Foto, arhiva E.M.
În drum spre Germania, prietena mea din Țițești, Mariana Bluf, elegant îmbrăcată, vezi foto, oprește un minut la mine. O invitasem la o cafea ca să aflu motivul plecării, cam intempestive după gustul meu, absolut normală după al ei. Intră direct în subiect: Mă duc și eu la sparanghel, că la noi nu se poate. Eu nu pot trage de fiarele alea prin Mioveni, acolo la Logan, nu pot sta toată ziua cu găinile alor mei, cu câinii, cu băieții la barul din intersecție. Am auzit multe despre sparanghel și îmi convine. Cică e o erbicee cu rădăcini cărnoase. E prima economie pe care-o fac: nu mai cumpăr carne. Are niște frunze nedezvoltate care seamănă cu sozii de pește. Ți-am adus un sparanghel să-l vezi.
Zice iar: Culeg cu îndărătnicie, cu răutate și iau suta de euro pe zi. Nu mă uit după băieți, deși ar fi cazul să mă mărit. Mă rog, oi face-o eu, dar nu cu sparanghelul în nas. Strâng banii. Am de gând să investesc la mine în Țintești. Vreau să fac un mare institut de IT, că în IT se câștigă bani grămadă nu știu de ce. Nici nu știu cu ce se ocupă IT-ul ăsta, iar pe cine-ntreb habar n-are. Nici ăia care lucrează la el. Am insistat: faceți tractoare, motoare de spălat pe mâini, fuste mini, copii de doi ani? Toți mi-au răspuns: noi facem linii de ceva între calculatoare și calculatoare și uite, dragă Denis, că d-asta se scufundă țara. Investiția va fi foarte ușoară, că am auzit că peștilor, după ce le dai sparanghelul jos, le cresc dinții. Dinții ăia emană IT, nici nu mai e nevoie să angajezi pe cineva. Fac un bloc de 10 etaje, ca să coboare IT-iștii ăștia sus și jos ca să nu simtă că se scufundă țara și că duc banii acasă la părinți. Mă-nțelegi? Uite, ți-am adus și un IT-ist.
Am să aduc și acasă sparanghel. Îl las la tine, că la tine nu dispare. Sub formă de pește și IT dispare imediat. Tu mănânci, ce mănânci, dar restul îl ții acolo că poate facem ceva împreună. Că eu plec la mare. Iubesc un băiat acolo, îl știu de pe mess, și mi-a spus că are o șalupă cu care ne putem plimba până leșinăm, ori eu senzația asta n-am avut-o niciodată. Vreau să leșin și să mă trezesc cu doi copii sau trei pe care tot la tine-i aduc că de la tine nu dispare nimic. Apoi abandonăm șalupa și compunem un cântec pescăresc care să conțină și versuri cu sparanghel, ceva cu ‘’sparanghelul înoată, înoată, să halim Germania toată’’, că ne cumpărăm și tobe și difuzoare cum am văzut la Bere Gratis și și p-alea le aducem la tine, că de la tine nu dispare nimic. Cu dragostea nu-i de glumă, să știi, așa că pe finalul ei eu rămân cu institutul de IT și el cu tobele, dar să nu i le dai că o să mai cântăm noi doi, eu cu tine. Nu-ți place cum gândesc? Să-ți faci alți pantaloni. Galbeni. Și cămașă tot galbenă. Și să le ții la tine, că de la tine nu dispare nimic. Nemții caută, la sparanghel, numai oameni în galben, asta vreau să zic, iar eu la IT îi pun p-ăia să facă circuite integrate galbene, pentru că să ne putem promova mai ușor. Și-o să fi ca-n melodia aia cu canarul galben ca un gălbenuș. Mă duc. Mă așteaptă Germania.
Mariana s-a ridicat și a ieșit pe fereastră. A trecut ca un nor pe sub nuc. Ce fată frumoasă. Ce planuri mișto avea.
D.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: