Numai nouă ni se întâmplă

Ne doare, ne doare tare. Plângem, și-am vrea mai multe mâini pe creștet, mai multe vorbe de mângâiere și asigurări mai ferme că așa ceva nu se va mai întâmpla. Am vrea să știm în clipa asta cine sunt vinovați, să-i ardem pe rug și să-i tragem în țeapă în piața publică. Setea de răzbunare e teribilă. Țară, țară, vrem făptași!

Până când se decide care vor fi cei sacrificați, până când lista victime va fi închisă, până când patronii de temnițe recreative își vor pune cenușă-n cap și se vor lăuda cu numărul subunitar de morți avut pe conștiintă, vă propun un test de sinceritate. Înainte de toate, vă asigur că l-am făcut în prima clipă după ce am aflat de tragedia de la Colectiv. V-ați pus vreodată problema siguranței personale când ați intrat într-un loc public sau la locul de muncă? Dacă ați observat nereguli, ați atras atenția responsabililor? Ați dat fuga să vă cumpărați stingător și dispozitiv pentru detectarea incendiilor? Vă puneți centura în taxi sau când vă aflați pe locurile din spate ale automobilului? V-ați înghesuit în autobuze, trenuri și săli supraaglomerate? Dacă ați răspuns NU fie și numai la una dintre primele patru întrebări, înseamnă că v-ați pus deja viața în pericol cel puțin o dată. Așa cum am făcut-o și eu de nenumărate ori. Din nepăsare, necunoștintă de cauză, nebăgare de seamă, naivitate, lipsă de educație, încredere în sistem și autorități. Din cauză că așa fac și ceilalți. De întâmplat, însă, tragediile ni se întâmplă și nouă.

Poate ar fi și momentul să recunoaștem și că noi, cetățenii obișnuiți, nu prea știm să ne comportăm în momente de criză. Nu ne-a învățam nimeni, dar nici nu căutăm să învățăm. Trăim într-o zonă cu activitate seismică ridicată, dar nu facem simulări de acțiuni de salvare și nici nu încurajăm voluntariatul pentru activități de acest gen. Ne călcăm în picioare încercând să ne salvăm pielea. Ne-am fi cățărat și noi pe cei arși ca să ieșim din club. Sunăm Salvarea și la 112 pentru a face glume proaste și ne mirăm că nu se grăbesc să vină atunci când situația e cu adevărat dramatică.

Și, pentru a preveni astfel de accidente, poate că ar trebui să respectăm mai mult viața, a noastră și a celorlalți. Să nu forțăm intrarea într-un spațiu a cărui capacitate de ocupare a fost depășită, dar nici instituțiile să nu mai vândă bilete ”în picioare”. Să respectăm normele de siguranță, să nu dăm și să nu primim mită pentru avizele și controalele de securitate. Să nu ne mai lăsăm înfrânți de sistem. Gesturile sunt normale, pentru că riscurile pot și calculate și prevenite. Dar vorbele rămân în vânt câtă vreme nu o facem. Iar tragediile ni se întâmplă numai nouă.

Publicat în Ziarul de Vrancea,  03.11.15

Politică și poale

Am înțeles că vicepremierul Oprea se afla într-o mașină care a trecut neștiutoare pe lângă un om care se chinuia să moară într-o groapă din București. Ministrul era, ca toți miniștrii, în misiune. I s-a făcut semn să circule și el s-a conformat. Pardon, nu el, ci șoferul, că doar șoferul avea mâinile pe volan și talpa pe accelerator. Pe cine dăm vina pentru acest incident și vâlva care s-a creat în juru-i? Lista e lungă: misiunea arzătoare spre care se îndrepta urgent generalul; polițaiul care l-a împiedicat pe acesta să devină erou național; Doreii care nu semnalizează gropile și șefii lor care îi pun să le sape. Și, cu voia dumneavoastră, ultimul de pe listă, Dumnezeu, care a ordonat ploaie și întuneric în clipa nefastă.

S-au trezit unii să-i ceară demisia și, pentru că nu și-o dă, a început războiul în presă. Ăștia răi scormonesc în trecutul glorios al vicepremierului și prin anturajul său pentru a găsi eventuale găuri negre. Noroc că mai sunt și oameni buni, printre care consiliera personală a ministrului de omenie, care-l apără. Pe când acesta tăcea mâlc, ea se oțărea prompt pe internet la pseudo-jurnaliștii care îndrăzniseră să-i cheme șeful la ordine.

Mie fătuca asta mi-a atras atenția mai mult decât obrazul gros al domnului general. Am vrut să văd cum arată domnișoara consilier de 23 de ani. Că e tupeistă și are porniri de mahalagioacă am observat din textul scris cu degețele ei. În ce domeniu ar putea sfătui o tânără mediocră un vicepremier probabil că n-o să aflu niciodată. Am căutat fotografii și așa am văzut-o pe studenta drăgălașă transformată în vampă. Domnișoara și-o fi propus și a reușit să devină încrucișarea perfectă dintre Elena Udrea și Oana Zăvoreanu. Am fost dezamăgită să văd încă o tânără care își scoate în evidență nurii înaintea inteligenței și care se îmbracă la serviciu ca la discotecă. Chiar nu există un cod vestimentar în mediul politic și al ONG?

Fetelor, voi mai sperați să găsiți o cale de afirmare alta decât țuguiatul buzelor și scoaterea protuberanțelor la înaintare? Vi se pare că scopul scuză mijloacele? Credeți cu adevărat în egalitatea de gen sau vi pare doar un subiect cool de debate? Uitându-mă la fotografiile consilierei și citindu-i declarațiile înflăcărate, am văzut doar o păpușă Barbie care-i sărută poalele lui Ken. Orice motivație ar avea ea - naivitate, admirație sinceră, strategie sau pură prostie -, prestația publică a domnișoarei consiliere are o concluzie tristă: pentru a reuși în cariera politică, femeile sunt în continuare trimise la tuning. 

De citit și comentat și în Ziarul de Vrancea. 

Cum să evităm islamizarea poporului român

Pentru că, iată, vin peste noi islamiștii, cu miile, ba sutele de mii. Poate chiar milioane. Numai asta vedem la știri: invazia barbarilor care ne vor dărâma bisericile și ne vor obliga să buchisim din Coran. Cum ne apărăm, oameni buni? Nu mai putem fugi în codri, că-s defrișați de mult, nici recolte nu prea mai sunt, așa că de pârjolit nu se mai pune problema, iar apă de la robinet oricum nu mai bea nimeni, prin urmare otrăvirea acesteia e exclusă. Pe unde scoatem cămașa?

Căci problema așa se pune: oamenii aceștia reprezintă o amenințare pentru religia noastră strămoșească. Nici n-au ajuns bine la noi în țară și ne și simțim înjurați de ce avem noi mai sfânt. Ne e frică de o mână de oameni neînarmați. Da, câteva mii de oameni nu înseamnă nimic față de un popor de 19 milioane – știu, numărul e discutabil. Suntem oare atât de vulnerabili, de ușor influențabili, încât o mână de musulmani ne poate converti la prima vedere? Atât de puțină încredere avem în trăinicia Bisericii ortodoxe și, în plan secund, în instituțiile statului? Așa de repede ne-am uitat vitejii domnitori care aveau drept principală ocupație să-i țină pe turci la porțile creștinătății? Noi nu putem să-i ținem liniștiți la locurile lor în tabere? Să le dăm de lucru? Nu mai avem autostrăzi de terminat, canale de săpat?

Nu, e mai ușor să alimentăm cazanul de ură și intoleranță religioasă. Românul ospitalier e doar un personaj de legendă. Românul nu are prieteni, numai dușmani. N-are niciodată suficient nici pentru el, darămite să-mpartă și cu alții. Piciorul de plai e rezervat doar purtătorilor de lanț cu cruce, iar gura de rai celor ce țin post și mănâncă porc.

Știu eu o țară unde cetățenilor nu le pasă ce religie au oamenii în nevoie. Cetățenii se mobilizează și lucrează ca voluntari pentru a-i ajuta pe refugiați. Au donat atât de multe haine încât sunt rugați să nu mai dea nimic. Și-au pus la dispoziție casele sau au luat acasă copii veniți fără familie. Ba unii au plecat cu o bucătărie mobilă în Serbia, să-i hrănească pe refugiații de acolo. Au văzut cu ochii lor că aceștia nu sunt atât de săraci și amărâți pe cât îi descriau presa și totuși au continuat să-i ajute. Sentimentul nu e ”ne copleșesc musulmanii, vai de capul nostru”, ci ”oamenii aceștia ne cer ajutorul, pentru că țara noastră e cea mai bună”.

Eu una mă întreb de ce țara noastră (leagănul civilizației umane, buricul pământului, bunica Romei șamd) nu e cea mai cea și pentru alții? De ce nu vor să vină la noi? Eu cred că le e frică de noi. Și-au dat seama că n-o să ne facă în veci să ne lepădăm de Iisus și să ne lăsăm de băut. Ba din contra. Ne cred incoruptibili, invincibili, indestructibili. Rămâne să ne mai și fim așa. 

De citit si comentat si pe Ziarul de Vrancea!

Ce se-nvață la școala capitalistă?

E greu să fii împotriva obligativității orelor de religie în școală când faci parte dintr-o societate traditionalistă și reticentă la inovații, deși, paradoxal, avidă să adopte, compulsiv, modele occidentale. Convingerea ”așa zice preotul, deci e corect” e atât de înrădăcinată, încât e aproape imposibil de pus în discuție. Desigur, o astfel de discuție nu și-ar avea rostul dacă preotul ar fi încununarea virtuților pe care le predică, iar Biserica un model de smerenie.

Această convingere umbrește o realitate, ba chiar o neagă: România este un stat secularizat, adică Biserica nu e o putere oficială în stat. Ora de Religie, înțeleasă ca Religie creștin-ortodoxă, pentru că, deh, ortodocșii sunt majoritari, nu are de ce să fie obligatorie. Școala trebuie să promoveze, prioritar, valori laice și republicane. În acest sens, mai potrivită ar fi o oră de Educație civică, axată pe studiul Constituției și a instituțiilor statului. Ora de Religie ar avea sens ca materie opțională, la nivel de liceu, cu condiția să acopere tot spectrul religios și să ofere o analiză diacronică și sincronică a fenomenului religios. La clasa pregătitoare, copilul nu are capacitatea de analiză necesară abordării unui astfel de subiect. Pentru el, ”Dumnezeu există” va avea aceeași valoare de adevăr ca și ”1+1=2”, pentru că așa i s-a spus la școală, de către preot sau doamna/domnul. Preotul are tribuna lui de exprimare, care este amvonul din biserică. El poate organiza cursuri de catehism la biserică, în afara orelor de școală, la care vor putea merge cei care sunt cu adevărat interesați de studierea religiei.   

Susținătorii orei de religie obligatorii, din clasa pregătitoare, recurg tot la argumente de genul ”e bine pentru că așa e.” Asociația ”Părinți pentru Ora de Religie” (sic), prezidată de Liana Stanciu, afirmă la punctul numărul 1 al ”Textului programatic” : ”Toţi părinţii vor să ofere ce este mai bun copiilor lor. Este dreptul părintelui să aleagă ce tip de educaţie vor avea copiii lui. Tot el, părintele, ştie că Dumnezeu este prietenul și sprijinitorul care nu dezamăgește. Sugestia e următoarea: Dumnezeu oferă tipul de educație cel mai bun. La punctul numărul 7 se afirmă : ”Educația fără religie înseamnă școală fără suflet, neam fără Dumnezeu și fără identitate.” Deci sufletul se exprimă numai prin religie, ateismul este exclus, iar identitatea noastră este exclusiv religioasă. Desigur, scopul acestei asociații e să promoveze studierea religiei ( !) în școală, interes pe care îl împărtășesc unii părinți și preoți. Cel puțin în Vrancea, unde în consiliul director al asociației se află un preot a cărui soție predă… religia. Conflict de interese ?! Nu, doar bune intenții și grija de a asigura generația de enoriași de mâine.

Vâlva, asociația și petiția pe Internet pentru ”menținerea religiei în școli” (sic) s-au ivit în urma sesizării, de către un cetățean, a unei absurdități : părinții trebuiau să ceară ca odraslele lor să NU studieze religia la școală ! Religia, adică ora de propagandă creștină, în general, pentru că amalgamul Biserică – religie e un loc comun. Asta în condițiile în care nu se pune problema retragerii acestui obiect de studiu, ci scoaterea din trunchiul comun. Unele voci îndrăznesc să ceară o estetizare a materiei și un unghi de abordare ecumenic, dar să nu împingem erezia prea departe. Nu merg copiii la biserică? Nu-i nimic, vine biserica la ei!  Pentru că ”imperativul poruncilor divine face apel la libertatea omului”, solicitanții de semnături nu văd nicio problemă, nici măcar logică, ca cineva să-și exprime dorința de a NU beneficia de un anumit drept. Ești liber să ceri să nu vrei, cum ar veni. Argumentele abundă în favoarea Religiei, obiect de studiu obligatoriu. Doar religia îi salvează pe tineri de la capcanele întinse de societate : (adolescenții) ”trăiesc o dramă şi în acest moment ei au nevoie de răspunsurile religiei care îi încurajează şi îi motivează în viaţă. Nu trebuie lăsaţi în braţele anti-culturii, pornografiei, violenţei, drogurilor, alcoolismului etc.” Fără prezentarea vreunui sondaj de opinie sau studiu științific, în petiție se afirmă, printre altele, că ”elevii nu refuză predarea religiei în şcoli, ci o prezintă ca pe o necesitate.” Mai mult, ”pentru adolescentul actual, scârbit de formalisme tradiţionale şi imperative sociale relativiste, fundamentul divin al Legii este o perspectivă salvatoare într-o societate dezorientată aflată în plină criză morală şi economică.” Păi religia nu e un astfel de ”formalism tradițional”? Nu-i nimic, cui pe cui se scoate. Firesc, autorii petiției concluzionează: ”este de neadmis ca elevii să facă o cerere prin care să participe la o oră care li se cuvine.” Cu alte cuvinte, Religia capătă statut egal cu Matematica și Limba română. Finalul este magistral: ”Și este aberant să revenim la condiţiile comunismului despre care credeam că tocmai am scăpat!” Capitalismul e, deci, obligatoriu religios. 

De citit si comentat si în Ziarul de Vrancea.

Je suis Charlie

Duminică îmi anunțam prietenii pe Facebook că mi s-a întâmplat un miracol: am asistat la sfințirea unei case de români ortodocși din Poitiers (Franța), cu ocazia Bobotezei, de către un preot greco-catolic. Patrafir, cruce și Tatăl Nostru ca la ortodocși. După slujbă, părintele și-a pus straiele deoparte și-a stat cu noi la un pahar și-o vorbă. Nu mai era părinte, ci Gabi, prieten de familie, tătic a două fetițe și soț al unei dentiste care profesează în Franța. Și-am aflat că e preot bihorean, dar acum că slujește la zile mari într-o biserică catolică care-i cedează spațiul cu generozitate. În restul timpului e zugrav. Un miracol, v-am spus.

S-a întâmplat că, în aceeași zi, să aflu că niște oameni (polițiști, caricaturiști, ziariști) au fost omorâți în numele unui profet. Mohamed ar fi fost răzbunat prin moartea acelor oameni. Răzbunat pentru ce? Pentru niște desene? Inteligența și umorul sunt arme mai redutabile decât o sabie, numai că nu au trăinicia vestelor anti-glonț. De câtă umanitate dă dovadă cel care îi ”pedepsește” cu moartea pe ”blasfemiatori” și cât de creștini sînt cei care, de pe margine, strigă că și-au facut-o cu mâna lor? Cine a comis păcatul cel mai mare?

Atentatul de la Paris ne învață cel puțin două lecții. Una e că libertatea de gândire și de exprimare naște, încă, martiri. A doua e că ne putem alege tabăra. Fie ne dăm cu un pas în spate și tăcem de frică, sperând că vom supraviețui (”Ciocu' mic, că acum noi suntem la putere!”), fie facem un pas înainte și ne apărăm drepturile cu viața. O mare națiune nu face niciodată un pas înapoi. De aceea vedeți francezii ieșind în stradă și strigând că nu le e frică și că ei sunt Charlie. Pentru ei, atentatul de la redacția hebdomadarului Charlie Hebdo este un atentat la unul dintre simbolurile republicane – am numit aici laicitatea. O dată cu Revoluția din 1789 ei au scos de-adevăratelea Biserica dintre instituțiile Statului și l-au desacralizat pe Dumnezeu. Da, își permit să râdă de cele sfinte, de excese, de politicieni, de vedete, de prostie în general. Multora le e greu să înțeleagă și să accepte această stare de fapt, mai ales celor care fac, sistematic, un pas înapoi. Ei sunt cei care propovăduiesc frica. Ar trebui să ne fie frică de cei mai puternici decât noi. Forța brută e delicată și nu are simțul umorului. Să nu o provocăm. Să nu reacționăm. Să stăm liniștiți la locurile noastre.

Mă întreb câți români ar mai fi făcut Revoluția în fața televizoarelor dacă Ceaușescu i-ar fi ucis pe cei care spuneau bancuri despre el.

De citit si în Ziarul de Vrancea, unde au aparut si comentariile de înalta tinuta ale cititorului meu preferat.