10 noiembrie 2017

Jocurile sunt făcute - REVISTA IOCAN 4

E ciudat să scriu taman eu despre Iocan nr. 4. Arbitru, antrenor și oleacă jucător, pentru că recenta apariție a Editurii Vellant stă în cîrca mea. Dacă îi laud pe autori, mi se va spune pe bună dreptate că sînt ca copiii mei. Dacă îi critic, mi se va da peste nas: “Păi, cum, tu ne dai de citit ce nu îți place?”. Grea misie – misia de cronicar literar. Cum să fac? Păi, simplu, mă împiedic și, din poziția asta confortabilă, pot să spun, ca un marțian căzut în România, ce se vede de la nivelul ierbii. În primul și-n primul rînd se văd niște personaje albastre care se uită spre noi, din spatele geamurilor zgîriate ale unei săli de așteptare de nicăieri, fără să ne vadă. Exact așa arată această nouă apariție: un dicționar de personaje care mai de care mai special și mai dus cu capul. La un prim nivel, personajul populează cotidianul. Melancolic, ca în cazul lui Claudiu Constantinescu, în evocarea tatălui însoțit toată viața de un geamantan sau de o servietă etern burdușită. Sau absurd și ridicol, cum se desfășoară într-o realitate paralelă Evelyn, Ion Similadru, Angela Busuioc ori Vasilica Milion din prozele foarte scurte ale lui Denis Dinulescu. Ca să înțelegeți pe unde și cum se învîrt respectivii, ajunge să spun că Evelyn intră pe o ușă și ajunge taman în America, unde îl întîlnește taman pe Forrest Gump. Tot din registrul banalității care naște probleme și drame insolvabile fac parte eroii Anei Erde, plecați în excursie la turci. Și, se putea altfel, niște cioflingari le sparg mașina pentru a le fura radioul. Ei bine, acolo există un subaltern al lui Allah care le aranjează ploile. Bogdan Coșa stă la periferie și cumpără gumă de mestecat, ca să viseze. Felix Tzele (da, chiar unul dintre autorii uriașei farse de la România literară!) plimbă o englezoaică aiurită pe Transfăgărășan, iar contactul ei cu lumea crudă și extrem de precisă a locului îi dă fiori. Distanța dintre copilăria superioară a vizitatoarei și autenticitatea superioară a locuitorilor face toate paralele.
Alunecosul SF al povestirii merge mînă în mînă cu umorul lui Răzvan Popa, care pune crucișătorul intergalactic Simona Halep să distrugă o civilizație extraterestră. Lumea nu se schimbă, spune el, oamenii se vor manifesta și în viitor precum în ridicolul prezent. Un alt tip de SF propune Ioan Maxim, unul bucureștean, cu joint-uri și corporatiști în căutare de senzații tari, pentru a compensa sau șterge neîmplinirile. Foarte curios, replica i-o dă, într-o proză psihologic-realistă, Nicoleta Balaciu. Personajul ei își trăiește bătrînețea ca pe o ieșire din decor. Dispare treptat din peisaj, odată cu amintirile celor din jur. Tot amintirile Angelicăi Stan ne urcă pe un bloc, pentru o lecție de mers pe bicicletă cu final schimbat. O lume impenetrabilă și o aventură la marginea ei propune și Adrian Georgescu jr., în stilul lui flamboaiant.
Dar amintirile par a fi partea întunecată a prozei lui Cristian Boricean. O poveste nereușită de dragoste și niște personaje prieteni pe care eroul i-ar vrea șterși pentru totdeauna. Memoria e martorul solitar, sordid sau solidar al lui Radu Aldulescu și al Adelei Greceanu. Cînd personajele povestesc, nu mai e nimic de făcut. Elocvența strînge gîtul realității insuportabile pînă la sufocare. Marginea societății, lumpenproletariatul au o cu totul altă dimensiune decît în articolele de propagandă. Îi citești cu dinții strînși. În schimb, serena armonie contradictorie a unui cuplu “mic-burghez”, aflat în faza terminală a relației (din povestirea lui Bogdan Răileanu), pare multă vreme o joacă a povestitorului cu amînarea. Ceea ce urmează e atît de năpraznic, că nici nu te prinzi că-n început i-a fost sfîrșitul. Uite-așa arată realitatea românească în octombrie!
Partea cea mai haioasă a revistei e că, nici de data asta, cei care o comentează nu vor cădea de acord. Fiecăruia o să-i placă altceva!

Florin Iaru

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Lasati raspuns aici: