27 iulie 2018

TOCA , ep 4


Bal mascat la Peligrad.

Azi e ziua lui Toca și Mița face ciolan cu fasole. Nu mergem la mare că trebuie s-o ajutăm. Valeria, soața lui Toca, numără boabele de fasole, douășicinci, șaizeci, patrusute, Cristina, soața lui Denis, taie roșii, Mița alege de prin curte un ciolan. Are atâtea animale că poa să ia de la un curcan, porc sau o veverită, una care trecea câteodată prin curte ca să afle ce face boema Bucureștiului. De ceva vreme Toca aduce muzică pe verandă. Ascultăm Velvet Underground și Grandfunk Railroad. Nu prea este pe gustul fetelor din bucătrie așa că schimbăm cu Jetrho Tull. Și ăsta-i cam greu, dar merge. Mița nu-nțelege nimic din muzica noastră, dar nu pune întrebări. Mânuiește un fund catgoric, umple o oală cu apă, o vișină cade în rântaș, zece cepe, Colceag apărut de nu se știe unde, Mărăscu cu o sticlă de vodcă, Lia ca să crape zorelele de pe terasă, Margot. Că la mulți ani!!! Da, da, la mulți ani. Dana Dogaru zice să facem ceva de ziua lui Toca la care să participe tot satul. O manifestație cu Jos Ceaușescu zice Jorj. Un Maraton de la Vamă la 2 Mai cu La mulți ani Toca. Cine ajunge primul ia oala cu fasole. Toca a zis să facem Balul Pijamalelor. Perfect. Fiecare avea sarcina să facă reclamă prin sat, la plajă, ca să vie toată lumea. Mița s-a oferit să facă cea mai mare oală de macaroane din lume, cu care să tratăm oaspeții.

Dana Dogaru, goală, s-a suit pe capota mașinii lui Colceag și a înconjurat satul de câteva ori strigând: bal, mare bal, la Mița. Fiecare vine în pijama. Era greu de îndeplinit a două propoziție, pentru că nimeni nu venea la 2 Mai cu pijama. Io m-am dus la nudiști, sub tunuri, și ignorând semnele de rău ale militarilor de la tunurile care păzesc România, am promovat materialul cu Bal la Toca. Din corturi, la pielea goală apăreau cehi, polonezi, români interesați. Venim. Io mi-am continuat călătoria de promovare spre soare răsare. Am ajuns în Georgia. Aici era o manifestație gay, de-acolo am plecat în Turmenistan, în Nepal, unde o oaie românească cucerea Hymalaia, am ajuns în India unde se tăia capul cuiva, în Cambodgia unde kmerii roșii mi-au zis că nu poa să vină și când să trec în State via Australia mi-am adu aminte că n-am pașaport. Cristina a zis că să încropim niște pijamale din ceva. A mai zis că să ne dăm cu mult odicolon, ca să părem necunoscți. Sau să ne punem pălării ciudate. Că adică noi pe post de pijama aveam pălării. Era mai sexy, mai elegant, mai sentimental.

Curtea Miței s-a umplut de lume instant pe la orele 8. Coafuri de aur, bărbi de plastic, pijamale roz, bleu, negre, cele mai multe gagici cu sânii goi, zmei din Bulgaria, barcagii din Guatemala, nigerieni nu știm de unde, ruși veniți de la război, fiecare cu pijamale înflorate, verzi, rupte între picioare, ude. Orele erau deja bufnițești, sutele de sticle de vodcă treceau din mână în mână, macaroanele Miței puse pe masa de sub vișin se terminaseră. Se mai dansa ceva. Erau Beatles, Creedence care mergeau și nu mergeau. Am pus io Jhonny Winter și s-a mai animat lumea. Râgâieli ceva, Jorj ne-a dat ca sigură chestia că Leana își va pierde chiloții și va umbla cu pizda goală prin CC. Cu flocii zgâriind marmura. Apăruse soarele. Mița culegea pijamalele aruncate prin curte, Marin își umpluse roaba cu roșii, fetele Miței pregăteau materia pentru nu știm ce școală. Iar noi ne-am culcat. Am tras perdelele.

D.

PS Aceste 4 materiale numite Toca sunt parte din volumul de proză ONCE UPON A TIME IN 2 MAI, și le-am publicat de comemorarea lui Toca, care atăzi ar fi îmmplinit 74 de ani.

25 iulie 2018

TOCA, ep 3


Francois Pamfil

Ion Lemnaru trecea cu barca lui gonflabilă spre mare. Pescuia zilnic nu știu ce. Succes, Ioane! Bă, Denis, mersi! E liniștită. Ca vodca mea. Căram o sticlă de vodcă spre Francois. Mă aștepta la cafea. Francois a luat sticla de vodcă, a rotit-o de câteva ori până ce paiul a luat o poziție normală și-a zis: Lucrurile sunt frumoase în sine, nu felul în care sunt spuse. Am deschis sticla. Era Zubrowka. Cafea? Păi, n-am. Era o tanti aici în curte care făcea, dar acum lipsește, e doar lipoveanul ăla gras de-acolo. De gard un lipovean cu aripile roșii de-atâta băutură. Curtea era un fel de pazzio. O sută de metri pătrați înconjurați de o verandă pictată cu flori. Zice Francois: există două feluri de oameni: văzători și tăcuți pe de-o parte, orbi și văzători pe de alta. Tu ești din prima categorie. Față de killer, sarcasm, ironie care mă-nebunește, umor elegant. Altfel, crede-mă, n-ai fi credibil. Toca-i la fel. Dacă nu s-ar comporta atât de original, dacă n-ar pizdui în dreapta și-n stânga n-ar fi credibile nici spectacolele lui. Și nici umorul lui special. Voi semănați. Dali și-a dat primul seama de credibilitate: dacă el nu semăna, nu se comporta ca opera lui devenea necredibil. Mai am vodcă, stai liniștit. Poate viu și io până în 2 Mai, ca să vorbesc cu Toca de Moliere. Ăla al lui Bulgakov. Auz că vrea să-l pună la Bulandra. Să facem o gustare, dar din ce? Era foarte cald. Nici vorbă să mergem la mare. Aveam atâtea pe cap. Și nu era nici 12. De la mare se auzeau peștii lui Lemnaru. Sau poate era nevastă-sa. Nu auzeam bine. Cerul cumva, o pisică.

Am ajuns la Peligrad care asculta muzică franceză, ceva Adamo. Cam straniu în locul ăsta. Stătea pe a doua uliță a satului. Pe la șase eram deja bine făcuți. Io, el Pușa și Cristina. Apoi i-a bubuit nu știu cui ideea: să ne mascăm în arabi și să năvălim la Dobrogeanu. Pluralul a fost imposibil, pentru că n-au ajuns țoale, bărbi și mustăți decât pentru mine. Bocanci mari, negri. Rațele din curte s-au speriat. Fata gazdei a născut instant când m-a văzut. Râdeam, râdeam. Cei care dinamitau pentru viitorul port au oprit bombele. Arătam excelent. Jurai că acum aterizasem din Dubai. Hai, să-l luăm și pe Toca. Am trecut pe la Jorj Voicu. Nu era. Plecase cu Nina Cassian la Mangalia. Deci n-aveam alai. Nici Toca n-a ieșit de pe veranda Miței. Behăia la o sticlă cu Țucu Parhon. Între ei un lighean uriaș cu un pește viu. Din Mangalia. Ne-am adus aminte de Lemnaru, dar era prea târziu. Am luat-o în patru spre Dobrogeanu. Lumea de pe stradă scădea în înălțime când ne vedea. Arabul cu gagicile. Io aveam ochelari opaci, cineva mă ținea de mână. Vorbeam în arabă, făcând gesturi elegante de sub cearceaful cu care eram învelit. Nu m-a recunoscut absolut nimeni. Aveam deci unu zero. Așteptam acum reacția celor din restaurant.

Dobrogeanu plin ca de obicei. Am intrat, s-a lăsat liniște. Un ospătar a scăpat o tavă cu mămăligă. De la o masă, m-a strigat un individ, era Francois. Bă, Denis, ai chibritul la tine? Vraja se stricase și cum singura masă libera era a lui Francios ne-am așezat la ea. I-am dat un chibrit. Trebuia să vii la mine să te fac, a zis Francois, ești recognoscibil. Noi tăceam. Zumzetul din cârciumă se reluase. Zum, zum, zum!! N-am găsi un chibrit în toată Vama, de-asta am ieșit. Am cumpărat cu chiu cu vai unul, ăsta, și era ars. Îți închipui? Cum au făcut ăștia scenografia unui restaurant fără chibrituri? Scenografia e un conflict între spectacolul vizual și cel mobil. Ori, futu-l de chibrit, el este mobil, îl cumperi, te cari, îți dai foc, treaba ta. Ce bem?

A intrat Nina Casssian. Francois, Denis, veniți mai târziu la masa mea. Am poezii noi. Așa am făcut. Pe la miezul nopții ne-am mutat la masa ei. Nina se îmbătase și spunea poezii. Mișto. S-a suit pe masă și a continuat. Noi ne uitam sub fustele ei. N-avea chiloți. Așa că am băut mai departe până în zori. Da, până în zori. Când am ieșit, trecea Lemnaru cu barca gonflabilă. Succes, Ioane!! Bă, Francois, bă, Denis, mersi!

D.



24 iulie 2018

Nihil sine partidul

Mulțumiri din inimă partidului, angajamente solemne de a nu precupeți nici un efort, operele complete ale tovarăşului preşedinte, loc de onoare în librării pentru unchiul Marx?!
Pentru mine déjà vu, pentru chinezi e tot realitate.




TOCA, ep 2


Toca și Denis, anii 70. Foto, Valeria Reschner.

Mă duc la poștă să-mi pun vederea. Vin și io că după aia mergem la Casa Pictată unde au venit aseară Toma și Mimi Caragiu. Cu un camion i-a adus lui Mimi o pianină, cântăm, dansăm, vin niște blonde. Dar ce-i cu vederile tale, de câte ori mergem undeva pui câte una, două la poștă? Sunt scrise de secretara lui tata, chestii de genul ăsta, tată am ajuns, la 2 Mai e bine, e mișto, bani mai am, și tata mi le dă de câte ori plec undeva ca să știe de mine. Hai!

De pe strada Poștei am făcut la stânga apoi prima la dreapta. Casa pictată era de fapt o casă cu un fel de curte interioară în mijlocul căreia trona o fântănă secată, dar ai cărei pereți erau pictate niște prostii violent colorate care se vedeau de pe toată strada. Curtea era plină: francezi, englezi, noi, mai mulți doimaiști. Mimi cânta muzică franceză. Ceva France Gall, aveam impresia. Ceva Polnarreff sau Dutronc. Ceva ce numai ea știa, dar lumea bea vârtos și asculta. M-a chemat Tudor Mărăscu în camera lui Mimi. Mi-a arătat vreo zece viniluri. Le ai? Nu, am zis. Le luăm c-o să-ți trebuiască la București. Așa era, devenisem unul din cei mai tari colecționari de discuri din urbe. După mine mai erau doar Moțu Pittiș și Dion. Se întunecase și ne-a fost ușor să ieșim cu ele din curte. Unde să le pitim? Și Tudor are ideea genială: să le ascundem în fața taberei de copii.

Așa am și făcut. Am săpat o groapă în nisip, am pus discurile, apoi niște semne de recunoaștere. Ne-am întors la petrecere. Nimeni nu observase nimic. Lumea era din ce în ce mai multă și mai beată. Cei care nu încăpuseră în curte, dansau și se giugiuleau pe cele două străzi care porneau din fața casei. Ne-a fost greu să credem că Toma plecase. Și-a lăsat femeia aici și s-a întors instant la București. Că filma una alta.

Mița ne certa că ne pierdem nopțile. Că nu ne odihnim. Păi, de ce mai venim la mare? Ploua de două săptămâni și sticlele goale de vodcă de pe veranda ei inundau satul. Hai la București. Hai! Mai întâi să luăm discurile de-acolo. Nimeni n-a zis nimic după petrecere așa că e-n regulă. Am săpat și zgârmat totă plaja din fața școlii. Nu le-am găsit. Nu le-am mai găsit niciodată. Nici acum, la aproape 50 de ani de la întâmplare nu-mi pot da seama cum au dispărut.

Trenul taca, taca, taca până la București. Aici am mai băut o vodcă în Dr Felix și ne-a despărțit. Stătusem o lună. Era destul.

D.

23 iulie 2018

TOCA, ep 1


Foto Dan Predescu

O bubuială mare pe bulevard, așa cum s-a auzit la cutremurul din 77, dar abia eram în 73, o bubuială de pneuri sau de trupe de elefanți, ori tramvaiul 5 naiba știe. Clipă în care mi-a sunat telefonul. Fixul. Era Toca. Bă, ia Exile on Maine Street și hai pe la mine. Gândește-te dacă mergi la mare, la 2 Mai. Îl luăm și pe Peligrad? Îl luăm. Dar cu el vino de ziua mea, pe 27 iulie, că plecăm în noaptea aia, după petrecere. Ia și Goats Head Soup. Pe Dr Felix trecea un crocodil sau era doar un tip care se mâniase pe un taxi. Singurul la vremea aia din București. Dna Tocilescu mi-a spus să nu bem mult. Atât. Da, bă, luăm trenul de ora unu noaptea și la cinci dimineața suntem în Mangalia. De-acolo pe jos, pe plajă. Ce bem? Păi, a zis maică-ta.... Știi că e surdă! Stăm la Mița? Și-o fi tras apă? Vedem. Câte sticle ai adus? Două. Am pus după aia Pat Garrett și Billy the Kid. Vreau să fac curând Nevestele Vesele la Piatra. Ce zici. Cu Nicu la muzică. Eram pe-a treia sticlă și-am pus din nou Rolling Stones.

Pe 27 iulie lume multă. Duduia casa de Chubby Cheker. Mâncarea dnei Tocilescu. Trecea printre noi și ne spunea să nu bem mult. Apoi Rita Pavone. Unii deja beți zguduiau glazvandurile. Lustra. Patul dnei Tocilescu. Sălta casa. Ajungeam curând pe Titulescu. Noi cu ochii pe ceas, Bagajele făcute. Pac în gară, io, Toca și Dan Peligrad. În compartiment cu un individ care ne-a întrebat care e adevărul cu Mihai Viteazul. A fost sau n-a fost viteaz? A adormit într-un final și l-am legat cu șireturile de la pantofii lui de banchetă. Se lumina de ziuă. Mangalia. Pe jos pe plajă, cam zece minute, până în 2 Mai. Mița în fața porții. Lua apă cu găleata de la cișmeaua din fața casei. Bună, Mițo! Bună! Să nu-mi călcați lalelele. Să le scol pe fete. Singura cameră de închiriat a Miței era cea a fetelor, Luminița și Ioana. Le-a băgat în bucătărie. Noi am desfăcut o sticlă, ne-am uitat la marea din fundul grădinii, iar Dan Peligrad a luat-o spre altă gazdă din sat. Mița nu gătea, Marin culegea roșii, noi am așteptat să se deschidă grătarul de pe plajă unde un ficat cât casa era cini lei, o ceafă cât farfuria tot cinci, cartofi așișderea. Să asfaltezi, Mițo, turismul va căpăta altă față. Vă fac diseară macaroane? Începuse să plouă. Excelent.

Petrecerea de noapte din sat era la Andrei Finți. O curte cu fântână secată. Lume multă. Giugiuleli. Via gazdei călcată în picioare. Andrei o scrijelea pe sub fuste pe Elena Abu, actriță frumoasă. Era ceva. Dar ceva cu Elena Albu avea și Nuni Anestin. Bătaie mare. Așa era Nuni, cum bea un nimic devenea violent. L-a aruncat pe Andrei în fântână. Ăla urla, în timp ce Nuni îi ridicase fustele Elenei. Chiloți albaștri. Nuni i-a dat jos. Andrei hăulea în fântână. Nu știm cine a avut timp de el. Noi ne-a retras cu frații Mărăscu. Cu Marina, actriță pe undeva.

Dimineață ne-a trezit roaba lui Marin, soțul Miței. Roaba plină cu roșii. Se ducea la piață să le vândă. Am tras perdelele și-am adormit din nou. Mița luase mătura. Sătui de gălăgie, ia-m zis s-o lase. Dar s-au sculat fetele să se dea în leagănul din fața bucătăriei. Nasol. Tare nasol.

D.





22 iulie 2018

Bazaconii


Migrația pisoilor peste Neajlov continuă îngrijorător. Sunt folosite, vezi imaginea, toate mijloacele de transport. Deja în Vadul Lat autoritățile au construit un camping cu vreo 3.000 de corturi de trei și patru camere, pentru că unii pisoi vin cu familiile. Pisoii de culoare, vezi imaginea, vor să stea doar o zi sau două după care să migreze spre vest, spre Uioara, Obedeni, Videle. Vor ca la Videle să li se înființeze o universitate, o școală de pompieri, una de hrănit rațe, un heleșteu plin cu pește sau cu boabe de ronțăit.

Domnul colonel Vasile Corect, din Pucioasa, și-a bătut nevasta în felul următor: cinci lovituri la cap, zece la fund, câte un topor pe coaste și sâni, după care i-a spus: Cine te crezi? Viorica Dăncilă, a fost răspunsul.

Veverița Inimioară Verdun din București, parcul Ioanid, vorbea cu nevastă-sa la telefon: Ai luat nuci? De ce? S-au scumpit? Cum adică 4 lei? Ieri erau două la leu. Dar leuștean? Cum pentru ce? Ce întrebare e asta? Ia să nu ma vii tu acasă, gata, rămâi în alte parcuri, treaba ta. Nevasta lui Verdun era în scorbura amantului. Îi spuse: Uff, am scăpat.

Tramvaiul suspendat al Primăriei Capitalei a oprit pe Neajlov și a salvat de la migrație 200.000 de mii de pisoi din toate rasele. Ajunși la București, pisoii s-au constituit într-un cros pe care tot Primăria Capitalei îl va organiza în fiecare duminică.

Din China ne-a sosit vestea: Aida-i pe-acolo.

Agenția Călimara

Salutări din China

Caniculare și secetoase salutări vă transmit de pe plaiuri confuciene. 

Am petrecut 3 săptămîni la țară, în penisune, în casa unei familii compuse din ea - nevastă, mamă, bucătăreasă, țărancă -, el - maestru de kung-fu, soț, tată, agent de curățenie, țăran-, mama lui și soacra ei - spre 80 de ani, responsabilă cu îndemnatul la mîncat, mamă a 4 copii, văduvă - și un fiu, respectiv nepot - cam puturos la școală, dar destul de avansat în ale kung-fu-ului. 

Plec de aici cu zgomotul ventilatoarelor zbîrnîind nonstop; cu rîsetele de surpriză ale sătenilor cînd le uram ni haò (tu bine); cu gustul pepenelui roșu cald, a apei de băut încălzite peste zi și răcite peste noapte; cu mirosurile amestecate de mirodenii îmbăiate în ulei de susan; cu sunetele bicicletelor și tricicletelor cu remorcă, mai toate electrice; cu imaginea cîmpiilor incredibil de verzi sub un soare torid; cu privirile admirative ale copiilor descoperindu-ne chipurile.

Xié-xié, prieteni!

20 iulie 2018

BIG VICIOUS


Avishai Cohen, trompetă și Uzi Ramirez, chitară.

Foto, Florin Oniga.

Ce ștrudel am mâncat mai întâi și mai întâi, că era așa de mare că ni l-au servit cu multe bețe și ni-l treceam unul altuia. Mare, bun. Cum cobori spre La Răscruce. Simțeam nevoia să mâncăm ceva dulce, pentru că urma seara serilor de până atunci, adică Avishai Cohen cu proiectul său Big Vicious.

Înainte de Avishai două grupuri serioase, Rymden, Norvegia, Suedia și Stefano Battaglia, Italia. De Stefano Battaglia ne aminteam, mai fusese acum câțiva ani la Gărâna, Rymden este însă un super trio format recent, care unește trei dintre cele mai mari talente scandinave. Două grupuri solide, profesioniste, care au captat minute în șir toată audiența din Poiana Lupului.

Apoi, extravagantul, liricul, rebelul meditativ, versatilul trompetist israelian Avishai Cohen, care este de ani buni o figură remarcabilă pe scenele muzicale de jazz din lume. De la NY la Paris. La Gărâna, a prezentat noul său proiect Big Vicious care este o combinație armonioasă și incitantă de jazz, rock, groove și muzică psihedelică. Neobosit căutător de experiențe muzicale, avid după diversitate, Avishai a cântat cu Danilo Perez, Mingus Big Band, și Red Hot Chili Peppers. Big Vicious a ridicat Poiana Lupului, județul Caraș Severin, Timișoara și Lugojul în picioare.

Multă poliție la ieșirea din Poiană. Toți polițiștii cântau la fluiere melodiile lui Avishai Cohen, inspirând multă încredere și siguranță.

D.

19 iulie 2018

La Gărâna sub un brad sau cam așa ceva


Basist indian, 20 ani, Mohini Dei Sandeep Mohan

Foto, Florin Oniga

Clasa muncitoare merge în Paradis pentru că acolo e de mâncare, de sport, de sindicat, de cor, de balet și de tot ce-i mai trebuie unei clase sociale muncitorești bine constituite. Este Proiectul lui Mircea Tiberian. Interesant, cu ceva umor. Dar să vedem cum a fost. După ce clasa muncitoare a pornit la drum, drumul i-a fost barat de Mircea Tiberian cu un pian la care cânta el însuși. Nu era prea bine ce se auzea din improvizația celor cinci membri ai grupului Tiberian, așa că clasa muncitoare a ocolit muzichia și s-a dus mai departe spre Paradis în paltoanele negre pe are le aveau pe ei, simbol al muncii, seriozității, al hoției și al lenei proverbiale acestei clase.

Au urmat Youn Sun Nah, Coreea de sud, și Ulf Wakenius. Un duet care are peste 10 ani vechime. Solista ca solista, voce atractivă, deși putea cânta mai bine în sală, frumoasă, roșie. Dar principalul membru al duetului este chitaristul Wakenius, un tip care a lucrat cu Jack DeJohnette sau Ray Brown de exemplu. Chitara lui acompaniază magistral solista, având ritm, eleganță, melodie, adică teme foarte frumoase și inedite din compoziții proprii.

La finalul serii o interesantă combinație între pian și trompetă datorată lui Sebastian Studnitzky, Germania. Virtuozitatea pianului și sunetul special al trompetei. Excelent. Quartetul Studnitzky n-a excelat prin cine știe ce hituri, nici Miles Davis n-a avut niciun hit, dar a fost un grup omogen care a știut să scoată pe față solistica pian trompetă.

Literatura română nu mai poate merge înainte prin Bacovia, Blaga, Nichita, Breban sau Sadoveanu. Trebuie ceva nou. În jazz-ul autohton e la fel. Această ediția a Gărâna 22 a fost plină de câțiva grei ai jazz-ului românesc care nu se dau deoparte din fața vremurilor care se schimbă, și se tot schimbă și mai rapid până când se va ajunge să se cânte doar la telefonul mobil, iar noi, prin curtea Lupilor de la Gărâna, să jucăm popice printre brazi.

Va urma, D.

06 iulie 2018

Semiluna


Doamna Mănușă Popescu, Mănu pentru cei dragi, l-a chemat la ea pe tânărul Je Petrache din Clejani și i-a spus: dacă vrei mâna fetii mele să-i aduci Semiluna de pe cer. Că Luna poate oricine, scrie și-n cântece cu Dan Spătaru. Dar, să nu te duci așa cu mâna-n cur, că fata mea nu suportă, ia-ți o cămașă curată, din aia mov care au venit la SH acum doi ani, lei 2, ia-ți o pălărie mișto de fetru, și dă-te cu Odicolon de ștevie. Ai înțeles? Je Petrache dădu să plece, nu era nimic de neînțeles, dar doamna Mănu îl opri. Mai zise: să ai și niște bani la tine, cam două milioane d-ăștia noi, că dacă nu găsești scară să te urci la Semilună, să iei o sfoară mai serioasă, mai groasă, mai cumva, înțelegi, și nu te mai uita așa la mine că odată nu te mai las s-o iei pe fie-mea. Pe mine cum mă găsești? Nu-s mai mișto ca ea? Mai nurlie? Că la toți în familia noastră le-a plăcut nurliile. Așa. Și dacă e ceva lume pe Semilună, ad-o-ncoace, că găsim noi ce să facem cu ea, mai ales că am nevoie la fals în acte publice și la porci, la castane, și la ligheanele alea nevândute din primul război. Ai grijă cum vorbești cu oamenii ăia pe-acolo, că se aude tot, tot. Du-te, ce te mai holbezi așa la mine, du-te și adă Semiluna.

Je Petrache era un băiat tânăr, fără noroc. Da, fără noroc. Urcă scara și ajunse degrabă pe Semilună. Acolo îl aștepta fata. Iubita lui. Luară amândoi un crater și-l aruncară în capul dnei Mănu. Așa, la mișto. Da, la mișto.

D.