30 decembrie 2016

Satul Obedeni, județ Giurgiu

Spre deosebire de satele în formă de cerc, de paralelipiped, de triunghi, dreptunghi sau gumă de mestecat, satul Obedeni, judeţ Giurgiu este pătrat. Cu laturile egale, primitoare, plictisitoare şi ofilite vara din cauza secetei. Da, aşa e.
Doar seara, pe la asfinţit, se mai animă uliţele şi văzduhul la fel de pătrat al Obedeniului, pentru că fix la ora opt trece cursa Tarom de Istanbul. Şi atunci, bătrânii satului, aflaţi de mult la portiţe, zic: cum trece timpul. Mai zic: niciodată n-a oprit la noi în sat. Iar zic: de ce dracului nu trece decât prin aer? De ce nu şi pe stradă? Mai vorbeam şi noi cu ei, chiar dacă nu în turceşte. Un moş cu nas acvilin şi aripi de vultur, zice şi el: le e frică de noi, bă! Mai zice, scărpinându-se-n nas: ce să vorbim cu ei? Îi luam pe sus şi-i duceam direct la pista de popice şi le trăgeam o bătaie soră cu moartea. Sau cam aşa ceva.
„Soră cu moartea” şi „luatul pe sus” aprindeau imaginaţia unor babe care n-aveau loc pe băncuţe, ci erau căţărate pe gard. Le amintea ceva de sex, de luatul în braţe care se termina tot cu sex şi de ciobanul Mihai, spânzurat mai târziu, care le chema la stână şi le arăta tot ceva cu sex la un ecran de calculator. Şi cam atât. După ce-şi aprindeau imaginaţia, bătrânele nu ştiau ce să mai facă şi tăceau.
Pista de popice, pomenită mai sus, era una din laturile satului. Cea dinspre nord. Da, dinspre nord. Era de fapt un trotuar de asfalt lung de zece metri, lat de unul, care la un capăt avea căuşuri pentru popice. Trebuie să mai adăugăm că pista era proprietatea lui Evelin, cel care ţinea şi cârciuma din faţa pistei. Adică beai o bere şi jucai popice, asta era şmecheria, preocupare care atrăgea ca un magnet şi ţărani din satele vecine Vadu Lat, Clejani, Bucşani şi Podişor, toate din judeţul Giurgiu. Da, din judeţul Giurgiu.
Latura dinspre est a satului, da dinspre est, era formată din Steluţa şi Tanţa. Două femei aprige. Frumoase şi aprige sau cam aşa ceva. Tanţa şi Steluţa, ca ultime bastioane ale Obedeniului, apărau hotarul de est, da, de est, de animalele care ar fi putut ataca din pădurea Uieşti. Erau urşi cu două capete, crocodili înaripaţi, zmei roşii şi verzi, care făceau prăpăd la culesul de roşii, vinete sau ardei. Da, prăpăd făceau, nu aveau nicio ruşine. Şi dacă nu erau cele două femei, satul ar fi dispărut de mult de pe harta judeţului şi am fi vorbit acum despre Clejani, un sat mai vesel şi mai mohorât din vecinătate. Da, din vecinătate.
Latura vestică a Obedeniului era formată din satul Vadu Lat, care se vedea de departe, adică de fapt nici nu-l vedeai, că era după un deal, şi oamenii locului îl ştiau şi-l simţeau după câte o adiere de vânt, după câte un zgomot îngrozitor. Atunci ziceau: miroase a porci de la ăia din Vadu. Sau: iar s-au îmbătat şi dărâmă cârciuma ăluia, proştii naibii! Aşa că, dacă tot n-o vedeai, nici nu merită să insistăm pe latura vestică, ci să trecem urgent la cea sudică a satului despre care cu dragoste vorbim. Da, vorbim.
Ei bine, prin sudul aşezării trece Neajlovul. Râu cu istorie. Cu istorie veche-medievală, recent-capitalistă şi viitoare, pentru că în capătul dinspre Vadu Lat al râului câţiva puşti construiau un cosmodrom. Da, un cosmodrom despre care vom vorbi mai târziu.
După ce trecea cursa Tarom de Istanbul, bărbaţii satului se adunau la Evelin, la pista de popice. Desfăceau berile şi formau echipele. Un moş năclăit cu marmeladă zicea: bă, io nu mai joc cu Tudor, că nu mi-a dat ăia zece lei. Mai zicea: mai bine nu jucăm în seara asta, mai bine mergem şi ne udăm curţile, n-a mai plouat de trei luni. Şi ce dacă?, se băga de fiecare dată în contradictoriu Anghel, un bărbat roz cu cămaşa pe dinafară, ce dacă? Au zis că fac irigaţii ăia de la uniunea europeană. Păi, da, dar avem Neajlovul la doi paşi, se băga şi Finul, un bărbat cu mustăţi atât de lungi că şi le ţine-ntr-o geantă. Mai mare ruşinea, continua, şi căuta să-şi pună geanta într-un colţ al pistei ca să n-o lovească nimeni.
Cearta degenera de obicei într-un scandal monstruos, scandal în care erau pomenite toate necazurile, neajunsurile, nefericirile şi hoţiile Obedeniului, scandal în care nu existau vinovaţi, ci numai păgubiţi. Toţi erau păgubiţi, da, toţi.
Apoi, Evelin strângea mesele. Punea sticlele cumva. Stingea lumina. Trecea cu caietul pe la fiecare, ca să-i arate sumele de bani datorate.
Oamenii o luau înspre case. Tăcuţi. Doar un tânăr cu geacă de motociclist cumpărată de la Urziceni, zicea: ce ţară de căcat, băi, ce ţară de căcat. Cam atât, şi întunericul cădea vârtos şi liniştit peste toate.

Din volumul de proză scurtă Pista de Popice, de Denis Dinulescu, în curs de apariție 2017

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Lasati raspuns aici: