Foto, arhiva E.M.
Profa mea de fizică, foto, nu mă lasă nici de Florii. A intrat, și-a aranjat puțin lanțurile din păr, mi-a zis că și-a dat cu Covid 16 un parfum la modă, și-a aprins trei țigări cred, a scos un creion de fizică și mi-a spus: nu plânge că faci și azi meditație la fizică, doar știi că un bărbat bine meditat este un bărbat bine meditat. Peste asta n-ai cum să treci. Viața stă în meditație și anume în cea la fizică. Ai un necaz cu vreo femeie, meditezi fizic și vectorul feminin cedează. Aruncă hainele de pe ea. Hai, și acum prima problemă: Doi elevi au de parcurs de la școală până acasă aceeași distanță de 300 m. Ei pornesc de la școală în același timp, dar unul merge pe jos cu viteza de 1 m iar celălalt pe bicicletă cu viteza de 16km/h. Cu cât timp ajunge acasă mai repede al doilea elev față de primul. Ce simplu. Am adunat 16 cu 1, mi-a dat 17 și i-am răspuns mândru: cu 17. A calculat și ea cu creionul și a zis că nu. Nu-i așa. Să fiu mai atent. Data viitoare mă dă afară, deși sunt acasă la mine. Mă dă afară adică și face meditații cu cine vrea ea. Că e înscrisă pe un site de meetinguri și toți vor la fizică. Altă problemă: Diametrul găurii făcute de un glonț într-o foaie de tablă este mai mare sau mai mic decât diametrul glonțului? Răspuns: glonțul nu trece prin tablă, am văzut în filmele lui Sergiu Nicolaescu, deci este o problemă încuietoare. De facultate. Ori, io sunt la liceu, într-a șasea. Doamna Glasgow s-a supărat. Glasgow o chema pe profa mea de fizică, Lidia Glasgow. S-a supărat și m-a dat afară din casă în plină pandemie. Ușa mi-a strivit nasul.
La ieșirea din bloc, surpriză: mă aștepta iubita mea, foto. Marcela Newton. Din familia lui Newton, adică era o fată foarte deșteaptă care mai târziu, mult mai târziu, va inventa chestia cu glonțul prin tablă ca să știe și idioata aia de Glasgow. Ce-i cu tine aici, întreb cu inima topită de dragoste. Plec în Germania. Poftim? De ce? La sparanghel. Ești nebună? În toate cărțile de fizică scrie că cu cât stai mai mult aplecată la cules natalitatea crește. Te poți întoarce cu zece, cinșpe plozi după tine, și-atunci trebuie să concediem barza. N-am vorbit așa? Că chemăm barza, că ne luăm debarcader, că face un foișor lateral, o pajiște integrată, că punem faianță în mașină când vom avea? Pentru Dumnezeu, Marcela, ce-i cu tine? Datoria, dragul meu, datoria. Sparanghelul e viitorul țării. Uităm usturoiul, uităm roșiile. Acum intervine programul sparanghelul. Guvernul se gândește, Vela se gândește, Iohannis la fel. Și eu, de ce să nu fiu patriot? Hai, cu mine.
Mi-am cumpărat o legătură de sparanghel. Așa verde, așa țeapănă, așa tăcută era într-adevăr viitorul țării. Nu mai era nevoie de acum nici să învățăm, nici să medicinim, nici să sportivim, nici să mașinim, nici să iubim. Câteodată destinul se arată târziu, dar se arată.
D.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: