04 decembrie 2016

Alice în Țara Minunilor

Alice privea cum maică-sa îi umple desagii și valizele de călătorie. Zicea: Du-te, fata mamii, în lume, nu mai ai ce face aici. Așa fac fetele. Își iau ceva biscuiți, țoale și pleacă să se mărite, să facă plozi. Dar pot face și o meserie. Pot face și politică, pot face orice. Pot fi chiar Dalai Lama. Da, nu răde. Fusta asta o iei? Io zic să nu, că e de la bunică-ta și nu se mai poartă, îți ascunde rotunjumile. După ce umpli căruța cu ce ți-am împachetat io, s-o iei spre est. Acolo unde încep pădurile. Munții. Răuri cristaline în care plutesc coji de nuci fermecate, și ace de brad vorbitoare. O să vezi o babă. Cheală, cu cearcăne babane peste tot, chiar și pe sub fustele-i transparente. Nu te spria de ea, vorbește-i. O chiamă România și are 98 de ani.

Baba România stătea rezemată de gardul școlii SRI de la Băneasa. Zice: Intră, draga mea Alice. Intră. Fă școala și te vom repartiza la ce vrei tu. Vrei să fi poetă? Hm!! E prea puțin. Vrei să fi firmă de consultanță? Hm!! E prea puțin pentru tine, tu ești o fată capabilă, se vede. Vrei să fi ministră? Hm, naiba știe!! Totul se poate, tu doar absolvă cu brio și vedem. Dar, după cum mă uit la tine, ești bună de scriitoare. Să vedem, poate te repartizăm să fi Norman Manea. Sau Mihai Șora.

Alice învăța bine. Stătea în bancă cu Mircea și se țineau de mână. Lui Mircea nu-i ajungea solda și dădea și meditații la chimie. Umbla cu un mojar prin București și-și strângea bani de casă. Lucru cu care Alice era de acord. Cum să faci copii fără casă? Cum să tai parizerul fără casă? Nu, era imposibil. Așa că între ei se născu o dragoste puternică, masivă, deontologică de fapt ținând cont unde se desfășura. Ochii colonelului, care era acoperit în vânzător de pantofi la magazinul Adam, căzu pe ei.

Dragii mei, le spuse într-o seară colonelul, după ce ieșiseră de la cursurile de manevrarea mulțimilor să strige Jos Piedone și Jos Ponta, dragii mei, văd că sunteți silitori, vă iubiți și vreți să faceți carieră împreună. Așa-i? Ei bine, m-am gândit să vă repartizăm la Giurgiu. E acolo o biserică fără clopot. Vreau să fiți clopotul. Și când vedeți că vin turcii să dați alarma. Ca să nu ne trezim cu ei la Viena. E mișto?

Apele Dunării băteau malul Giurgiului. La televizor era o telenovelă turcească. Din aia cu doi bărbați care se bat pentru două femei, una cheală și una blondă. De cum începu serialul, Mircea și Alice începură să facă ca clopotul: Diiiiiing, daaaaaang, diiiing, daaaaang!! Era cool, le plăcea, era meserie.

Denis

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Lasati raspuns aici: