Je suis Charlie

Duminică îmi anunțam prietenii pe Facebook că mi s-a întâmplat un miracol: am asistat la sfințirea unei case de români ortodocși din Poitiers (Franța), cu ocazia Bobotezei, de către un preot greco-catolic. Patrafir, cruce și Tatăl Nostru ca la ortodocși. După slujbă, părintele și-a pus straiele deoparte și-a stat cu noi la un pahar și-o vorbă. Nu mai era părinte, ci Gabi, prieten de familie, tătic a două fetițe și soț al unei dentiste care profesează în Franța. Și-am aflat că e preot bihorean, dar acum că slujește la zile mari într-o biserică catolică care-i cedează spațiul cu generozitate. În restul timpului e zugrav. Un miracol, v-am spus.

S-a întâmplat că, în aceeași zi, să aflu că niște oameni (polițiști, caricaturiști, ziariști) au fost omorâți în numele unui profet. Mohamed ar fi fost răzbunat prin moartea acelor oameni. Răzbunat pentru ce? Pentru niște desene? Inteligența și umorul sunt arme mai redutabile decât o sabie, numai că nu au trăinicia vestelor anti-glonț. De câtă umanitate dă dovadă cel care îi ”pedepsește” cu moartea pe ”blasfemiatori” și cât de creștini sînt cei care, de pe margine, strigă că și-au facut-o cu mâna lor? Cine a comis păcatul cel mai mare?

Atentatul de la Paris ne învață cel puțin două lecții. Una e că libertatea de gândire și de exprimare naște, încă, martiri. A doua e că ne putem alege tabăra. Fie ne dăm cu un pas în spate și tăcem de frică, sperând că vom supraviețui (”Ciocu' mic, că acum noi suntem la putere!”), fie facem un pas înainte și ne apărăm drepturile cu viața. O mare națiune nu face niciodată un pas înapoi. De aceea vedeți francezii ieșind în stradă și strigând că nu le e frică și că ei sunt Charlie. Pentru ei, atentatul de la redacția hebdomadarului Charlie Hebdo este un atentat la unul dintre simbolurile republicane – am numit aici laicitatea. O dată cu Revoluția din 1789 ei au scos de-adevăratelea Biserica dintre instituțiile Statului și l-au desacralizat pe Dumnezeu. Da, își permit să râdă de cele sfinte, de excese, de politicieni, de vedete, de prostie în general. Multora le e greu să înțeleagă și să accepte această stare de fapt, mai ales celor care fac, sistematic, un pas înapoi. Ei sunt cei care propovăduiesc frica. Ar trebui să ne fie frică de cei mai puternici decât noi. Forța brută e delicată și nu are simțul umorului. Să nu o provocăm. Să nu reacționăm. Să stăm liniștiți la locurile noastre.

Mă întreb câți români ar mai fi făcut Revoluția în fața televizoarelor dacă Ceaușescu i-ar fi ucis pe cei care spuneau bancuri despre el.

De citit si în Ziarul de Vrancea, unde au aparut si comentariile de înalta tinuta ale cititorului meu preferat.