JURNALUL statului în casă, ziua 29

Foto, arhiva LDA

Băieții ăștia de ne conduc mai fac și mișto de noi, nu numa’ plâng din cauza noastră, a ăstora de peste 105 ani. Cazul nostru. Că să ne încolonăm în liniște și cu lampa-n frunte, foto, să mergem grămadă în niște izolări construite astă noapte la marginea planetei. Da’ p’ormă a reieșit că-s vorbe-n vânt, că-i manipulare cum sunt alea din ziare cum că Pasajul Colentina e gata, Ciurel la fel, că economia noastră s-a contractat din cauza gerului iar acum se dezgheață, că deși stăpânim Covidu’ 19 mai instalăm încă zeci de spitale mobile ca să vadă americanii de luptă la Babadag că avem injecții și așa mai departe. Așa o fi, dar noi ne-am speriat foarte tare și am pornit spre primul adăpost destinat celor din cartierul nostru. Era întuneric. Am intrat. Tot întuneric. Negru, negru. Toți babalâcii pe care nu-i deslușeam neam vorbeau cu negru: bă, a mai venit unu’ negru. Ca noi. Ăsta-i ăla de face scenarii negre în filmul românesc. Mănâncă pâine neagră. Numai la gagici negre se uită. Banii lui sunt la fel. Nu-i ăla, bă, cu Gomera Neagră? Nu, bă, nu-i Porumboiu. Ciudat. A’ zis ăștia din guvern că stăm aici trei luni. Io cu ăsta de a intrat acum nu stau. Nu-i văd privirea, da’-i nașpa rău. Și p’ormă, când ne dau drumul ne trimit la căpșuni dacă n-o mai fi sparanghel. Bă, da’ negru e, ăsta e, bă, ăla cu MO. Din filmu’ cu Abramburica.

Era clar. Trebuia să fac ceva. Mi-am vopsit părul, foto. Brusc, discuția lor a luat alt ton. Mai înțelegător. Mai vesel cumva. Ăsta e ăla din Un comisar acuză!, expresia îl dă de gol. E fotbalist, seamănă cu Mbape, e plin de bani că i-a dat Real Madrid. Nu-l afectează virusul că-i prea înalt. Hai, să jucăm table. Doi, doi. Nu mă interesau tablele lor. Puteau să dea și cinci unu, mi-era indiferent. Apoi, mi-a atras atenția un individ. Vezi foto.

Îl cunoșteam de undeva. Din Crângași? Nu. Din Green? Nu. Din vreun spital, de pe unde m-am tot tăiat? Nu. Aeroport, ceva? Sparanghel? Nici atât. Tipul a văzut că sunt în derută. S-a așezat lângă mine. Zice: e târziu să-i mai băgați pe ăștia în țarcuri. Mă refer la Streinu, Tătaru, Orban, Iohannis, ceilalți care vă conduc. Ați scăpat de mult ocazia. Ei trebuie izolați, pentru că habar n-au să vă conducă. Afară trebuie să stea doar tineretul care trebuie să miște cumva economia, care-i o glumă. N-aveți ce reporni. O cârciumă? Un hotel? Ca să haliți un mic? Vă lipsește demnitatea de vreo-sută de ani. Ce mai vreți acum? Rămâneți cu Febeul, plângeți-vă acolo, faceți poze, mirați-vă că apar noi dosare CNSAS, că Puric, că generalul Ciubotea zis Daniel, cu minciunile comerțului online și al afacerilor cu ridichi, că lumea nu mai poate fără Ianis Hagi, că marile proiecte ale primăriei capitalei, că Gâdea, că Ciutacu sau Cristoiu, gata, ați ieșit deja din isorie și nu vă dați seama. Spitale militare? Glumești! Nu sparanghelul e problema. Și englezii săraci sunt la sparanghel. Și nemții pauperi sunt la căpșuni. Nu știu dacă înțelegi ce vreau să spun? În țarcul în care deja stați indiferent de vârstă, luați-i cu voi și pe ăia care vă conduc. Stați îm- preună și numărați avioanele care vă vor aduce de acum înainte părți din viitoarea planetă. Cea la care voi nici nu visați, crezând că punga de-un leu ține o veșnicie.

Tipul a tăcut brusc. Avea dreptate. Sparanghel o să mai fie, căpșune la fel. Timp nu va mai fi însă niciodată. Trece de nebun. Aici, noi, românii, am pierdut definitiv. Vom rămâne locului ca să citim tăblițele de la Tărtăria, ca să admirăm turbanul Preafericitului, să luăm pas cu pas meditații, în timp ce viitorul se va scurge pe lângă noi prin conducte de gaze, prin tineretul care se va stabili la Londra sau aiurea și așa mai departe.

Într-un final, am știut cine e. Îmi plăcuse enorm din film. Am dat să-i mai zic ceva, dar dispăruse pe poarta țarcului. M-am ridicat și eu și m-am dus acasă. Acum urmăresc cu sufletul la gură o emisiune a Andreei Marin.

D