15 aprilie 2015

Cinemateca Soniei Nî - Azi, filmul românesc CARTOFUL

Prietena noastră, Sonia Nî, trece în fiecare seară pe la noi, aduce ba un cozonac, ba o fructă de mare vie şi ne povesteşte filmele pe care le-ar face ea. Adică ar înlocui Noul Val al cinematografiei române cu poveştile ei, cu ea însăşi. Deci, vine, se aşează lângă Tina Cumva, nu-şi aprinde nicio ţigară că nu fumează şi zice câte o poveste de ţi se face părul măciucă. I-am promis că în acest colţ de pagină, aici în Călimara asta citită de atâta lume am să fac loc poveştilor ei în fiecare miercuri. Poate vreodată, un regizor talentat îşi va arunca ochii pe sinopsisurile ei şi va face mult visatul film românesc de Oscar.

Astă seară ne spune povestea viitorului film românesc CARTOFUL. Şi e aşa: Doi tineri se iubesc năpraznic, cum nu s-a iubit nimeni până acum în cinemaografia română, că n-a avut de ce. El, Marcelino, 19 ani, este băiatul unui moşier din nordul Moldovei care cultivă milioane de hectare de cartofi. Ea, Margareta, 17 ani, este fiica unor moşieri din sudul ţării care cultivă şi ei milioane de hectare de cartofi. Tinerii se întâlnesc la mare, la o terasă unde se mănâncă numai piure de cartofi. Din vorbă-n vorbă se iubesc definitiv.

Ajunşi acasă, îşi scriu pe facebook. Bă, ce mai faci, Marcelino, bă, ce mai facă, Margareto, şi-şi dau seama că nu mai pot trăi unul fără celălalt. Da-i încurca Bacul. Nu luaseră nici unul din ei examenul de capacitate şi asta-i încurca. Până-ntr-o zi când izbucni războiul din Ucraina. Marcelino văzu în acest conflict o oportunitate colosală ca să vândă cartofii lu' taică-său. Aşa că vându tot la războinicii ăia, îşi cumpără un iaht şi se duse la mare la terasa unde mâncase piure cu Margareta. Margareta era colo şi vindea cartofi. Îi vândură şi făcură doi copii. Ba chiar se mutară la Bucureşti, unde deschiseră un magazin de cartofi din care confecţionau pălării şi furouri pentru fete şi băieţi. Mai făcură doi copii şi pas cu pas începură să se certe că de ce cartofii ei sunt mai dulci. Copiii plângeau. Socrii otrăviră fântânile, nepoţii siluiau femeile prin păduri. Ce era de făcut? Că aşa nu se mai putea. Ea chiar spuse: Aşa nu se mai poate.

Am uitat să vă spunem de la început, că Marcelino era însurat cu una, Marina, de 22 de ani, care făcea cartofi prăjiţi între Constanţa şi Vama Veche. Marina luă o mitralieră şi veni la terasă. Primele gloanţe pulverizară piureul de cartofi. Următoarele i se înfipseră Margaretei în ochi. Şi gata. Povestea de dragoste luă sfârşit.

Plângeam când a terminat Sonia Nî povestea. Mirosea a cartofi. Din ăia mari, din care se face pască. Sau nu.

Denis



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Lasati raspuns aici: