O vreme ne-am uitat pe fereastră. Casele cu un etaj de pe strada noastră, pline de mexicani, indieni, portoricani, africani și alte alea se trezeau la viață. Se auzea tot: mama, laptele e rece, mama, de ce tata spunea aseară că ai fundul rece, tata, vreau o sută de dolari, ce craci are aia de vizavi, geamuri trântite, muzici la radio, motoare pornind. În hărmălaia asta din surdină s-a auzit mașina de înghețată a mexicanilor care veneau în fiecare dimineață la noi pe stradă. Avea un clopot și era foarte sonor. Ieșeau de pe la partere femei și cumpărau în recipiente. Mașina cu înghețată a mexicanilor stătea pe strada noastră cam o oră. Apoi, plecau cu toții care-ncotro: localnicii la muncile de jos ale orașului, mexicanii la altă înghețată, câțiva tineri pe care-i știam la furat, câțiva Jimi Hendrix la probe și totul reintra în liniștea dimineții.
Mâncasem ceva dimineață și-am strâns. Omletă parcă. Cu ceva roșii parcă. Suc de portocale cumva. O mică discuție despre nimic: luăm trenul, pe care?, că treceau două, unul prin fața casei, celălalt prin spate sau poate-l chemăm pe Max să ne ia cu mașina. Poate pe Dan. Și? Ca să ce? Orașul e atât de mare. Baban. În două ore abia ajungi la ocean. Am ieșit. Bătea un vânticel, ne-am pus sacourile.
Abia din tren vezi măreția orașului. Orașul lumii. Al demnității și civilizației. Al culturii și emigrației. Al spiritului uman. Al mafiei. Al muzicii. Al afacerilor și sportului. Al speranțelor și deznădejdii. Al grafittiului și golănelii. Al femeilor. Dar al cui nu? P-ăsta l-au copiat chinezii? Vor trăi ei așa vreodată? Cu democrație și Nirvana? Cu libertăți de exprimare și Gratefull Dead? Cu Nobelul lui Bob Dylan? Cu Bukonsky sau Palahniuc? Așa că ne-am dat jos undeva pe lângă Guggenheim. Expunea acolo graficianul chinez Cai stabilit la New York de ceva ani.
Am intrat.
D.D.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: