Dijon

Unul din Ducii de Burgundia, Florin Pintenogu, a trecut prin Țara Românească cu un bob de muștar sub braț. În caravană, mai bine zis, că venea din Orient pe Drumul Muștarului care trecea prin Tecuci și la dus și la-ntors, și se ducea în vestul Europei să-l cultive la adăpost de vânzoleala specifică Porților Orientului unde se mâncau prea multe dulciuri. Ducele era un tip vesel, negru la păr și la șalvari, și avea o carte plină de bancuri cu care-și vindea muștarul. Ajunse astfel la Târgoviște. Aici, în parcul orașului, îl aștepta Vlad Țepeș. Ce-ai, bă, acolo, întrebă marele domnitor român văzând bobul de muștar. Un bob de muștar, zise Ducele. La ce folosește? Păi, când halești, așa se vorbea pe timpul ăla, cu halești, nu ca acum cu servești, mănânci, bagi la burtă, te-ngrași, sau să-ți fut un bob de muștar pe limbă, deci e un condiment care îți îndulcește gustul mierii, al vânatului, peștelui și țepelor. Și vrei să-l cultiv io? N-am unde, pleacă de-aici!!!
Ducele, cu lacrimi în ochi, ceru unui dac cu tricolorul pe piept, îmbrăcat în alb ca-n filmul de mare succes Ion al celebrului Mircea Cutare, să-i dea Tăblițele de la Tărtăria ca să se informeze.

Și Ducele luă drumul Franței. Erau anii 1400. Secolul XV. Se stabili la Dijon. O localitate mică la adăpost de culturile românești, cum ar fi țelina, iile, micii, sarmalele, soliștii de muzică populară cu nume de orașe: Turda, Brăila, Ploiești, Snagov, Mircești, Giurgiu, și soliști de muzică ușoară. Se duse în sfatul orașului. Parlament cum am zice noi acum. Ce-aveți acolo, întrebă vărul său, care conducea orașul, tot Duce de Bourgogne ca și el, dar numit Flex de Bourgogne. Am adus un muștar din Orient. E doar un bob, dar cultivat și crescut cu atenție, ne poate duce la monopol de muștar peste sute de ani. Înțelegeți? În Parlamentul din Dijon era numai Duci de Buurogne, vreo douăzeci. Toți au zis: înțelegem!!!

Am ajuns și noi în Dijon acum două zile. Un oraș mic, cochet, cu o stradă principală comercială. Lume elegantă, mașini cu duiumul, magazine, miros de muștar și celebrul Castel al Ducilor de Bourgogne. Mic și neinteresant. Cu lucrări restaurate cam pe la 1950. Se vedea acest lucru și treaba asta nu dădea măreție Castelului. Ceea ce te făcea să te cutremuri era într-adevăr un miros de muștar venind de niciunde, dar care te îngropa definitiv, îți intra în buzunare, în poșeta gagicii, în cizme cum aveam noi, în fular, în magazinul uriaș din centru care vindea tot muștarul Dijon din lume.

După care n-am suit în mașină și ne-am dus la celebra fabrică de șampanie Veuve Amber. Văduva nu era acolo, dar uzina mergea din plin. Este impresionant, copleșitor să te uiți cum milioane de sticle se umplu în fiecare secundă cu spumantul pe care-l bem îndeobște la trecerea dintre ani, la aniversări, aiurea, la câte o bătaie, la patinoar, la te miri unde. La ieșirea din fabrică niște nene drăguți îți dau să guști din toată șampania. Noi am luat cinci sticle și am plecat. Am vrut să bem una pe drum. Am vrut să bem două pe drum. Chiar trei. Dar am preferat să le bem la petrecera deschiderii cabinetului lui Marius. Că Marius a zis: hai să bem o șampanie, ca să inaugurăm cabinetul!! Și noi asta am făcut. Asta am făcut și era noapte, era cu pahare de unică folosință și nu eram decât noi trei: io, Anca și Marius.

Denis