25 decembrie 2016

Convoiul condamnaților

În ubicuul cețos al dimineții, spre spaima celor câteva pisici și a razelor timide de soare se aude un zgomot surd. Cocoțat pe casă, îmbrăcat în Moș, testând cărămizile coșului prin care dădea să intre, generalul Manole Ben Manole ciulește urechile. În surdină roți de tractoare, motoare de camioane vechi sau căruțe la care sunt înhămate câte opt perechi de cai. Se aud și vorbe: E o minciună, o manipulare, nu mă simt vinovat cu nimic, Justiția română e așa și pe dincolo cum a fost și în alte cazuri în care n-a dat de niciun vinovat, voi face la CEDO, voi face la Trump, voi face pe mine. Generalul desluși vocile lui Ion Iliescu, Petre Roman, Adrian Sârbu, Ștefan Cazimir și Gelu Voican Voiculescu, condamnații mineriadei. Era, deci, convoiul care-i ducea pe condamnați la Poarta Albă. Ori drumul spre Poarta Albă trecea prin Neajlov. Era un pod acolo spre satul Vadu Lat pe unde încăpeau vehiculele, convoiul. Convoiul era urmat de țărani care vindeau mere viitorilor pușcăriași, ciorapi de lână, era urmat de magazine de papetărie cu creioane colorate și de scris, cu unelte muzicale, nai, acordeon, pian cu patru colțuri sau cam așa ceva, și de biblioteci pline cu cărțile unor Vișniec, Cărtărescu sau Manea. Norman Manea. Actori acoperiți le îndulceau drumul condamnaților, jucând Hamlet, Fata babii și fata Moșului, iar fetele lui Petre Roman și ProTV-ul transmiteau cu zâmbetul pe buze toată tărășenia. Generalul Manole Ben Manole aruncă sacul cu cadouri pe coșul casei, auzi cum acesta căzu în patul nevesti-sii și coborî în calea convoiului. Vorbi cu Ion Iliescu, îi zise: Revoluție și Reformă. Da, bătrâne, răspunse șeful minerilor, Sinergia n-a mers și nici nu mă simt vinovat, înțelegi? Justiția va trage de timp, asta, ce vezi, e manțocăreală, una la care justiția se pricepe. Dar am să ies sau nici n-am să intru și pe mulți am să popesc și eu. Pe mulți. Mersi de vorbe, du-te acum și fă pe Moșul până nu se culcă nevastă-ta cu Costache Ben Costache, altfel onoarea dumitale de familist s-a dus dracului. Așa!!

Cea mai frumoasă poveste de dragoste din 2017. El, Tudor, e un patiser cum n-ați mai văzut. Ea, Tudorița, e o elevă silitoare cu codițe galbene. Vine în fiecare zi la patiseria lui și cere un cataif. Tudor n-are întotdeauna cataif, așa că-i oferă ba o amandină, ba un ecler, ba o felie de tort cu alune. Cei doi tineri vorbesc cu ochii aprinși de dragoste: Aifonul meu e foarte bun. Și al meu la fel. Și astfel, cei doi îndrăgostiți trăiesc fericiți până la 80 de ani cu Aifoanele lor, pe ecranul cărora se văd Liviu Dragnea și Ion Iliescu.

Moș Crăciun s-a rătăcit în Militari ieri sau alaltăieri. S-a oprit să întrebe de-o stradă. Nimeni nu știa de nicio stradă. S-a oprit să-ntrebe de-un număr de bloc. Nimeni nu știa nimic. A vrut să ia troleul. Dar după o juma de oră acesta n-a venit. S-a enervat. Normal că s-a enervat. Era pe la piața Gorjului sau cam așa ceva. A scos din sac dosarul mineriadei. Vede pe copertă ce el e rezolvat, adică e gata cu făptași cu tot din 2007. Nu-i vine să creadă. Păi, își zice, de ce convoiul condamnaților a plecat abia acum la Poarta Albă? De ce au trebuit 10 ani pentru ca românii să afle vinovații? Ce-i cu poporul ăsta? Ce-i cu Justiția asta? Supărat, Moșul a închiriat o tarabă în Gorjului, și-a dat țoalele de Moș jos și acum vinde mere. Mere acre românești, din care se face Cidrul.

Denis

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Lasati raspuns aici: