Bazaconii

Porcul Mărgărit Florescu, de profesie lucrător IT, era un animal de o frumuseţe şi greutate uluitoare. Acum când povestim această istorie, porcul de 300 de kile se uita pe gaura cheii de la baie la scroafa lui, Matilda, care făcea duş în cadă şi nu numai. La un moment dat, Mărgărit înlemni. Frumoasa lui scroafă scoase dintre sâni un teanc de euro şi, ştind că n-o vede nimeni, se apucă să-i numere. Vreo opt milioane. După ce-i aşeză în teancuri de câte zece mii, Martilda căută, în baie, un loc în care să-i ascundă. Depărtă o bucată de faianţă din duşumea şi-i puse acolo. Dacă ştiu locul, Mărgărit plecă liniştit la servici. Îşi dădu demisia, spunând că avea să plece în Caraibe.
Matilda se îmbrăcă elegant, cu blugi rupţi rău de tot, cu o cămaşă care abia-i acopereau cele opt perechi de ţâţe, îşi puse o pălărie şucară şi se duse înarmată până în dinţi la biroul bărbatului său. Când îl văzu apărând răzând a ştiut că-şi dăduse demisia şi implicit, o văzuse unde ascunsese banii. Potrivi cătarea de la mitralieră şi rânjetul porcului sfârşi într-o baltă de sânge.

Baronul Munchausen luptase în războiul de independenţă american. Când îl începuse avea păr, când îl terminase nu. Povestea, de altfel foarte interesantă, fusese astfel: Baronul comanda de pe o colină o baterie de tunuri. Un obuz duşman îi trecu pe deasupra. La distanţă. Curentul, haloul create de obuz îi smulse şi pălăria şi părul, astfel că baronul rămase pentru tot restul vieţii chel.
Obuzul duşman cazu într-un sat din Winsconsin, cu tot cu părul baronului. Ţăranul John Feelgood al II lea îşi puse părul în cap. Peruca îi venea de minune. Lăsă coasa şi se întoarse în sat. Oamenii înlemniră, nu se aşteptau să-l vadă pe baronul Munchausen apărând la ei pe uliţă. Îi sărutară mâinile, îi puseră covor roşu, îi promiseră că-i construiesc un castel aşa cum au baronii.
Nevasta lui John Feelgood veni într-o seară de la New York unde fusese la studii despre canalizarea rurală. Îl văzu pe John al ei împăpoţonat ca un baron, cu casă nouă şi servitori. Aşa cum îşi doriseră de-o viaţă. Dar acum sentimentul ei era altul, de stânjeneală, de amărăciune, de cumva prea târziu. Îi spuse asta amantului cu care venise însoţită, un student negru de vreo opt metri înălţime. Acesta hotărî scurt: îl îngropăm de viu la noapte. Cine va şti?