Unii pictori sau graficieini, artiști adică, își pictează de zor bunica, natura moartă, nuduri mișto sau nu, portrete, mașini, pălării, flori sau hoți furând cai. Chinezul nostru de la Guggenheim era altfel. El ne propunea să vedem China. Personala lui din anul acela, 2007, era despre China și orez, despre chinezi și muncă brută. Pe fiecare etaj cicrular era o epocă din istoria acestui fost cândva imperiu. Țărani în miniatură numără boabele, țărani în minatură trag la căruță. Femei născând pe câmp. Ni se sugerează că a fost greu. Secole de asuprire. De împărați neghiobi. De cultură. De cuceriri. Sunt imaginate niște manechine medii care fac diverse lucrări. Cu pălării mari. Cu opinci de orez. De lemn. Cu biciul. Și totuși istoria a curs la vale și multe lucruri s-au uitat. Într-o cameră uriașă a muzeului este o apă curgătoare. Pe ea plutește o barcă specific asiatică. Te poți plimba cu ea. Ele simbolizează, apa și barca, trecerea timpului. Inexorabila trecere a timpului. După o oră ai ieșit din nou în sala centrală a muzeului. Din tavan, preț de vreo douăj de metri înălțime sunt agățate mașini Chevrolet. În mărime naturală. Vreo zece automobile. Ele sunt progresul. Progresul care a tăbărât peste China. Ba chiar și peste noi. Impresionant. Pleci impresionat adică. Și-ți zici: bă, ce chestie! Încă odată: bă, ce chestie!
Luca a vrut să-mi arate Central Park, adică unde au cântat Mick Jagger, Aerosmith, Santana. Pe o scenă, nu în copaci. Mâncăm o plăcintă, vedem un castel. Nici urmă de Jagger, dar e plin de câini, rotile, tineri mai negri, mai albi, perechi care-și spun vorbe la ureche, pături pe gazon cu cărți de fizică desfăcute, ca să vezi, sandvișuri cu salam, blocul Trump, trăsuri cu cai, vizitii în uniforme și o verdeață cumplită. Ca-n cântecul ăla al lui Tom Jones, Green, green grass of home.
Am vrut să trecem și prin Soho, dar eram obosiți. Să ne vadă lumea adică. Să ne vadă și să zică: uite-i, bă, pe românii care au inventat stiloul. Și noi ră trecem țanțoși, ca nasul pe sus cărând câte un sac de stilouri în spate. Toate făcute de când s-a redresat economia. De când pandemia. Măștile. Dar nu ne-a văzut nimeni. Am luat trenul spre Queens. Am coborât și era o stradă acolo spre dreapta. Acolo stăteam.
D.D.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: