04 septembrie 2015

Cu Cochilia la castel 2

Se lasă seara peste Bran. Mulți japonezi se îndreaptă spre niște autobuze cu care n-au să ajungă niciodată nicăieri, că prea-i vezi la San Francisco, în Canare, la Zimnicea sau Constanța, în Tunis sau Moscova mitraliind cu aparatele lor foto copaci și femei cu aceleași mașini și zâmbete. Mai acana, prin fața castelului, recunoști turiști români după vorbă după fapt, care se instalează la mici, bere, cârnați și magiun. Câțiva americani care cred că le știu pe toate, se miră de târgul chici de la intrarea castelului, cumpărându-și totuși câte o basma pentru consoartele lor grase cu aparate de gât. Tabloul e completat de sute de pierde vară, care se duc la manelele de pe terenul Regina Maria, de șoferi proști, de turiști bătând Mega Image-ul de-un cârnat sau de-o bere. Apoi, la final, trec porumbeii poștași, care duc veștile despre Ponta, Prahova, Iohannis, autostrada cutare, refugiații sirieni sau despre nimic.

Noi am priponit Cochilia într-o parcare mai veche neobișnuită cu un astfel de vehicol. Curioșii au venit imediat. Că pe unde punem benzină? N-are roți? Cu aripi? Păi, de ce?

Urcăm panta care duce la castel. Lungă. De-asta castelul n-a putut fi cucerit niciodată. Că până urcau atacatorii panta li se făcea somn, foame, sete, de câte-o femeie și atunci cei dintre ziduri îi hăcuiau cu veselie. Că urci panta n-ar fi nimic. Când crezi c-ai scăpat apar niște trepte, de ne pare rău că n-am luat Cochilia cu noi.

În cocheta curte interioară a castelului îl aflăm deja pe Paolo Vinaccia aranjându-și tobele. Paolo este un prieten mai vechi al României, el participând la un festival Dracula Bass la București. Paolo bate ritmul, ca să se încălzească, cu palmele, cu coatele, cu genunchii, cu răsuflarea, adică încet ca să nu-și deranjeze colegii care-și acordează intrumentele. Apoi, odată cântarea începută, Paolo devine un vulcan, un baterist de poveste, ireal, cosmic.

Paolo cântă în proiectul LEGACY al lui Terje Rypdal. Un chitarist uimitor. Riff-urile sale ascuțite, prelungi, ne amintesc de strigătele de bucurie ale fetelor și băieților când se întâlneau pe câmp, de acea bucurie a revederii, a dragostei. Rypdal este acompaniat la trompetă de Palle Mikkleborg și la keyboards de Stale Storlokken, quartetul reușind să fie nestemata serii.

Asta a fost în seara de 29 aug, la Jazz at Bran Castle, ediția 3, 2015.

Ne-am retras să ne gândim, să fredonăm, să luăm Cochilia, să mâncăm, să bem, că ce seară minunată, lume nu mai era în Bran, la cabană aveam paste, că Tina Cumva a și zis: Băieți, mai avem paste. Și la final, a mai zis: Nu dați pe jos, că nu măturați voi în Cochilie. Da, așa a zis: Nu măturați voi în Cochilie.
Câtă răutate, câtă curățenie și-am adormit.

A suivre, Denis.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Lasati raspuns aici: