Nu am poze

Am fost aseara la concert. Ne-a sunat cineva pe la 6 seara sa ne zica de un concert la care cinta Parabellum. As zice echivalentul lui Iris de la noi, dar in varianta punk cu plamini hiperdezvoltati. Am luat puiul de-o aripa si l-am aruncat in congelator, am pus niste paste la fiert si am mincat pe repede inainte, facindu-ne incalzirea cu niste piese de-ale lor, printre care si o adaptare dupa Amsterdam, al lui Jacques Brel. Toate bune, numai ca in seara respectiva cintare era la Neuil les ceva, adica la vreo ora si ceva de mers cu masina si citeva minute bune de ratacit dupa drumul cel bun. Nici o problema, ajungind aproape de fata locului, niste tineri binevoitori ne urla directia cea buna din gurile scoase pe ferestrele masinii, printre brate care agitau sticle de bere. Baietii stie, ne-am zis noi si ne-am trezit inconjurati de alti purtatori de sticle, creste, pantaloni de camuflaj, tigari aromate sau ciini in lesa. Acum chiar ca eram la fata locului, unde realizam ca n-aveam bere la noi (cu care oricum nu se putea intra in urma controlului corporal de la intrare). Ne-am gasit cu sursa noastra - aici tinerii stiu tot ce misca in materie de concerte cu un an inainte - care ne-a imprietenit cu prietenii lui care ne-au oferit cite o bere. Iarba nu ne-au dat. Intram in sala de festivitati a oraselului in care se tinea festivalul de punk-rock-hard core -metale (eram in cea de-a doua seara). Pe scena se isteriza in engleza rockului de astazi un grup de francezi neurotici dupa nume. Stam la coada la bere - 2 euro paharul de 250 ml - si cola echitabila - 1 euro. La toaleta masculina coada se masura deja in jumatati de ora. Inauntru deci, oamenii erau abtiguiti bine (a doua zi de festival, dupa cum va spuneam), unii cu priviri golite de orice sens in viata, altii cerind o tigara sau un pic de bere. In margine, pe stinga si pe dreapta, tarabe cu cd-uri, tricouri si alte suveniruri. In mijloc pupitrul de sunet, cam cit ala de la Festivalul de la Mamaia. Treaba serioasa. Culoarea predominanta pentru orice: negru. Se zaresc, totusi, cite o creasta oxigenata, niste mese verzi sau un cap rosu carmin pina la ceafa. Accentul meu nu trece neobservat, insa festivistii, obositi, au batai de cap (sic) in a detecta Bucurestiul pe harta Europei. Oamenii se cunosc, se iubesc - constat eu dupa paharele baute in grup si piercingurile pe care si le pipaie reciproc cu limba. Actiunea e in fata scenei de pe care euforicii se arunca (cica gestul se numeste slam) in cap peste fericitii din primele rinduri. Pauza, in sfirsit. N-am avut noroc sa fac coada la buda, ca la fete nu era inghesuiala asa de mare. Mai trecea timpul. Se incearca instrumente, se pregateste scena, se fac probe de sunet. Sursa noastra vine intr-un suflet si ne-anunta ca urmeaza Parabellum. Fericire maxima. Toti pustanii se intorc de prin colturi, masini, toalete, iar slabii de ingeri de la locul pentru fumatori. Intuneric. Incepe. Intra in scena unul dintre chitaristi, cu o palarie cu niste cozi rosii. Nu foarte tinar. Stiam eu ca baietii sint in bransa de vreo 20 de ani cel putin, deci au terminat-o cu adolescenta cam de mult. Doar ca nu ma asteptam chiar la asa ceva (intelegeti de-aici ca a aparut si vocalul): un Adrian Paunescu, 15 ani mai tinar, 20 de kile in minus, o voce de te zdruncina, iesita direct din ficati. Pina la sfirsit am tot asteptat sa cinte Andrii Popa... M-am retras mai in spate, avind in custodie o pereche de ochelari, cheile de la masina si rezerva financiara strategica. In fata vedeam plutind, din cind in cind, o pereche de picioare. Delir. Pe scena coardele sar din balamale. In sala oamenii sar in toate partile, unul a cazut direct in cap fiind recuperat de SAMU care a ajuns prompt la fata locului. Cintaretul s-a abtinut de data asta, sursa noastra ne-a marturisit ca gleznele lui isi amintesc si-acuma de ultima data cind au incasat socul unei astfel de prize. Ca asta e cusurul unora: le place sa se crucifice pe bratele fanilor... Dupa doua bisuri, Parabellum coboara de pe scena printre muritori. Cascam si noi gurile de admiratie, merci a vous, cind vocalistul isi atinge pieptul cu pumnul strins in semn de multumire. Unul dintre noi (adica nu eu) se arunca la un set de intrebari si raspunsuri cu el, pentru ca ii trimisese cartea cu dedicatie si vroia sa stie daca a primit-o. Spre surprinderea noastra a tuturor, chitaristul-solist spune ca stie despre ce este vorba. Ca a primit-o, o citeste si ii se pare interesanta. Mai aflam si ca nu are mail, ca nu-l intereseaza aspectul si ca pe concertul asta a luat 100 de euro. Cu toate astea e multumit si continua sa traiasca din muzica. Baietii care au urmat pe scena n-ar fi avut practic nici o sansa daca nu ar fi pregatit dinainte un moment artistic deosebit, adevarat spectacol de sunet (pur core, asezonat cu un contrabas - inventati, baieti, inventati!) si lumini (joc de penumbre): o scena sado, muzicantii deghizati in ingeri, demoni si alte naluci, cruce, luminari, tot tacimul. Ca sa cistige asistenta, au inceput prin a ridica osanale celor de la Parabellum. Efect garantat. Apoi au dat drumul la chitari, contrabas si strigate. Toata lumea tremura instantaneu. Dupa un timp plecam acasa. Tineretul ramine sa doarma in masini, incalzit de gradele care-au mai ramas prin sticle.