28 octombrie 2017

Cronica filmului Întoarcerea Magilor, regie Ioan Cărmăzan, scenariu Denis Dinulescu



Mă gândeam, şi nu cred că greşesc, că scenaristului Denis Dinulescu şi regizorului Ioan Cărmăzan nu le-a scăpat nici un clişeu al universului cotidian, că talentul domniilor lor s-a dovedit a fi decisiv când au adunat laolaltă simboluri, stări şi crize existenţiale, în filmul „Întoarcerea magilor”.
Experienţele amândurora s-au dovedit a fi benefice la realizarea acestei pelicule, altceva decât ce am văzut până acuma, filme create parcă pentru critici, unele cu tuşe prea îngroşate pentru a „da bine” în faţa unui juriu internaţional.
„Întoarcerea magilor” mi-a creat o stare de bine şi de pace sufletească.
Întâlneam aici un univers limpede, statornic, luminos. Singura întunecime, dar nu întuneric — ruptura între cavalcada orăşenească şi liniştea satului — este cea din leşinul doctoriţei Paula Negrescu, care vede în direct cum i se năruie fericirea, cum dispar dragii ei în focul mistuitor.
Cupajele din secvenţele de început sugerează un spaţiu de liniştire, de inducere în eroare a spectatorului, pentru că incursiunea poliţistă cu urmăriri dramatice ne întoarce-n realitate. Noroc că evenimentul conturbabil se consumă repede, e o sirenă ce are un moment maxim, când vibrează în inima noastră, după aceea semnalul se diluează, se minimalezează şi dispare. O alarmă de care trebuie să ne temem, rămasă ascunsă în subconştientul nostru.
Ce e violenţă în lumea reală, în Roua (satul unde se translează acţiunea) se disipă, se diluează, se estompează într-un fel de veşnicie. Aici lumea se coagulează după alte coordonate. Sunt oameni ai locul, şi-n expansiunea globalizării poposesc, poate vremelnic, alungaţi ai sorţii, din pricini felurite, ei încercând să se integreze şi să coabiteze, mai întâi cu autorităţile. Un „turn Babel”, o „piaţă a naţiunilor”, păstrând proporţiile, ne dau măsura a ceea ce pare să se întâmple în timpul de-acum.
Filmul acesta este realitatea în care trăim; o acceptăm, chiar dacă nu ne place. De ea nu ne mai temem, pentru că „e aşa”, a fost gândit să nu percepem că la baza acestei pelicule e o ficţiune. Ne întrebăm: dacă acest „e aşa”, nu însemnă că ne identificăm cu această realitate?
Personaje, intrigă cât să le ţină laolaltă, cât să ne implice şi pe noi în viaţa şi atitudinea lor, individual vezi bine, dar care se coordonează cu viaţa şi atitudinea altora, cei cu care interacţionează. Oamenii aceştia, ce se întâlnesc în lumi diferite, în ipostaze diferite, singulari în felul lor, autentici cât trebuie, dau peliculei un sens, acela al autenticităţii.
Mi-a mai trecut prin minte, dar eu nu am exerciţiu cronicarului de film sau de teatru, cel ce ştie, cu uneltele personale, să deceleze cât ar trebui şi ce se cuvine a fi scos în evidenţă într-o peliculă, că fiecare simbol poate fi exploatat, în sensul bun al cuvântului. E aici ciulinul; în rostogolirea lui necontrolată aduce trecerea timpului, ireversibilă, iar ivirea lui în două secvenţe întăreşte imaginea pustiirii, mai ales că „bărăganul” e arid, devastat de acţiunea „benefică” a omului şi de „grija” acestuia pentru mama natură. Pământul acesta care ne îngăduie în rotunjimea lui, ne ţine şi ne hrăneşte, în film stratificat în erele lui geologice, poate fi salvat — şi aici regizorul introduce simbolul lăcaşului sfânt — şi trecerile prin etapele peliculei se fac şi sub imperiul turlei de biserică, salvatoare şi îndrumătoare.
Necuvântătoarele, din abundenţă, dau sentimentul de spaţiu curat, de stabilitate, de atemporal. Scenaristul şi regizorul au vrut să ducă acţiunea dintr-un loc claustrant, al oraşului, unde lumea trăieşte repede clipa, în cel al satului, unde viaţa se desfăşoară după alte principii, de vreme fără început şi sfârşit. Dar, ca să intri în acest univers constituit după alte coordinate, e nevoie de o purificare — aici, prin foc.
Sălăşluirea aceasta de la început de lume, este reperul după care sufletul regizorului tânjeşte, cu casele lui pitite în marea de verdeaţă; aici ochiul aparatului insistă pe curăţenie, pe omenie. Dar, imediat, el surprinde frânturi din cotidian, ridiculizate, cu persoanje caricaturale, unele stăpânite de orgolii, de false probleme, care însă coabitează chiar şi în dizarmonie. E comunitatea alcătuită, ca totdeauna, şi oriunde, din primar (aici Nicodim Ungureanu face un rol extraordinary, cel al politicianului demagog), secretar, şeful de post, părintele (Valentin Popescu, într-un monolog memorabil), învăţătorii, medicul şi, bineînţeles, secretara fără de care nu se ia nici o decizie în primărie. Problemele livrate în film par minore, pretexte pentru derularea acţiunii.
Realitatea e cu totul alta, este vorba de salvarea sufletului, salvarea identităţii fiecăruia dintre noi, îmbunarea spiritelor, întoarcerea la bunele intenţii, fundamentale, ale umanităţii. Ca-ntr-o peliculă făcută după romanul lui Gogol, „Suflete moarte”, caracterul sătenilor, fie ei oameni de rând sau notabilităţi, se dezvăluie atunci când, puşi în faţa unei mari dileme, aceea propusă de cei doi magi, de a visa măcar la miracolul învierii unui dispărut din viaţa lor, reacţionează aproape la fel. Majoritatea cred în mersul vremii, a ireversibilităţii, a trecerii timpului, cu bune şi rele, „morţii cu morţii”, şi nu vor să se-ntoarcă-n trecut, din pricini diferite.
Cei doi magi – Mihai (Mihai Mălaimare) şi Nidala (Camelia Varga) îi sugestionează să creadă în miracole. Dar nu e suficient doar să crezi în minuni, e nevoie de-o primenire a sufletului prin dragoste. Aici intervine doctoriţa fugită de suferinţă în acest spaţiu izbăvitor (rol jucat admirabil de Ana Maria Carablais), care îşi revarsă excedentul de iubire asupra unei mici orfane.
Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, toate se înlănţuire firesc, aşa că „Întoarcerea magilor” îţi lasă dulcele regret că totul s-a terminat prea repede. Filmul îmi pare că e doar un început la o serie de alte pelicule, care să tezaurizeze, pentru generaţiile viitoare, un anume timp din existenţa noastră.
Aici e lumea arhaică, simbolizată prin „casa din vis”, „adăpostul de deasupra capului”, dincolo, translatat de „mască”, e cotidianul stringent, kitsch-ios, pătruns, prin toţi porii satului, cu oameni noi, adus din oraş prin tinerii sosiţi „în transhumanţă”. Indivizi fără identitate, unii marcaţi de experienţe străine, îşi găsesc „adăpost” (vezi cel cu nume de-mprumut, adăpostit de grota săpată în buza dealului) ori personajul Luna, apariţie stranie, care, în nonconformismul adoptat, săgetează de câteva ori satul cu motoreta ei, fără o explicaţie anume, şi locuieşte, paradoxal, în „casa din vis”, sub cupola primitoare a universului „Roua”. Este aici un cumul de culturi, fugar încercate de ochiul aparatului, dar suficient pentru a ne da seama de viziunea regizorului.
Un costum naţional, un drapel ce fâlfâie pe faţada primăriei, sunt repere de identitate naţională.
Autor Cronica: Nina Ceranu

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Lăsați răspuns aici: