Am fost noi la festivalul de blues de la Sighişoara, ce să zic, da'-n timp ce cânta Joe Louis Walker sau The Jimmy's noi ne gândeam că am lăsat Bucureştiul fără stăpân. De exemplu se întâmplau premiile Gopo, alea acordate lui Nae Caranfil, că-n rest n-a fost vorba de niciun film, apoi veneau floriile şi vroiam să vedem dacă sunt păpădii în oraş şi alte alea şi, cel mai important, începea lupta ANAF cu evaziunea.
Aşa că ne-am luat sacoşa la spinare şi ne-am dus la Spitalul Fundeni să ne dregem un picior stricat anu' trecut şi să mâncăm Eugenii, că numa' acolo-s bune. Draci. Nici piciorul nu l-am reparat, nici eugenii n-am halit. Că se-ntâmpla aşa: piciorul s-a amânat pe mai, iar la Eugenii era un afiş mare pe care scria: Magazin închis de ANAF că aşa şi pe dincolo. Idioţi. Ăştia de la ANAF. Pentru un biscuite evazionist au închis sursa de trai a unei familii? Păi, dacă eugeniştii ăştia furau şi ei una alta n-o făceau decât ca să-şi ţină copiii la şcoală sau să-i înveţe limba engleză ca să se care de aici, din România, în niciun caz cu furtişagurile lor nu particpau la licitaţii pentru Renoir.
Acum suntem în casă şi ascultăm un RPWL, trupă mare, solidă, şi ne gândim cum să îmbunătăţim lupta ANAF. De exemplu, pisica noastră nu ne-a cerut niciodată bon fiscal de câte ori îi dăm să mănânce, da' noi ne-am cumpărat casă de marcat şi de câte ori îi dăm bobiţe, peşte, ficat, apă, rinichi, aer, oţet sau halva batem şi bon fiscal în valoare de cât e haleala. Pisoiul ia bonul şi-l bate-ntr-un cui, are deja 2.000, cu care participă la loteria naţională a bonurilor fiscale.
Că se-nserase şi hai să vedem un film. Ce film? Păi, din seria celor de la Gopo. Aşa că băgăm discul cu lungmetrajul Ultimul an în 114 minute datorat regie şi scenariu lui Daniel Nicolae Djamo sau cam aşa ceva. Film făcut cu ajutorul CNC. Şi pe ecran apare o bătrână de 99 de ani stând în pat. Şi stă aşa 114 minute că-nebuneşti. Nu tu dialog, nu tu nimic, ba din când în când bătrâna se scarpină în nas, vrea pilule şi-i spune nepotului ce frumos e. Închidem. Credem că e mare păcat că Noul Val al Cinematografiei Române s-a terminat aşa de repede, ne aşteptam să dureze câteva mii de ani, iar peliculele lui să se vândă pe marginea şoselelor patriei aşa cum se vinde şi acum mierea dacică. Aţi văzut oamenii ăia cu borcane pe care scrie Miere de Salcâm? La ei ne referim.
Şi aşa mai departe.
Denis
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: