11 iunie 2016

Bazaconii

Era noiembrie. 12 sau 13 noiembrie acu' câțiva ani. Ceva seară, departe de tot un șuierat de locomotivă, fiuuuuuuuuuu, fiiiiuuuuuuu. Tânărul Domide Pascal se gândi chiar atunci că, pentru proviziile de iarnă ar trebui să clocească câteva ouă. Aveau să iasă pui, puii i-ar fi ținut sub plapumă până ar fi crescut și i-ar fi tăiat de Crăciun sau de ziua lui în martie. Spuse nevestii: Mă duc să cumpăr ouă, să le clocesc. Femeia îi dădu 100 de lei, ea ținea banii, și adăugă: Ia și de lemn, că-s mai rezistente. Așa că Domide se întoarse cu 50 de ouă din care 45 erau de lemn. Le puse în pat și se așeză pe ele. La clocit.

La un moment dat, peste vreo patru zile, dintr-un ou de lemn se auzi o bătaie, cioc, cioc, cioc. Ia vezi, bă, Domide, cine bate acolo sub curul tău?, îi zise femeia în timp ce ungea cu unt un covor. Sub el era un pui de lemn. Dar nu foarte mic, ci foarte mare, care se dădu jos din pat, se duse la bucătărie, mâncă toate roșiile și când ajunse pe la opt metri înălțime le spuse părinților săi de circumstanță: Mă duc să mă-nsor. Nu-l lăsară să plece, că trebuia botezat. Dar asta era o șmecherie, adică botezul era de hohă, ei în timpul ăsta vroiau să reclame la poliție sau la spital întâmplarea. Însă uriașul pui se boteză singur, își spuse Titi, și o luă din loc.

Pe drum întâlni o biserică, îi luă clopotul, ceva cam la trei tone, și cu tot cu clopot ajunse la Târgul de Neveste din comuna Obedeni, județ Giurgiu. Erau aici femei de toate rasele: Negre cu sânii albaștri, albe cu pântece violet, înalte de 10 metri, scunde de 5 centimetri, blonde cu șuvițe colorate, brunete albe la tâmple, fel de fel. Titi se oprea în dreptul fiecăreia și bătea clopotul, bang, baaaaang, baaaang. Cea care avea să se emoționeze și să-l iubească instant va fi nevasta lui. Ajunse în dreptul unei arăboaice cu țâțele galbene. Frumoasă foc. Aceasta îi smulse clopotul, îi dădu cu el în cap, îl luă în spate și fugi așa cu el spre aeroportul din Clejani, județ Giurgiu. Aici tocmai era parcat un avion care sta să plece. Adică i se învârtea elicea, că n-avea decât una, și roțile se învârteau cam cu trei sute și ceva la oră. Decolară.

În avion, arăboaica, Emre, îl întrebă pe Titi: Și cum oprim hărăbaia asta? Cum coborâm să-i cunosc și io pe ai tăi? Nu știu, răspunse Titi cu clopotul legat de gât. Păi, o să rămânem în aer, spuse Emre. Și? Și nimic, dar n-am luat mâncare, apă, harem, că doar n-o să stai atâta timp fără. Titi se gândea. Se gândea rău de tot. Se uită pe fereastră. Tocmai treceau pe deasupra casei lui. În curte, maică-sa îi crăpa capul lui Domide urlând: L-ai lăsat să plece cu clopotul, nenorocitule!!! Bouleeeee!!! Cum mai mergem noi la vot? Cum mai iese PSD-ul fără noi? Cine ne scoală?

Titi avu un moment de vină, de răstriște, de ceva inexplicabil la uriași, ceva ca o părere de rău dar mai rea, mai urâtă, ceva ce numai psihiatri pot explica. Își desfăcu clopotul, deschise hubloul și aruncă fierătania spre ai lui. Cu un zgomot terbil, clopotul căzu pe casă și i-o fărâmă. Și pe părinții lui ocazionali. Iar din cauza pierderii greutății avionul cu cei doi o luă spre o altă galaxie. Spre Galaxia Van Gogh. Acolo, Titi și Emre își întemeiară o familie, acolo făcură 60 de copii, și tot acolo trăiră până la adânci bătrîneți.

Așa a fost, ca să știți.

Denis

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Lasati raspuns aici: