A fost propunerea României pentru Oscar, secțiunea „Cel mai bun film într-o limbă străină”. Discută într-un mod să-i spunem neconvențional masacrul de la Odessa, din 1941, comis la ordinul lui Ion Antonescu, asupra evreilor. Este cel mai recent film al lui Radu Jude și a intrat de câteva zile în cinematografele din România, după ce a fost lansat în competiția oficială de la Karlovy Vary, în luna iulie, de unde s-a întors cu Globul de Cristal.
Să spun că în seara premierei în cinematografele din București, la unul dintre marile mall-uri unde a rulat, în sală nu erau decât 5 persoane? Asta arată ceva despre interesul românilor pentru filmul românesc, fie el premiat, fie el trimis să ne reprezinte la Oscar. Să fie și vina producțiilor care așa și-au obișnuit publicul din țară, majoritatea fiind produse în mod evident pentru festivaluri și prea puțin interesate să stârnească un interes real în rândul publicului românesc? În cazul de față răspunsul este, cu siguranță, da! Pentru că avem de-a face cu un film intelectualist, asumat greoi, asumat demonstrativ, ca o lecție de politică și de istorie în care, precum în teoria piramidonului cu sirop, se mai strecoară pe ici pe colo câteva scene care se doresc un fel de contrapunct la toată această desfășurare de teorii, puse toate în gura unui singur personaj, femeia-regizor care pare să fie marcată până la obsesie de realizarea unui spectacol…
Toate bune și frumoase, dacă lucrurile ar fi corect echilibrate. Numai că miza rămâne în permanență prea mică în comparație cu uriașa dezlănțuire de energie de toate tipurile și cu proporțiile pe care eroina-regizoare, pe nume Mariana Marin (fără legătură cu poeta), interpretată de Ioana Iacob, le dă actelor ei. La urma urmei, e vorba despre un spectacol de stradă, care se va juca o singură dată și la care va participa un număr restrâns de spectatori. E, evident, genul de manifestare care nu poate să schimbe nimic – și nici nu-și propune, mi se va răspunde. Însă regizoarea se poartă de parcă spectacolul ei cu amatori ar putea, într-adevăr, să mute munții din loc și să repună în discuție o problemă – de altfel, total lipsită nu atât de actualitate cât de interes public în acest moment al societății românești. Și e greu de crezut că un astfel de spectacol care în mod obișnuit trece neobservat în România ar putea stârni măcar o controversă reală…
Dar, în regulă, să pornim de la ideea că spectacolul cu pricina e doar un pretext. Și că regizorul filmului își asumă faptul că spectatorul va vedea că totul e doar un pretext pentru a-și expune ideile și că asta nu-l va deranja deloc. Pentru că regizorul Radu Jude și-a propus probabil exact un film intelectualist, care să fie o defilare de idei, slab camuflată în spatele unor vagi acțiuni.
Așadar, totul va fi în acest scop… Regizoarea Mariana nu va scăpa niciun prilej să-și expună ideile (care de multe ori sună teribil de artificial, ca și cum ar fi recitate – de altfel întreaga prestație actoricească a Ioanei Iacob rămâne marcată de un soi de artificialitate). Prin urmare, o scenă întreagă, mult prea lungă și, evident, căutată este cea în care îi va citi iubitului din străinătate (interpretat de Cătălin Ștefănescu), în fața camerei web a laptopului, pagini întregi dintr-o carte, despre masacrul evreilor. La fel, în scena mult prea lungă și inutilă (care se dorește, probabil, o încercare de a coborî puțin din lumea ideilor…) în care camera întârzie mult prea mult pe corpul gol al amantului (Șerban Pavlu), după o partidă de sex, urmată de momentul în care actrița goală coboară din pat și se îmbracă… doar cu o bluză de trening. Timp în care se uită la televizor unde curg imagini din filmul „Oglinda” al lui Sergiu Nicolaescu, cu procesul mareșalului Antonescu, iar cei doi le ironizează. Ok, îți spui la sfârșit, dar de ce? La fel scena în care Mariana îi citește amantului pagini despre același episod care pe ea o obsedează, iar el adoarme… E probabil unul dintre puținele momente de normalitate într-un film îmbibat de artificial, fie el oricât de asumat.
Cele mai izbutite scene din punct de vedere dramaturgic rămân cele dintre regizoarea Mariana și responsabilul de la cultură din partea Primăriei, interpretat de Alexandru Dabija, care, fără dubiu, realizează cea mai reușită interpretare din film, alături de Alex Bogdan, unul dintre membrii echipei ei și cel care va rosti cuvintele care dau titlul filmului: „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari”, rostite pare-se de Mihai Antonescu. Însă interpretarea excelentă, delicios ironică, atât de inteligentă a lui Alexandru Dabija rămâne singura pată de culoare într-un film care se chinuiește din răsputeri parcă să nu-i placă spectatorului. Dialogurile dintre acest foarte cultivat responsabil de la Primărie, care vrea să cenzureze anumite scene din spectacolul realizat pe bani publici al Marianei Marin, și tânăra regizoare sunt singurele care chiar au viață într-un film care se străduiește parcă să facă paradă de idei. Și nu lipsește nimic, e prezent întregul arsenal: nici comentariile foarte la modă anti-biserică, nici referiri la Coaliția pentru familie, nici diverse scenuțe care să arate că românul e homofob, xenofob, antisemit, rasist și, mai ales, indiferent. Pentru că reacția publicului la întregul spectacol – desfășurat undeva în fața Ateneului, pe Calea Victoriei, lângă Palatul Regal, și căruia i se acordă minute bune din film la final, încheiat cu represiunea în flăcări a evreilor – este departe de a fi cea așteptată de regizoare. De aici și dezamăgirea față de lipsa de empatie a oamenilor.
Greu de crezut că un astfel de film va avea public în cinematografele din România, pentru că, așa cum am spus, îi lipsește aproape cu desăvârșire senzația de viu. Pentru că totul, dar absolut totul pare să fie folosit de regizor doar spre a-și servi scopul, adică spre a face paradă de idei, altminteri interesante dacă ar fi expuse într-un eseu. Acum rămâne să răspundem la întrebarea: Cât de benefic e pentru cinema (și povestea aste se întinde și la teatru în ultima perioadă) să se transforme într-un câmp de luptă pentru idei (de fapt, aici nici măcar câmpul de luptă nu există cu adevărat, pentru că nu există cu adevărat conflict și tabere opuse, doar o puțin credibilă problemă a cenzurii care e departe de a funcționa în sensul în care vrea s-o arate Radu Jude), totul în detrimentul poveștii și cu riscul alungării publicului din sala de cinematograf.
Yorick
PS La Gala Premiilor Gopo s-a iscat o vânzoleală falsă privitoare la băieţii care au cântat manele. Că vai, că cum, că ce ruşne. După părerea nopastră ruşinea este a filmelor româneşti, că ele nu reuşesc să bage publicul în sală, şi nu a manelelor de care cei din sală se prefac că nu ştiu. O să nu se spună că, uite, la filmele Cristinei Iacob intră spectatori cu sutele de mii. Nu vredeam neam.
Denis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: