub noi, adica pe la etajul 2, se pregatea ceva. Bineinteles ca de mincare. Noul bucatar isi si pusese sortul de git cu un entuziasm iesit din comun. O bunatate, o delicatesa, o trufanda, o comoara la casa omului acest bucatar! In ratatouille (tocanita) lui, legumele taiate cubulete pareau iesite de la sala de forta, snitelul de pui se topea in gura, la fel si cordon bleu-ul, iar cartofii taranesti parca fusesera trimisi par avion din Romania... Era asa de bun incit propunerea ca cel dinaintea lui sa fie retrogradat pe post de razator de morcovi si sfecla rosie mi-a ramas, evident, in git.
Triunghiul Bermudelor
Ca numai asta aveam in cap de citeva zile. Adica o sa mergem la oras, duminica, in straie de sarbatoare, asa cum se cuvine.
Pregatirile au inceput de mai demult, era si cazul, pentru o asa onoare! Tot marinarul, de la vladica la opinca, s-a pus pe cautat bombe in fiesce coltisor de vapor. De 4 (patru) ori, in caz ca ne-a scapat ceva cu o zi in urma. Uite-asa ne-am adus noi contributia la lupta impotriva terorismului. Mai apoi am raportat cu sirguinta ce-am vazut si auzit pe unde ne-am preumblat, ca acolo cum se face, ca aia cum se imbraca, ca ailalti ce v-au intrebat, cerut, spus?? Asta dupa ce curiosii americani au inceput conversatia cu un nevinovat „Se vede ca e vapor francez, e curat la bucatarie” de-am crezut ca vor sa-i invitam la masa (bucataria americana e renumita in lume, se stie, pentru recordul de fabricat obezi pe minut, ofcorse). Eu am zis, cu mina pe inima, ca aici e mai nasol ca pe vremea comunismului la noi, chiar daca n-am fost cautati la dosar pina la a saptea spita. Habar n-au ca o ambarcatiune de-a lor se plimba, esuata, prin Pacific, da’ sint experti in restu’ lumii. Nu trimitind spioni, ca orice tara normala la cap, ci tragind de limba vaporeni, cu subliminalul „ori colaborezi ori iti facem viata mai neagra ca semineul” incorporat ca un ou in fiecare zimbet si thank you four your precious time. Si mai au si o lege in care se proclama ei pe ei cei mai in masura sa stabileasca si sa evalueze securitatea in lume. Adica e normal sa te ia la intrebari si e si mai normal ca tu sa nu te simti ofensat, turnator sau, mai rau, colaborator.
Toate acestea au fost date uitarii in momentul in care ma aflam in trenul spre New York. Era duminica, numai soarele pe cer lipsea, in rest totul era perfect. Statuia Libertatii batea cind in verde, cind in turcoaz, iar muncitorii dadeau zor pe santierul fostelor Turnuri gemene. Se vede treaba ca toti Doreii erau concentrati acolo, pentru ca intre timp gropile se labarteau, tihnite, pe strazile paralele si cu sens unic ale Manhattanului (sau, pur si simplu, statul nu mai are bani de bagat in picioarele si rotile cetatenilor). Mai departe nu indraznim sa ne aventuram, caci am vazut prea multe filme violente si seria Nasul de vreo doua ori.
Mergem tot pe traseul Madison Square Garden - 7th Avenue, numita si Fashion Avenue – Times Square - Broadway pina la Central Park. Nu iesim bine din metrou, la MSG, ca intram in prima librarie din drum (Borders) si dam peste primii turisti: erau romani, brusc sentimentul patriotic a depasit cotele apelor Dunarii. Astia-s concetateni de pus la gazeta de perete, la sectiunea Asa da!
Ziua se anunta plina de evenimente pozitive. Pai strazile din centrul Bucurestiului arata mai bine ca aici si in nici un caz nu miroase in halul asta. Pina si in metrou e mai inteligibil la noi, chiar daca panourile sint probabil de pe vremea lui Gheorghiu Dej. Aici, cu 2 dolari te poti plimba timp de 2 ore, dar numai cu metroul, care se pare ca la ei circula si noaptea – astea sint singurele vesti bune pe care pot sa vi le dau pe tema asta.
Mergem mult, printre tarabe cu ceasuri, posete si parfumuri piratate, turisti, covrigi supradimensionati, alune prajite, americani si reclame vii care te invitau in locanta care-i trimitea in strada. Unele magazine erau deschise in zona (Times Square), cele mici - identificabile ca si consignatii de cartier, cu multa aparatura electronica de vinzare -, centrele foto si nonstopurile lor. Pe seara, micii intreprinzatori isi intindeau celofanele cu CD-uri si DVD-uri pe jos (adica la ei de ce se poate si la noi nu??).
Mincam mult, prost si scump intr-o circiuma de linga Central Park, in care detectez si un indian printre chelneri. Dupa invazia de latino-americani si chinezi, acum e rindul indienilor sa cucereasca America, sa tina pizzerii italiene si croitorii.
Cum fusesem descurajati de coada de la Muzeul de Arta MOMA, ne hotarim sa o luam spre sud, ca sa vedem celebra expozitie BODIES. Eu nu intelesesem exact despre ce e vorba in aceasta expozitie, desi panouri ii faceau reclama peste tot. Ma asteptam la o expozitie de body-painting, arta aplicata pe corp, ceva de genul asta.
Luam metroul... in fine, coborim undeva in partea de sud, fix linga fostele Turnuri si ne indreptam spre South Street Seaport – Exhibition Centre, pe Fulton Street, da.
Scump, dom’le, scump. 27,50 dolari per adult per duminica? Si pentru ce? Vreo citiva imbalsamati, disecati, prezentati pe bucatele, astia sint muschii, nervii, astea-s oasele, venele, organele. Astia-s plamini cancerosi si negri de la fumat. Asta e un sin, asta e un penis, asta e un creier – plini de metastaze. Uite si ficatul plin de pietre. Asta e o sectiune transversala de creier arsa de la un atac cardiac. Asta e fetusul la 3 saptamini, la 5 luni, la 8 luni, uite si un bebe nascut cu o gheaba pe coloana verticala si doi gemeni lipiti in jurul burtii. Toate mostrele sint perfect conservate, venele si arterele sint desprinse de pe corp si sugereaza forma fiecarui organ pe care-l iriga intr-o alta viata. Invataminte adinci pe pereti: micul-dejun stimuleaza memoria, deci mama avea dreptate! Corpuri (Don’t touch the bodies! Don’t take pictures! Turn off your mobile phone!) sectionate in toate sensurile, in doua, in trei, in patru, unul era facut rondele din cap pina in picioare. Unul singur prezenta grasime (fat), ca si cum organizatorii nu vroiau sa supere poporul cu un asa apropo discrimininatoriu, nu vroiau sa bata obrazul nimanui si sa aiba surpiza ca degetul sa se infunde si sa se tot infunde pina ajunge la la os. Deci un singur grasunel strecurat, cu scuzele de rigoare, printre atitia fumatori, cancerosi si tuberculosi. Adica e nasol sa fumam, uite cum se innegresc plaminii, poluarea ne ramine doar in git (a se citi trahee), ea n-ar avansa spre plamini, Doamne fereste!!! In schimb putem sa mincam oricit, ca doar organismul nostru e perfect organizat si echipat ca sa elimine ce e in plus. Ce vorbesti?!
O mama cam indianca explica copilului de vreo 10 ani, in engleza, structura organului sexual feminin. Copilul pare suficient de scirbit, dar nu zice nimic mai mult decit ihi. Vorbeste mami pentru el: we’re having a lot of fun, haven’t we?? Uite familia americana fericita, cu tatal si copilul numarul 2 cu tot, care se distreaza asa de frumos la muzeu, familie-model pe care o regasesc mai apoi, la iesire, completind caietul de impresii.
Ce misto e atunci cind calatorim, mai ales daca vorbim o limba exotica ca romana, putem spune tot ce ne trece prin cap fara ca nimeni sa ne inteleaga. Nu ca francezii aia doi care, auzindu-ne vorbind (si) frumoasa limba a lui Jacques Chirac, si-au inghiti comentariile licentioase despre manechinele nude expuse. Avantaj (tot) noi.
Iesim fericiti si infiorati de atitea cunostinte expuse pe centimetrul patrat si cu buna intentie de a cumpara un catalog, pentru a-i lumina si pe altii. N-ai sa vezi, la 20 de dolari bucata, cam scump pentru ceva ce trebuia inclus in pretul biletului. Sa fi avut macar o brosurica gratuita. O duduie imbracata in halat alb de spital e gata sa ne raspunda la orice intrebare. De nervi, nu-ntrebam nimic. N-are decit sa moara de plictiseala pe scaun.
Dupa care mergem sa bem o bere pe promenada, linga niste tineri negri care se contorsioneaza pe muzica rap din anii ’90.
Uite asa se distreaza cetateanul american. Un muzeu, o plimbare, o inghetata de la furgoneta, un hamburgher si-o bere la terasa, o coada la autobuzul cu etaj care strabate orasul sau cu vaporasul care-l inconjoara.
Pentru asta insa nu mai avem timp. Aruncam o privire in libraria cu carti la pret redus (chiar si la un dolar), mincam cite o inghetata (fara gust, scuze ca ma repet) si luam metroul (offff) spre gara. Statia de metrou si gara e mare (Penn Station), alergam dintr-o parte in alta pentru ca indicatiile aproape ca nu au sens (pentru aceeasi directie putem foarte bine si sa urcam si sa coborim), ne aruncam in tren si incepem sa respiram.
Pe drumul spre port, aceleasi panouri: daca sinteti pe banda din stinga trebuie sa o luati la stinga; pe semnul Interzis scrie accesul este interzis; ajutati-ne sa oprim crimele in New York; veniti la biserica cutare a pastorului John cutare. La radio sint reclame despre cum sa-ti platesti ratele cu succes, fara se cazi in depresie sinucigasa. Auzi, aici iti trebuie pregatire ca sa scapi de datorii!
Seara, ca sa mai simtim oleaca in ceafa suflul creativ american, ne uitam la Terminator - partea intii.
A doua zi, rasfoind ziarele aduse de piloti la bord, aflu ca vineri, adica cu numai doua zile inaintea noastra, si cu trei strazi mai incolo, celebrul cuplu Brangelina si-a scos copiii adoptati la plimbare si mincat hot-dog de la necunoscuti pe strada. Va dati seama?! Si noi care am tratat cu strimbat de nas anonimii colorati care fabrica piinea+cirnatu’ cel de toate zilele al vedetelor!!! Cica neigienic, dubios si cu miros de munca la negru! Asta da lovitura de imagine, business inmultit cu 200, prosperitate fara limite! Iti pune Dumnezeu mina in cap intr-o zi, cind unei vedete ii e sete de publicitate, se plimba cu presa dupa ea, de atita sete i se face foame si se nimereste sa cumpere covrigi, eugenii sau mici de la tine. Si atunci sa-ti tot vezi numele scris in clar in enshpe ziare, reviste si saituri de pe net !!!
Aseara am iesit iarasi in oras, in Norfolk – cel mai mare port militar din lume. Vapoarele militare si portavioanele sunt toate mari, gri si monotone. Pe deasupra noastra si a lor zboara un elicopter in continuu. Fac poze palmat.
Am chemat un taxi si, 30 de dolari mai tarziu, eram in zona comerciala. Pina acolo, am avut timp sa observ ca in tara asta sint autostrazi peste tot, chiar si in oras, cu case pe stinga si pe dreapta, acelasi model ca-n filmele americane: fara gard, peluza perfect taiata, cutii de chibrituri solitare, cu masina pe dreapta si cutia postala la drum. Cum ar veni, orasele descentralizate sint construite de-a lungul autostrazilor. Cool. Panourile de pe margine (in afara de cele publicitare care-ti rezolva problemele financiare intr-o clipita) indica statiile de benzina (Gas) si fast-food-urile (Food). Incepind cu mancarea, by all means.
In zona comerciala erau mai multe restaurante si fast-food-uri decit magazine. Toate prevazute cu parcari imense. Pentru a ne deplasa dintr-un loc in altul ne-am lovit de o mare problema: trebuia sa traversam strada cu patru benzi. Trebuia sa gasim o trecere de pietoni, un semafor ceva. Pe alocuri nu exista nimic de genul asta, asa ca am taiat-o oarecum printre masini. Eram de altfel singurii pietoni in cele pustietati.
Ah, de cand imi doream sa maninc un cheeseburgher din care grasimea se scurge pe fata, pe degete si se tranforma in pete pe care numai foarfeca le scoate!! Si-o portie imensa de cartofi prajiti. Mai intii facem cumparaturi (cipsurile, floricelele si covrigeii se vindeau numai la pungi imense) in supermarket. Mare. De-adevaratelea super si scump pe alaturi. Oricum mai scump ca in Romania, cam aceleasi preturi ca-n Franta. Deschis de la 7 dimineata la 11 noaptea. Zece case de marcat din care numai doua prevazute cu vinzatori (dar putem fi linistiti, magazinul angajeaza personal, dupa cum am inteles din materialele puse la dispozitia cumparatorilor). Inainte de a te instala la coada: ziare de scandal ingrijorate de moartea inimenta a Angelinei Jolie coroborata cu despartirea de Brad Pitt (care-si vrea progenitura, adoptatii poa’ sa si-i pastreze fatuca, ca nu-s blonzi ca el). Bag seama ca tre’ sa ai nervii foarte tari ca sa rezisti in gura presei de scandal. Apoi merg sa-mi fac poftele. E bine la fast-food. Comanzi ce ai de comandat si, fara sa ceri, ti se da un pahar de plastic la vreo juma’ de litru pe care-l umpli de cite ori vrei de la robinetul de sucuri (Pepsi, apa minerala, o gazoasa cu lamiie si alte alegeri cu bulbuci). Stau cu ochii in farfurie, nu care cumva sa-mi scape vreo privire nelalocul ei spre vecina supradimensionata din dreapta sau spre tinerii de culoare din stinga, si ei depasind serios media de greutate din statistici. Albii, pardon, caucazienii cu cauzazienii; negrii, scuze, african-americanii cu african-americanii (ca nu se mai spune afro-americani). Noi reprezentam singurul grup baltat din circiuma. Toaletele sint cam alandala, nu e o surpriza, iar lucratorii au obligatia scrisa pe pereti de a se spala pe miini dupa ce. Dupa cum este afirmat si in Pulp Fiction, nu gasesti bere in locanta, asa ca ma intorc cu grupul de insetati la supermarket – apropo, are aceeasi sigla ca si MegaImage-ul nostru, numai ca se numeste Food Lion, or fi veri de-al doilea-, cumparam bere (numai la pack sau la litru). Tot din filme stiu ca in tarile astea e interzis consumul de bauturi alcoolice pe strada, asa ca am prevazut pungi de plastic pentru a ascunde cutiile. Ne bem berile intr-o margine de parcare, colt cu spatiul verde, pititi dupa o masina ca sa nu atragem privirile aducatoare de amenzi. Cit stam noi acolo tot sosesc masini gigant care descarca persoane de la 80 de kile in sus. La un moment dat apare si proprietarul masinii pe care o pazeam gratis, ingrijorat (credea ca i-o zgiriem cu cheia sau ca ce?!). L-am asigurat de adinca noastra consideratie si am scuipat in sin mai apoi, cind am aflat ca mai toti cetatenii acestui minunat stat Virginia sint inarmati, dupa principiul ca arma e mai ieftina ca braga pe aceste meleaguri.
Intr-un cuvant, o adevarata seara americana. La intoarcere, parca nici nu mai observ ca de fapt traversam un deşert in care sunt plantate pe ici pe colo imobile si multe panouri publicitare. Ultimul semn de civilizatie americana: un articol dintr-un ziar in care este exprimata minia cetatenilor cu bani, satui sa plateasca prin taxele lor scoala publica a copiilor de sarantoci. Ca aici asa se pune problema: de ce sa profite ala di taxele pe care le platesc EU?
Prima oara e fascinant, nu vezi nimic, in parte de admiratie, in parte pentru ca ai un ochi lipit de aparatul de fotografiat. A doua oara e cam la fel, te chinui sa imortalizezi ce n-ai reusit prima data. A treia oara o faci sistematic, dupa un program bine stabilit, cu dosare pentru fiecare element, inregistrind nume si date.
Ei, cind am trecut a patra oara prin canalul Panama era atit de vizibil ca fusesem prin zona incit pilotii nu m-au mai intrebat, ca de obicei, it is your first time? Nu stiu, poate ca ma deplasam mai incet dintr-o parte in alta si cautam unghiuri mai artistice, am renuntat sa mitraliez fiecare centimetru patrat...
Dar inainte de asta a fost portul Manzanillo. Portul de linga al doilea oras din Panama (si poate si ultimul, glumim noi aici pe vapor): Cristobal. Ies iarasi la plimbare si iarasi bat recordul de stat la sol: 2 ore plus o jumatate de ora de internet. Ca de obicei, directia e centrul comercial, Mall-ul – cum se spune pe-aici.
Taxiul costa 5 dolari, as spune ca distantele sint standard in tara asta. De data asta e dezolant, multe spatii sint goale, promotiile se terminasera cu o zi inainte (deci se poate si mai ieftin de-atit!!!), mincarea iar costa mai putin ca la noi. Ar fi trebuit sa fim controlati strasnic la intrarea in port, sa fim mirositi de ciini tinuti cu greu in lesa – traficul de droguri e atit de intens, incit e nevoie de agenti de circulatie pentru a-l fluidiza cit de cit -, dar nu, se pare ca am inspirat suficient de multa incredere, pentru ca nici sacosele sa nu-mi fie rascolite. Ce dezamagire!
In mod normal povestea din port ar trebui sa se termine aici si s-o incep pe cea despre canal. Dar e duminica, sint oameni noi la bord, care i-au schimbat pe cei care asteptau plecarea cu bagajele facute de trei zile, bucatarul ne-a pregatit pizza, steak si porumb fiert... Parca pluteste ceva in aer... si in apa...
Iesim cu oaresce emotii din port, de data asta neinsotiti de vreun remorcher, dar cu bine. Sintem in rada, tocmai am terminat inca una dintre escalele fulger, iata-ne garati in afara portului printre alte vapoare care-si aprind luminile ca se lasa seara.
Vaporul de alaturi si verde e tot francez asa ca ofiterii au stat la taclale – ei o fac pe taxiul si stau de vreo saptamina in acelasi loc asteptind o misiune. Un filipinez (de-al nostru) se pune pe pescuit, caci intr-adevar roiesc pestii in jurul nostru si bonus citiva pui de delfin jucausi pentru care am aprins reflectoarele de pe puntea de sus. Se dau cu burta in sus la lumina si rid la noi, bagind in sperieti bietii pestisori care inoata innebuniti in cercuri ametitoare. Daca tot am coborit sa-i vedem mai de-aproape, le aruncam bucati de piine si niste peste congelat pe post de sare. In zare se vad focuri de artificii nesfirsite, semn ca se inaugureaza lucrarile pentru largirea canalului, doua zile de sarbatoare pentru popor, cu dansuri, chef si voie buna.
Noi lumina o producem singuri, artificii permanente in ocean, pentru ca vapoarele au tot interesul sa fie cit mai bine luminate noaptea, cind se afla in rada, ca sa nu intre in coliziune. Alta e situatia cind acelasi vapoare plutesc noaptea. Atunci sint aprinse numai anumite faruri, si alea cu stiinta.
Dimineata ne dam drumul in canal, cu intirzierea pe care am apucat sa o anunt. De data asta ploaia ne-a prins intre doua ecluze, adica am avut noroc de timp bun pentru defilarea pe internet.
Pe drum – lucru stiut cu citva timp inainte – ne intilnim cu celalalt vapor francez al companiei si – mirare maxima in tabara romaneasca – ofiterii isi vorbesc la walkie-talkie in timp ce se fotografiaza intens si-si arunca bratele in aer ca pe stadion. Adica cum, NU va opriti pentru taclale?? Va intilniti o data pe an si NU incetiniti macar? Ba mai mult, va scuzati ca n-ati mincat si intrerupeti conversatia? Asta cu masa care e sfinta la francezi o stiam de mai demult... Pai NU si NU, avem un program de urmat, cu orare fixe etc.
Pilotul ne povesteste ca la ecluzele din Miraflores (in care aveam sa ajungem peste citeva ore) avusese loc o manifestare oficiala, cu diversi presedinti de stat care urmarisera in direct cum trecuse vaporul francez si prieten. Mama, ce bafta pe ei!!!
Cum iesim din Gatun, un vaporas mic si alb (mic fata de noi) se iteste si da sa ne taie calea, desi venea clar din stinga (reamintesc ca, si pe apa, tot dreapta e prioritara). Din dreapta lui (adica din fata noastra) venea o hardughie presupun la fel de mare ca noi si neagra. Hai ca mastodontul negru ar fi lasat sacosa alba s-o stearga, dar noi ne-am fi infipt virful exact in pintecele ei si nu se facea. Remorcherul care insotea barcuta incepe sa o impinga din toti rarunchii cu botul inspre spatele nostru (adica dreapta mult pentru ea), atit de intens incit ii lasa urme negre pe babord. Si, cum a avut oleaca de spatiu, a si intins-o, in urma noastra si fara sa rasufle, spre ecluze. Ca un fel de inghesuiala in parcarea de la Mall, dar cu 4x4 gigantice conduse de soferi fara ghiuluri.
In afara de asta am mai semnalat un crocodil care se-ntindea lenes la soare. Nu mai aveam cum sa impartasim bucuria populara din cea de-a doua zi de distractie pentru ca ieseam in Pacific (avem un program de urmat, cu orare fixe etc.). Pentru noaptea respectiva am avut iertare de la schimbat ora, dar o sa vina si asta, iar in Marea Bering e frig rau...
Din Pacific in Pacific
11.09.07
Iata ca se lasa iarna incet incet, iar pe ocean, ca si la gura sobei, stam tot la basme si la facut gheme de lina... In trei zile am pierdut 10 grade din termometre si orice speranta de a mai face plaja sau baie in piscina in urmatoarele 10 zile.
Acum ca au sosit copaile cu floricele si baxurile de cola, insira-te, poveste...
Datorita pozitiei mele sunt nevoita sa petrec mult timp cu ofiterii, in mare majoritate francezi – exceptie facind un locotenent filipinez si cei doi ingineri-sefi, care birmanez, care polonez. Restul echipajului (bucatari, mateloti, sudori, vopsitori si ce-o mai da Domnul) sint, dupa numarul de bucati: filipinezi, tailandezi si indieni. Cu mine romanca ar cam fi sapte natii care ruleaza la bord. Cei mai multi vin din Asia, de unde si cantitatile imense de orez devorate in fiecare zi (mic-dejun, prinz si cina). Toata lumea munceste pe carturi, orare fixe si program prelungit (cind vaporul se afla in port). Regula de baza e fara droguri, alcoolice, tigari la bord, nici mincare sau picioare incaltate in cabine. Tata lor e comandantul, insa intrarea si iesirea in port (sau gararea cum imi place mie sa spun) sint dictate de catre piloti specializati, iar gunoaiele se triaza in pubele diferite.
Ofiterii au cabine destul de spatioase, mergind – in ordinea de pe tricouri - de la o camera de hotel modesta la un apartament care ocupa jumatate de etaj (pentru big-bosi). Ceilalti sint grupati cite doi la apartament decomandat confort 3, dotat cu baie+wc. Toti sint privati de balcon si de gradina in spatele casei, spatiul de joaca avind dimensiunile de 300 pe 30 de metri, pe o inaltime de aproximativ 15 etaje de bloc modeste. Insa pe fiecare nivel (punte) exista usi de o parte si de alta, asa ca in 30 de secunde esti afara, la cer, mare si aer curat, din orice tip de locuinta ai iesi.
Fiecare maninca cu ai sai, fara nici o conotatie rasista, mai degraba o chestiune de traditie, si iarasi fiecare se distreaza cu ai sai.
Asiaticii au karaoke, occidentalii au play-station – 1-0 pentru cintareti. Intr-o seara chiar am participat la o sesiune, am primit dedicatii, note, am facut poze. Oamenii sint foarte veseli si mindri de calitatile lor vocale, tin microfonul cu o dexteritate de parca o fac din copilarie – toate astea cu un entuziasm si o inocenta cum mai vezi doar la gradinita de copii.
Filipinezii sint vorbareti si ma intreaba mai mereu de sanatate. Indienii sint respectuosi si tacuti, se dau la o parte cand trec pe linga ei, iar tailandezii, care nu stiu boaba de engleza, imi spun totusi Good morning, Sir. Bucatarul, de cind a facut sarmale in frunze de varza, e prietenul meu cel mai bun (din cauza lui m-am apucat de facut kilometri pe bicicleta medicinala). E ciudat sa-i vezi cum se inteleg, filipean cu indian, in engleza! In plus ei comunica, Dumnezeu stie cum, cu tailandezii care, toti patru, stiu doar doua boabe de engleza.
Exista o videoteca, o librarie, o sala de sport si o piscina, toate la liber.
Timp de plaja am numai eu – restu’ lumii munceste, iar in timpul liber prefera sa scrie la neveste si copii, sa spele rufe sau sa pur si simplu sa doarma. Cea mai buna perioada de prajit e si cea mai proasta. Sa ma explic: intre orele 12 si 13, muncitorii au pauza. Atunci profit sa merg la prora, unde panorama e de vreo 300 de grade, vintul neingradit si soare din toate partile.
Ora nu e potrivita deloc, dupa ceasul de aici, ca habar n-am ce e ora e in realitate, daca sintem la zi cu fusele orare sau doar in conventie – de exemplu, soarele apune astazi pe la orele 16.50. Pe de alta parte, adica venind din sensul celalalt, soarele apunea tirziu, dupa orele 22... Intelege cine poate. Poate ca sa compensam faptul ca tot adaugam ore ca margelele, asa de multe ca o sa trebuiasca in curind sa sarim peste o zi, ca sa nu se prinda Doamne-Doamne ca facem smenuri cu timpul.
In afara de cele doi-trei mese pe zi, ma mai intilnesc cu echipajul complet in timpul diverselor exercitii, ocazie pentru a scoate la aer curat materialele din dotare si a simula incendii si abandonuri ale vaporului, dar mai ales de a scrie rapoarte interminable catre companie. Se verifica si se rasverifica perioade de validitate, termene de garantie si se pregatesc reflexele marinarilor in caz de.
Problema numarul unu pe vas nu e zgiltiiala – asta practic nu exista in acest sezon – ci schimbarea aproape continua de ora. Asa e cind te dai in barci printre fuse orare, cultura pe care noi romanii nu o avem. Daca trece si pe la noi o paralela ametita – aia de 45, pe care am facut-o celebra cu o circiuma si-un motel, ca de altfel nu apare decit pe hartile detaliate. Iar cind se schimba ora o data la semestru, toata lumea se vaita, se rateaza filme, autobuze, intilniri importante, drama nationala, ce mai! Sa vezi aici somn dereglat, plecat cu sorcova pe la ore inimaginabile, la care pina si sugarii sint in picioare. Eu ca eu, da’ oamenii de aici muncesc, ora schimbata sau nu, odihniti sau nu. Bag seama ca daca tragi la picamer, dupa o insomnie doua d’astea filosofice despre trecerea timpului prin omenire, dormi si-n picioare sub dus.
Noaptea, cind toata lumea doarme sau pluteste in insomnie ca mine, rege e motorul – masina cum i se spune aici. Masina mormaie, vibreaza, se revolta, iar noi nu putem face nimic contra ei! Ii putem potoli accesele de minie infundind obiecte-tampon in zonele susceptibile de a vibra / scirtii / legana, legind orice lucru miscator pentru a nu fi tentat sa cada si intepenind bine usile in pozitia deschis. Ca s-o imbunez (si ca sa-mi ocup timpul), in noptile mele de trezie imi spun ca Masina e o imensa inima care bate egal, ritmic, sanatos, veghind ca somnul tuturor sa fie linistit. Cind insomnia imi biciuie nervii, aud fiecare zgomot, fiecare vibratie. Si-mi imaginez atunci ca ploaia imi riciie usor in geam, prieteneste, ca focul toarce multumit in soba si ca prietenul cel mai bun al omului latra ca sa nu uite cum ii suna vocea (asta cind aud glasurile ragusite ale robinetelor deschise in zori pentru spalarea puntilor).
Cam asta se intimpla inauntru. Afara e alta poveste.
Afara e marea (oceanul, ma rog), caldarea de apa, ceaunul de apa in care plutim – dupa vizibilitate, maxima la 40 de kilometri. Marea care-si schimba umorile si culorile in functie de soare, nori si vint.
La apusul soarelui am vazut-o in culori ireale, parca vizitam Versailles-ul, numai nuante de argintiu, roz si turcoaz nichelat.
Am vazut-o si verde, cenusie, galbena, neagra de-a dreptul.
Cerul... cerul gazduieste echitabil toate tipurile de nori cunoscute. Aici e soare, mai incolo e furtuna.
De departe pare ca ploaia coboara prin jgheaburi imense direct in fundul oceanului. Acum cad doua trei picaturi sau o torentiala in toata regula, peste cinci minute soarele ride cu toata gura, de parca n-ar vrea sa ne prindem c-a umblat la borcanul cu dulceata. In apa sunt delfini, balene, crocodili si altele, nevazute de la bord. In apa mai sunt si celelalte vapoare mai mari sai mai mici - la care ne zgiim cu binoclurile fara rusine -, navoade de pescuit, rare obiecte plutitoare, precum si hartia reciclabila pe care o aruncam la pesti.
Cind sint nori albi si pufosi si cind e hula (pseudo-valurile provocate de o furtuna indepartata), vaporul are o miscare de balans, iar norii par zmeie agatate la geam... Din povestile lor trag concluzia ca norii au mai multa imaginatie cind se afla deasupra marii.
Afara mai sint si porturile si canalul Panama despre care am tot povestit. Orasele in care putem sa punem piciorul pret de citeva ore si cumparaturi la Mall si doua-trei imbucaturi de hamburgher daca mai ramine timp si pentru hrana trupeasca.
Mai sint si pasarile artagoase, iesite la pescuit direct din filmul lui Hitchcock, dintre care una s-a oplosit intr-o seara taman pe farul de la prora, trimitind lumina inspre puntea de comanda, in loc s-o lase sa scruteze zarea, dupa cum ii e rostul. Apoi fluturii si libelulele din Panama, mustele din State (poate e doar o coincidenta) - de care n-am scapat nici acum.
In Triunghiul Bermudelor (care e real, daca unesti virtual Bermudele cu Bahamasul si Puerto Rico) am vazut pesti-zburatori. Frumos, dar am ramas totusi cu intrebarea: astia cum se deplaseaza? In stoluri sau in bancuri?
Oceanul Pacific.
Lat 41º32’48’’ N
Lon 133º47’54’’ W
Cinci minute de Alaska
15.09.07
Timpul e foarte important in povestea asta, desi e scurta. Pentru ca admiratia extatica, la fel ca si rezistenta la frig, nu dureaza mult.
Pe-aici chiar nu fusesem. In marea asta chiar nu ma scaldasem si nu cred ca cineva ar avea dorinta sinucigasa sa o faca.
Sa ma explic. In noaptea asta care tocmai s-a terminat au avut loc niste evenimente. Mai intii ne-am luat avint si-am sarit peste o zi (minus o ora), nimerind tocmai la momentul festiv al inceperii scolii, cind clopotelul suna si doamna citeste catalogul. Spre ziua, cind mercurul din termometre agoniza sub 10 grade si soarele dadea intunericul pe lumina (in pofida rezistentei pasive a norilor, trebuie spus), pe la un cinci relativ (ca ceasul de-aici are program paralel cu cel de la Greenwich), - adica 8 seara in Romania, dar inca vineri 14 -, se-ntîmplă ceva. Vaporul nostru isi ridică jupoanele peste glezne si păşi din Oceanul Pacific in Marea Bering. Dar nu oricum, ci printre insulele Aleutiene, altfel spus Alaska, mai tata!
Spui Alaska si te gindesti la zapada. Te gindesti la zapada, te uiti pe geam si vezi zapada! Adica zapada care stationeaza pe motiv de inghetare. Ca insulele sint dotate cu munti inalti si nu pare a fi sezonul de iarna (sintem totusi in emisfera nordica, in luna septembrie, nici toamna n-a venit bine). Datele fiind procesate, deschid gura si intreb ce-nseamna asta. Asta inseamna ca avem vedere de la tribord spre insula Unimak, dotata cu un vulcan (pe la vreo 2000 de metri) cu capul in nori si doi ghetari. Era de prevazut, pentru ca ne apropiem vertiginos de linia de demarcatie a ghetarilor.
Celelalte insule au inaltimi mult mai modeste, coaste abrupte si sint sarace in vegetatie.
Facem fotografia de rigoare in fata vulcanului. In poza se vad doua personaje incotosmanate – parca le cunosc de undeva –, din care unul mic cu o haina vatuita care-i ajunge pina la genunchi, cu un fular (traiasca asociatiile iubitoare de marinari din toata lumea care fac de Craciun cadouri aparent inutile) pe capul ascuns intre umerii suprainaltati. La 8 grade afara nici eu n-am mai multe pretentii... Cu doua saptamini in urma, aceeasi poza, in fata Cubei, numai ca in tricou si cu vreo 20 de grade in plus in termometru.
Atmosfera e inghetata, ca sa spun asa, dar nu si neprietenoasa. Stoluri de pasari negre ne-au luat in primire, pe stinga si pe dreapta, cu o mare dorinta de a se odihni, lasindu-se duse de curentii de productie locala – adica din jurul vaporului. Balene nenumarate arunca jeturi de apa in semn de bun venit. Nu stiu daca e semn de bucurie sau strigat mut de disperare, avind in vedere cantitatea de barci de pescari si de navoade care le fura pestele cel de toate zilele.
Din cind in cind soarele se ridica pe virfuri, sarind in spatele norilor. Nu e chiar ziua lui norocoasa, totul e cenusiu: mare, cer - in toate nuantele, mergind de la gri laptos la gri pamintiu. Ca un imens goblen - gradul 5 de dificultate.
Vislim tot inainte.
La nord de insulele Aleutiene,
Lat. 54º19’24’’ N
Lon. 164º45’48’’ W
Furtuna in Pacific
17.09.2007
Planuiam altceva pentru acest sfirsit de calatorie. Ma gindeam ca era momentul potrivit, pe cind faceam slalom printre insule, ca erau ele americane, rusesti sau japoneze, sa vorbesc despre timp si spatiu. Timpul care intra in si iese din conventie dupa cum vrem noi, doar dind ora inainte si inapoi. Spatiul care e direct proportional cu vizibilitatea: cind aceasta este perfecta, putem vedea si dincolo de 40 de kilometri inaintea noastra, doar ca totul e... dincolo de orizont, deci vazut pe jumatate sau pe sfert. Asta e spatiul imens in care traim noi pe vapor. Orizontul care se-nvirte liber in jurul nostru, soarele care respira fericit in orice moment al zilei, stelele limpezi si atit de stralucitoare. Toate aceste realitati simple la care nu avem acces in cetate. Nu ne dam seama cit sintem de limitati in miscare, chiar daca avem fiecare masini si mijloace de transport din ce in ce mai rapide. In oras, spatiul nostru e din ce in ce mai limitat.
Apoi ma gindeam ca aici nici succesiunea de anotimpuri nu e ceea ce stiam eu de acasa. Anul dureaza cel mult o luna; daca oceanul ar fi un podium, atunci anul ar deveni o defilare continua de colectii: primavara-vara, apoi toamna-iarna si tot asa, cu fiecare mie de kilometri parcursa (media noastra in 24 de ore).
Dar n-am avut timp (!) sa dezvolt toate aceste ginduri ca a venit furtuna peste noi. Bine, recunosc, furtuna nu vine asa, dintr-o data, fara ca nimeni sa nu stie de unde. Ne asteptam si chiar deviasem traseul pentru a o evita cit se poate de mult.
Cerul era incruntat si oceanul imbufnat. Fratii astia intru tacere se certasera urit de tot si acum se luau la trinta. Amindoi negri de furie. Amindoi in nori si spume, cu picaturile miniei stropind totul in jur. Si-a inceput leganeala.
Vaporul intrase si el in mijlocul certei, incercind sa nu ia partea nimanui. Vintul il palmuia intr-o parte (vint de forta 8 din 12), valurile din cealalta, asa incit se inclina pina la 10 grade. As, e doar o furtuna mica, spun marinarii, astea practic nu se simt. In cabina, toate obiectele care pina atunci statusera nestingherite pe etajere si mese, se rostogoleau acum pe jos.
Sus, la puntea de comanda, marea parea ca navaleste inauntru pe la tribord, pe cind la babord pluteam deja printre nori. Apoi totul se echilibra pentru citeva secunde si pozitiile se schimbau. Intr-o parte zburam, in cealalta inotam cot la cot cu balenele (ca astea sint peste tot).
Vintul palmuia oceanul care-l biciuia, la rindu-i, cu rafale de picaturi ascutite ca lamele de ras. Valurile imense obligau vaporul pacifist sa urce si sa coboare neincetat, in timp ce se inclina intr-o parte si in cealalta.
Ne aflam la aproximativ 400 km de peninsula Kamceatka, lat. 51°22’18” N, lon. 164°23’48” E (ei da, trecuseram cu o zi inainte de linia de demarcatie intre ieri si azi, dar despre estul si vestul care se joaca de-a v-ati gasitelea am mai vorbit altadata). Furtuna era la apogeu si asteptam cu totii stingerea conflictului.
Parca trecuse Moise pe aici, pentru ca din ceaunul nostru lipseau citeva polonice bune de apa, chiar din mijloc – acelasi efect il puteti obtine pentru citeva secunde suflind intr-un pahar cu apa, numai ca aici golul nu parea sa se umple. Se fie victoria cerului ajutat de vint? Numai ca oceanul nu era de acord, continuind sa-si rascoleasca valurile nemultumit. Batalia finala era aminata pina data viitoare.
Soarele apunea de unul singur in spatele norilor, lasind doua raze ca doua faruri sa strapunga cortina cenusie. Pareau luminile unei nave extraterestre care nu avea permisiunea sa aterizeze.
Peste noapte, armistitiul avea sa fie semnat. A doua zi dimineata cei doi inamici isi intorceau spatele cu raceala. Vintul alerga cind la unul cind la altul, incercind sa salveze aparentele.
Dupa o zi de leganeala, puteam si noi sa coborim din balansoar.
Reality show
23.09.07
Au tehnica, dar n-au imaginatie! Pai sa fi fost eu in locul poporului miliardar chinez, as fi trimis imediat citeva elicoptere echipate cu camere de filmat, ca aici e groasa rau.
Sa ma explic. Sintem in rada (adica am aruncat ancora si ne-am pus closca) oarecum in fata Shanghaiului. Si asta de vreo 26 de ore (oare cit dureaza pina ies puii??) in jurul nostru, puzderie de vapoare puse si ele pe facut treaba. Cu totii sintem numai buni de un big brother, un telefonul fara fir, o leapsa pe ouate. Daca mai stam mult, pariez ca o sa ne-ntindem parimele cu rufe de la unii la altii si-o sa-ncepem sa schimbam retete de pilaf (ca rezervele de orez n-au voie sa se termine niciodata, altfel se isca revolte cu consecinte inimaginabile).
Pai de ce? Dupa cum stiti mai bine decit mine, ca aveti televizoare, cablu, ProTv, internet si alte surse de informatie, acum vreo 3 zile a trecut taifunul peste Shanghai. Prin urmare, haosul de zi cu zi al portului a luat amploare, transformindu-se in ceva ce nu stim inca, pentru ca nu avem nici o informatie, stam, cum am zis mai sus, ca o closca pitita intr-un cuibar, care cloceste oua in mod neautorizat si mai ales neconform cu normele europene.
Noi adastam, da’ timpul trece, mai ales ala care costa bani, biletele de avion se expira – si poti sa spui la aeroport la Hong Kong ca ai ratat avionul pentru ca a fost taifun in Shanghai acum o saptamina sau doua (ca nu se stie cind ajungem la Hong Kong)?!
Pina atunci profitam de atmosfera destinsa, prieteneasca, de aerul umed si cald, de ploile permanente, calde si ele, de cele doua trei gauri in plapuma de nori (facute, fara indoiala, de molii iubitoare de soare) si...asteptam. Asteptam binecuvintarea, asteptam mareea, asteptam sa se elibereze locul la chei.
Dupa potop, noi
25.09.2007
La situatii exceptionale, oameni exceptionali. Uite, de pilda, poporul chinez. Veni taifunul peste ei, fura evacuati vreo 2 milioane, da’ ei zic ca totul a fost ok, o ploicica, un fleac. Nimic neobisnuit, de parca sirurile de vapoare care dorm cu capu’ pe genunchi in rada (apropo, un vapor de-al companiei, ajuns inaintea noastra, e tot acolo si la ora asta, pe cind noi iesim deja din port si-i dam bice spre Yantian) stau acolo de placere, si tot de placere isi usuca corzile vocale chemind fara speranta Shanghai pilot in radiouri.
Un fleac. Doua zile de rada, invirtindu-ne in jurul ancorei si deprimind linga telefon. Rada sa fie, da’ sa stim si noi cum ne organizam. Avem timp de-un campionat de bingo? De spalat geamurile la exterior? De varuit nitel cabinele ca acus’ vine Craciunul? Nu de alta, da’ sa nu raminem cu treaba facuta pe jumatate cind o suna pilotul clopotelul de intrare!
Intr-un final, dupa doua reprize de prelungiri, bilete de avion schimbate de 3 ori, documente refacute cu alte date si alte ore etc, plecam. Incepea cea de-a treia zi de incertitudine, insa soarele iesise si pe vaporul nostru, asa ca viata capata niste nuante usor roz. Puteam iesi la plimbare si la plaja. Dar lucrurile bune nu sint facute ca sa dureze, asa ca ridicam ancora. Gata cu linistea si cu zumzaitul delicat al motoarelor. O suta de vapoare in rada nu fac zgomot nici macar cit un avion la aterizare. Mergem spre port, la aruncat de containere cu prastia.
Odata manevrele facute, ii dam drumul pe vaporuta. Vapoarele din jur se foiesc revoltate, ipocritele. Parca noi nu stim ca cea mai dulce viata de marinar e aia din rada! Prinsa si eu in actiune – toata lumea e agitata si cu nervii intinsi de la secunda unu -, arunc ochii pe harta. Ei bine, intrarea in port se face pe unul din bratele fluviului Yantse, ale carui margini nici nu se vad. Intre brate se afla un fel de delta inundabila de maree. Stiam eu din vechi ca pe harti sint indicate rutele, insa pe harta asta se vad foarte clar sensurile de mers si vreo doua intersectii giratorii in care se incruciseaza vreo sase vaporute. In anumite colturi se afla parcarile pentru rada (era sa scriu iernat). Sensu’ giratoriu ca sens giratoriu, functioneaza cu regula prioritatii de dreapta. Teoretic, da’ te pui cu chinezul?? Ce daca are o barca de gumilastic cu trei undite pe post de catarg? Se baga in fata, zicindu-si ca esti baiat mare si ca prin urmare te descurci. De unde tot vaporeanul trage concluzia ca asta e cel mai al dracu’ port din cite s-au vazut pe planeta asta. Si ca trebuie sa cotizeze la acatiste atit inainte cit si dupa ce intra in el.
La dus, ne-am tot impiedicat, pret de citeva mile, de un vaporas (aa, tot chinezesc, ce coincidenta!) care iesise la promenada, dar cazuse de pe trotuar in strada si acum nu mai stia ce sa faca. In spatele nostru coada. Un smecher isi da seama de momentele grele prin care trecem, se strecoara si ne depaseste prin dreapta. Ambuteiaje, nervi, claxoane. Poate ca nu mai stiam noi pe ce lume traim, era cumva vineri seara si ieseam din oras?! Cite o barca-furnica traverseaza nepermis printre vapoare. Asa e la chinezi: disciplina, statul la coada, traversatul la trecerea de pietoni sint numai pentru straini. La un moment dat, pilotul pune mina pe receptor si-i spune aluia din fata vreo doua. Asta e impresia, ca de departe parca toti tuna si fulgera.
Portul de linga Shanghai. Vint. Coafura rezista. Pentru ca am infundat sapca pina peste urechi. Aproape 40 de grade la soare. Mai eficace decit bronzatul la solar. Ne garam nesperat de repede. Sa traiasca dom’ pilot, ca ne-a dus pe fluviu-n sus tocmai pina-n port. Una bucata pilot. In State am avut 4 (patru) bucati, dintre care un exemplar numai pentru 50 de metri de garare laterala, dintre care oricum 30 sint ai vaporului.
Hai ca n-avem decit vreo 6 ore de intirziere. Noroc ca de data asta biletele noastre de avion au o marja suficienta de eroare – o zi si jumatate dupa sosirea, speram la termen, la Hong Kong. Timp berechet sa iesim in oras, ce conteaza ca la noapte plecam, adica la noapte, din tot echipajul, nu doarme decit bucatarul. In oras, adica intr-un orasel de pe linga Shanghai, plin de sosele Fundeni (in stare mai buna totusi). Primim permisele de iesire pe uscat (pentru a scrie „romana” e nevoie de 4 caractere chinezesti, in schimb pentru „franceza” doar de 2) si plecam cu soferul agentiei, care face si el un ban in plus (adica dublu fata de taxi, sesizam la intoarcere). Aici e ca in jungla: camioanele mari au prioritate, masinile se strecoara cum pot, bicicletele se catara pe trotuar, iar pietonii tremura chiar si pe verdele rezervat lor. Soferul nostru e daltonist, altfel nu-mi explic cum de trece pe rosu, sub nasul politistilor, dupa care opreste masina chiar in fata lor si-i intreaba unde se afla restaurantul! Cum ar veni, la ei birourile de informatii s-au mutat in strada, linga tonetele de fructe, legume si orez la minut.
De data asta ne-a fost recomandat un restaurant sic, luminat elegant la exterior (la ora 18 era deja intuneric). In curte, un grup de tovarasi si tovarase exerseaza entuziast batind din tobe si fluturind esarfe rosii. Ultima defilare de 23 August mi se deruleaza in fata ochilor instantaneu. Oamenii se uita la noi cam ca la masini straine, mi se spune pentru ca noi sintem albi, din aia de la televizor. Mi se pare logic, recunosc ca reactia asta am avut-o si eu cind am vazut pentru prima data un negru (cred ca era jumatatea africana din african-american).
Habar n-am cum se numeste restaurantul, iar ca sa reproduc numele in chineza nu ma ajuta tastatura. Dupa cum banuiam – la cit efort s-a depus pentru zugravit, decorat, asortat farfurii cu fete de masa etc – meniul e scris si in engleza, ba sint si fotografii artistice, parca scoase din Bucataria mea. Ne alegem felurile de mincare dupa poze, neavind nici o idee despre marimea portiilor. Desi parem vizibil neasiatici, nu i se face nimanui mila sa ne-aduca o furculita macar, asa ca ma chinui cu betele si cu o lingura pina la sfirsit (oare cum s-o spune la furculita in chinezeste?). Macar reusim sa ne intelegem cind vrem farfurii curate sau o alta bere. Nu stiu exact ce am mincat, in China se aplica literal expresia „a uita de la mînă pîn’la gură”. O supa de aripi de rechini (din care am vazut doar verdeata, o corcitura de salata cu spanac si o bucatica de morcov si una de ciuperca), in care verdeata a fost oparita sub ochii nostri. Un fel de piure verde si dulce cu bucati de brinza ca niste umbrelute de soare surprinse plutind. Raviole chinezesti cu legume si carne. Un snop de paste fine prajite rau, legate in jurul unor bucati de peste. Vinete clocotinde taiate in cuburi ca baclavaua. O tocanita din urechi de porc (am dat cu presupusul), bucati de carne si de legume neidentificate nici pina-n ziua de azi. La final, dupa supa (noi astia albi habar n-avem sa mincam felurile in ordine), niste cîlţi de paste aburcati in căpiţe peste care lenevesc bucăţele prajite de peşte, toata arhitectura avind un pronuntat gust de saratele. Ceai verde servit tot timpul mesei.
A fost bun, presupun ca in Europa nu se gasesc asemenea specialitati in nici un restaurant chinezesc, fie el de soi. Totul a costat 260 de yuani (sau renmin[bi] – cum scrie pe bancnotele decorate toate cu chipul lui tataie Mao), adica vreo 35 de dolari. Adica mai ieftin, mai consistent si mai bun decit ce-am mincat la New York. In schimbul banilor primim niste tichete pe care apar valoarea bancotelor cu care am platit (cifre arabe, de’) si niste patratele de razuit. De asta ne dam seama prea tirziu, cind nici nu stim ce am pierdut.
In mod sigur exista viata dupa taifun. Am vazut-o clar in acest orasel necunoscut, aflat sub palaria tuguiata a Shanghaiului.
Intoarcerea
01.10.2007
Plecam din Shanghai fericiti ca am putut pune piciorul pe pamint, dupa 21 de zile de leganat pe apa. Nu mai conta nici traficul din sensurile giratorii, nici noaptea petrecuta la timona. Liniste. Si pilotul chinez cu accentul lui de Shanghai. Inca nu-l intilnisem pe cel din Yantian, cu care nici macar nu ne puteam intelege!
E frumoasa noaptea sub stele. Inaintam spre est si asistam la trezirea unui soare somnoros si zgribulit intre nori. Am fost sa ma plimb pe puntea de jos, pe linga vapoare care alunecau in liniste la babord. La tribord – dormitor cu luminile aprinse. Pluteam linga o parcare, poate cea in care am lenevit si noi timp de doua zile. Mergem grabiti spre Yantian, cu vaporul vibrind din toate incheieturile, sa recuperam timp si sa consumam combustibil. Ca viteza costa. Fie, ca eram cei mai rapizi din piscina.
Spre Yantian, cum coboram noi din ce in ce mai mult spre tropice, se lasa o negura umeda si calda care a daunat fotografiilor. Incepem sa facem bagajele, pentru ca eram ca si ajunsi la Hong Kong – ca doar Yantianu’ e ca Agigea pe linga Constanta. Dupa atitea escale fructuoase valizele aproape ca nu se mai inchid, ocazie pentru a jura pe toti sfintii ca nu o sa mai cumparam niciodata nimic si ca o sa calatorim numai cu strictul necesar in pungi de 1 leu.
In drum spre port ne imprietenim cu un vapor arab care in ultima clipa a fost preferat sa treaca inaintea noastra. Comandantii ies pe punte si-si fac semne cu mina, unul zice ca nu-ti port pica, altul ca asta-i viata. Coada nu era mare si oricum sintem cazati la primul doc. Se lasa seara, se aprind luminile in port, asa ca recunosc din prima zona cu restaurante unde am mincat anul trecut (oul centenar, scoici, arici de mare, creveti prajiti), bunatati pe care n-o sa le mai pupam anul asta, pe motiv de hirtogaraie de pus la punct inainte de debarcare. Si-apoi debarcarea era a doua zi. Incepem si AMRu’ de la bucatarie, mai aveam prinzul de a doua zi si apoi gata, aveam liber la mincare buna!
Cum e ultima noapte pe vapor? Asta-i buna! Cum sa fie?? Lunga!
Dar dimineata ne suim pe valizele burdusite, punem lacatele si-i dam drumul spre Hong Kong. Soarele e mai puternic. Spre patruzeci de grade uneori, dar ce conteaza, rezist cu stoicism, ca doar e ultima zi – la Paris ne asteptau numai saisprezece, si astea in timpul zilei. Hong Kong-ul se apropie in aceeasi atmosfera vaporoasa. E mai luminos, apa e mai verde decit anul trecut. Vaporul e parcat artistic, cu botul spre iesire, asa ca la plecare fostii camarazi vor putea iesi fluierind.
Ultimele poze – observati ca totul se apropie de sfirsit. Ultimul prinz din care nu-mi amintesc decit doua portii de inghetata. Ne vine schimbul, predam stafeta si coborim. Ochii luneca mai repede pe puntea suspinelor decit putem sa coborim incarcati de bagaje. Cu privirea eram deja in microbuzul care ne duce la hotel – acelasi. In spatele nostru, odata cu semnele de ramas bun ale echipajului ramin oboseala, stresul si orele nedormite.
Ne dorim un somn bun, de parca ar fi posibil intr-un pat normal, fara sa simtim vibratiile motorului. Ne dorim o masa buna. Mai precis la acelasi restaurant descoperit in ultima clipa anul trecut unde putem alege pesti si alte lighioane din acvarii. Ajunsi acolo, pe linga peste mai comandam si cite ceva din meniu, ca sa sarbatorim iesirea la liman. Si vin bucatele: costite de porc fara coaste, dar cu soriciul rumenit si usor caramelizat, zahar si untura cum ar veni; langustele pe un morman de paste intr-un platou ca de coliva; urechile-de-mare (niste scoici lucioase si ele); alte paste (motiv pentru una dintre chelnerite sa se revolte zgomotos si in chineza ca un incompetent ne-a servit paste de 2 ori); un peste imens plutind intr-o balta uleioasa; desertul din partea casei: un soi de supa de griusor si vesnicul pepene. Totul stropit cu bere San Miguel (fara frapierele Skol de anul trecut). Ne place in restaurantul asta: e ca La Mama.
Surpriza vine cu nota de plata: n-avem bani suficienti, pentru ca fructele de mare si pestele se platesc la pretul pietii, deci neafisat nicaieri. Asta nu-l impedica sa fie foarte ridicat. Mai multi chelneri se aduna in jurul nostru si vorbesc precipitat (ne-am obisnuit deja sa-i vedem cum se uita in farfuriile noastre in timp ce mincam), iar chelnerita care ne-a purtat de grija ne arata portofelul ei, in semn ca putem plati si cu card Visa. Am fi putut daca l-am fi avut la noi. Eu dau la o parte desertul fara nume pentru ca nu-mi place, iar chelnerita imi face semne ca e din partea casei. Nici daca stiam chineza nu i-as fi spus ca l-as plati oricum, dar nu l-as minca nici moarta. Intre timp, pina schimbam 50 de dolari SUA in dolari Hong Kong, tabliile rotunde si imense de lemn continua sa se plimbe dintr-o parte in alta a restaurantului. Linga noi, un soi de bufet (suedez?) cu diverse feluri de mincare chinezesti. Cum aparea unul nou, cetatenii de la mesele arondate se asezau la coada cu farfuriile goale. Asa i-am gasit cind am intrat in restaurant, asa i-am lasat cind am plecat: infulecind intre doua cozi.
Si puteti sa ma tratati de misogina, da’ chinezoiacele prea sint balcize si deselate, se urca pe tocuri desi nu stiu sa mearga si-si tiriie pantofii. Si da, se imbraca de la Europa.
Nu dormim bine, ca prea nu se misca nimic, nu tu scirtiit, nu tu biziit. Pe vapor aveam uneori senzatia ca alunecam in pat, cind marea era agitata. Patul hotelului era prea stabil, intepenit in fata televizorului (un ecran plat de fapt).
Dimineata luam avionul si traversam locuri despre care nu stiu daca o sa povestesc vreodata: Tibet, Kazahstan, Moscova, Varsovia...
Fugim cu soarele in spate, in cea mai lunga zi-lumina a anului: vreo 16 ore. La Frankfurt insa, unde am facut escala, noaptea ne ajunge din urma, iar la Paris daca erau vreo opt grade afara. Dupa mine sub minus. Oftez printre dinti dupa diferenta pina la cele 35 din Pacific, iar autobuzul nu mai vine...
Bine m-am reintors in Europa.
Parca n-as fi plecat. Am avut de multe ori senzatia, plimbindu-ma in diferite locuri, ca e ca... acasa. Avem atitea lucruri in comun! Obiceiuri, nevoi, ocupatii. Strainul a incetat sa se simta strain in locuri pina mai ieri straine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: