Scria undeva că singurul autor total în viață important în cinematografia noastră este Nae Caranfil. De fapt se făcea referire la doi, dar nu prea poate fi folosită expresia „autori totali”. Celălalt ar fi Cristian Mungiu. Diferența între ei ar fi că, acesta din urmă, a luat marii premii internaționale, iar concluzia era că toate filmele premiate au avut cel puțin doi coscenariști.
Nae Caranfil deja nu mai e chiar total, pentru că scenariul pentru „6,9 pe scara Richter” este scris de el „după o idee de...”. Ideea respectivă se pare că se rezumă doar la faptul că personajul principal, la vârsta maturității, se pomenește cu tatăl său, care îl părăsise când avea cinci ani.
S-a mai spus, cu altă ocazie, că Nae Caranfil ar fi mai bun scenarist, decât... Mă rog, un foarte bun scenarist!
După părerea mea, iată, filmele înmulțindu-i-se, dar și părul împuținându-i-se, consider că a făcut față cu brio la testul de regie, pentru toate filmele sale. Filmele cu cea mai mare anvergură ar fi „Restul e tăcere” și „Closer to the Moon”. Primul a avut o adresabilitate relativ restrânsă, nu toți sunt interesați de istoria filmului românesc, iar cel de-al doilea, deși avea un subiect incitant, miza era scăzută, prin faptul că „spărgătorii” băncii comuniste nu-și acordau ei înșiși mai mult de 5% reușită.
„Filantropica” face notă separată. Desigur, în măsura în care acceptăm că papura nu are noduri.
Asa că, vrând - nevrând, am să mă refer la „6,9 pe scara Richter”, cu predilecție, din perspectiva scenariului.
Trebuie să recunosc de la început că scenariul este mult mai închegat decât mă așteptam, știind câteva idei de la care a plecat Nae Caranfil. Este bine cusut, chiar dacă nu peste tot ața e la culoarea materialului.
De exemplu, începutul filmului, nu numai că este străveziu, dar este cusut cu ață decolorată. Scenaristul are, desigur, niște argumente, dar a introdus elemente inutile. Nu era nevoie ca soția să cumpere și să amenajeze „singură” apartamentul conjugal, doar pentru ca să avem surpriza unui bloc cu bulină roșie. Aceasta putea să apară imediat după mutare. Dacă soțul avea fobia cutremurelor, în niciun caz nu ar fi acceptat ca soția să hotărască unde vor locui!
Clișeul cu soția excesiv de geloasă și cicălitoare devine obositor, pentru că nu mai are aderență fără un adeziv mai puternic. Până la urmă, singurul „fir narativ” care ar prezenta interes pentru spectator este „criza conjugală”. Nae simte că nu are substanță și încearcă să dreagă busuiocul cu „acum 7 ani nu era așa geloasă”, dar nu reușește să spună mai mult decât s-a spus în toate filmele similare, și anume, că o criză conjugală apare din neant și în neant dispare. Nu este chiar așa! Faptul că soțul este actor, rămâne doar un pretext pentru „musical”, de vreme ce nu acest lucru stă la baza „conflictului”, ci Zdreanță, dar nu cel cu ochii de faianță! E drept că soția îi reproșează soțului privirile aruncate partenerei sale de scenă, dar în acest fel, scenaristul jignește nu numai inteligența soției, dar și pe cea a spectatorului. Era mult mai interesant dacă „acel sentiment” se și înfiripa între cei doi!
Astfel, scenaristul tratează mult prea superficial acest „capitol”, probabil în graba de a ajunge la acel „final apoteotic”.
În același stil, revenirea tatălui risipitor în viața tânărului soț aflat în plină criză conjugală este forțată, atât la propriu, cât și la figurat. Miza nu crește exagerând, chiar dacă argumente verbale sunt cu duiumul. De exemplu, nu era necesar ca fix după prima noapte petrecută în noul apartament, tatăl să-i ceară să se mute la hotel. Puteau fi și câteva săptămâni, sau luni. Nu avea importanță! Important era pretextul, greu de acceptat, totuși. Dacă i-a lăsat tatălui său cheile de la apartament, lenjerie de pat de unde a folosit acesta? Comedie, comedie, dar până unde!?
De remarcat, totuși, că Nae a evitat ingredientele obișnuite și a folosit de câteva ori... cacao! S-a scăpat o singură dată, când a fost vorba de țigările Pall Mall lungi, dacă am auzit eu bine!
Fobia cutremurelor, spre surprinderea mea, a fost suficient de bine „implementată” în film, deși, soția mea a preferat să nu vină la cinema, când a auzit că e cu cutremure. Nae Caranfil, însă, nu se limitează la cutremurul propriu-zis, sintetizându-l în teama de inevitabil. Justificată, sau nu! „Lucrătura” lui Nae se vede, în sensul bun al cuvântului. De exemplu, „nici în vis nu m-am gândit s-o salvez”! Pe de altă parte, i-a folosit ca spectacol cinematografic. Chiar și eu mă temeam că voi începe să am fobia cutremurelor, dar după ce am văzut filmul, am rămas cu impresia că acestea nu au loc decât în vis.
Filmul lui Nae Caranfil, fiind declarat de la capul locului o comedie, nu cred că va fi analizat la sânge de viitorii spectatori. S-ar putea, totuși, ca aceștia să nu treacă peste observația că este mult prea expirată rețeta cu soția care crede că este înșelată, dar nu este, și soțul care crede că e înșelat, dar nu este, și, până la urmă, cei doi se împacă, bine mersi. Cum este și clișeul cu actrița-vedetă, „pupila” directorului!
La discuțiile de după proiecție, Nae Caranfil a acceptat că „6,9 pe scara Richter” este un film personal, și a spus că producătorul Cristian Mungiu i-a dat libertate totală.
Un film nu trebuie să fie „prea personal”, pentru că există riscul să-și limiteze audiența, iar producătorul nu trebuie să-i fie prieten sau admirator, pentru că, astfel, menirea acestuia devine caducă. Producători români celebri ai zilelor noastre au realizat catastrofe cinematografice, după scenarii personale și regie proprie, pentru că nu a avut cine să le spună că dau cu bâta în baltă.
La final, Nae Caranfil a fost întrebat ce mesaj transmite potențialilor spectatori. Deși întrebarea era stas, nu prea a avut vorbele la el. Eu cred că spectatorii vor veni ca să vadă ce film a mai făcut Nae al nostru. Vor veni, pentru că e un film de divertisment, și nu avem prea multe de acest gen.
Așa că eu îi dau cel mult 7, pe scara de la 1 la 10. Din partea mea, e bine! Un film din această categorie, care îl depășește, este „Actorul și sălbaticii”. Adică subiect cu greutate, inteligență, dramatism, umor, interpretare, muzică, dans, mesaj. Spectacolul de revistă din acest film face parte din poveste, nu este adăugat. Nu este un pretext, o convenție pe care spectatorul să o accepte sau nu. Prin spectacol, Caratase spune ce are de spus. Personajul lui Nae este actor pentru că așa a vrut scenaristul, iar această „meserie” nu-i folosește personajului nici în relația cu soția, nici cu tatăl parvenit și nici împotriva cutremurelor. Chiar și în „Closer to the Moon”, dansul tinerilor evrei în procesiunea de inițiere face parte din film.
Pe de altă parte, apreciez că, în toate filmele sale, Nae are tendința de a oferi ceva spectatorilor, în schimbul banilor plătiți pe bilet. De data aceasta, a construit o podea cu sute de reflectoare, pentru a-și materializa concepția artistică. Alți confrați de-ai săi, cu un buget similar de la CNC, au făcut filme de doi bani!
Eu aștept, și cred că nu numai eu, „marele film al lui Nae Caranfil”. Pentru acesta, însă, are nevoie de un scenariu pe măsură, și, deocamdată, se pare că el personal nu îl are. Nu îl va găsi nici la CNC. Un cititor de scenarii spunea că acolo vin scenarii foarte slabe. Nu e de mirare, pentru că acolo predau scenarii numai cineaștii consacrați. Scenariștii independenți nu au acces, ca urmare nici nu prea mai scriu. Cineaștii profesioniști sunt niște foști elevi inteligenți, care învață mecanismul admiterii la UNATC și intră. Acolo învață că ei și numai ei sunt în măsură să scrie scenarii și să facă filme. Și unii chiar fac. Dar în mare măsură ,filmele lor sunt făcute din cioburile altor filme, pentru că ei altă viață nu au avut, decât aceea de cineast. Scenaristul trebuie să fie în primul rând un bun spectator, apoi să fi avut o viață a lui personală. Abia apoi intervine experiența în a scrie. Talentul, în această speță, ține de inspirație, nu de învățătură. Munca și seriozitatea nu înlocuiesc, în acest caz, talentul, cum crede un personaj al lui Nae.
Un cinefil cu părul lung, albastru, și fustă roșie
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: