Doua la un leu - 66

Am stat strîmb, asa ca musai am judecat drept:

1. Nu face educatia pentru egalitatea de gen cît a facut filmul "Frozen" pentru fetite. Albastrul a înlocuit rozul pentru moment.
2. O sa fim surprinsi cît de multi depresivi, bipolari si alti afectati la turnul de control ne conduc. Unii dintre ei habar n-au ca sînt bolnavi. Ce facem, îi închidem pe toti? Îi bagam în concedii medicale lungi si dese? Dam liber la antidepresive? Legalizam marijuana?

Am primit la redactie - 5

Ca sa aiba iarasi Denis de ce se minuna, de parca traiul la Obedeni nu-i ofera destul material, revin cu o noua serie de mailuri la adresa redactiei. 

De la jjronco@fceia.unr.edu.ar ne parvine o veste excelenta si atît de corect scrisa în limba româna, desi atît de prost întocmita. Nu avea atasat nici macar un link catre vreun site porno.

birou Microsoft are acordare adresa dvs. de email cu suma de $900,000.00,
de a pretinde trimite numele, numărul de telefon mobil şi
ţară

De la newsletter@kozonak.com, adica bazadedate.net, am primit o super-oferta: 2.000.000 de adrese email pentru numai 300 de lei! 

Acu'stiu în ce trebuie sa investim milioanele de dolari, Denis! Cumparam de toti banii adrese email si trimitem mesaje cu postarile noastre la toata lista. Sa vezi cum o sa ni se-nmulteasca cetitorii, mai urgent ca pîinea si vinul personajului ante Internet. O s-ajungem garantat în vîrful Himalayei topurilor de bloguri.

Doua la un leu - 62

Acum e momentul sa-i cer presedintelui ales sa faca ceva si pentru mine personal, ca doar pentru asta l-am votat.

Stimate Domnule Presedinte,

1.  Dupa ce terminati cu hotii si coruptii, eliminati, va rog, si Stirile de la ora 5 si avortonii lor.

2. Cereti-i Academiei Române sa renunte la aberatia scrierii cu â din a, sunt si conexele. Personal visez cu î din i.

Cu respect,
AidaB

De-acasă

Vă scriu de acasă. Nu mă întrebați de unde anume. Vă scriu din România. Aceasta e lecția cea mai importantă pe care am învățat-o eu cu ocazia acestor alegeri: România e acolo unde se găsesc români. România e acolo unde se vorbește românește. Acolo unde flutură tricolorul, fie el acompaniat de alte steaguri.

În ciuda a ceea ce cânta Tudor Gheorghe, România nu se limitează la vremelnicele granițe fizice ale țării noastre. De altfel, puțină vreme în istoria noastră am fost mulțumiți cu ele. Unii nu sunt mulțumiți nici astăzi. Nicicând frontierele nu ne-au definit. De ce ar face-o acum? Mai mult decât atât: am primit și primim alte populații pe teritoriul nostru. Am plecat și noi unde am văzut cu ochii și chiar mai departe, până în America. ”Dorul de moșie” nu se poate manifesta în interiorul granițelor. Trebuie să fii departe ca să-l simți și să-ți vină să plângi când mănânci mămăligă.

De aceea merg românii din diaspora să voteze. De aceea am mers și eu într-un sediu de amabasadă: ca să fiu împreună cu ai mei. Ambasada e teritoriu românesc, așadar am fost într-o casă de români. Aș vrea să mă simt binevenită și ajutată atunci când am nevoie, nu să fiu trimisă la plimbare sute de kilometri pentru un act și pentru a pune un vot în urnă. Suntem romăni cu toții, oriunde am avea reședința. Ambasada e casa noastră, pe teritoriul oricărui stat s-ar afla. Să zic mersi că am dreptul de a vota? Nu. În România nu mai e dictatură. Dreptul de a vota e de mult înscris în Constituție. Guvernul trebuie să-mi asigure condițiile pentru ca eu, cetățean român, să mi-l exercit. Cu ocazia acestor alegeri am învățat unii de alții că acest drept e și o datorie. Datoria aceasta i-a făcut pe mulți să stea la cozi interminabile, deși erau conștienți că nu vor putea vota dacă guvernul nu decide prelungirea perioadei de votare. În plus, oamenii aceștia știu că nimic nu se obține fără efort. Nu primești ajutor social dacă nu-l ceri. Trebuie să-ți cunoști și să-ți ceri drepturile. Acesta este un demers individual. Când mai mulți indivizi își cer drepturile împreună se creează presiune și cresc șansele de a obține chiar mai mult decât prevede legea. Legile sunt făcute de oameni pentru oameni, deci pot fi schimbate tot de ei. Numai să vrea.

La final am câștigat cu toții. Sperăm din nou la mai bine. Am potolit pornirile xenofobe, ultrareligioase, fals morale. Am învățat că unitatea înseamnă diferiți, dar împreună. Ne mulțumim reciproc și reînvățăm cuvântul respect. Am descătușat emoții și energii. Și parcă am prins și ceva curaj.

De citit si comentat si în Ziarul de Vrancea.

Ați plăti ca să votați?

Sunt sigură că mă țineți minte. Sunt unul dintre românii care trăiesc din ajutoare sociale într-o țară vestică. Așa se vede diaspora din țară: niște milioane de (foști) români atât de bogați, încât trebuie să plătească pentru a vota.

Dilema dacă diaspora românească (comunitatea românilor aflați în afara granițelor țării unde curge non-stop lapte și miere) ar avea sau nu dreptul la vot a căzut în desuetudine. Acum am avea obligația morală de a vota, după cum am perceput eu mesajul miilor de români ieșiți în stradă în ultimele zile. Par puțini, dar vocea lor este puternică, pentru ca sunt cetățeni activi și votează. Când un român care votează închide televizorul și manifestă pentru ca eu, emigrant, să votez, atunci mă conformez. Chiar dacă asta înseamnă să-mi petrec ziua pe drumuri și la stat la coadă. Pentru că, vedeți dumneavoastră, puțini dintre noi au secția de votare în orașul în care locuiesc. Și mai puțini dintre noi își permit să fie vecini de cartier cu ambasadorii români. Nu suntem eroi de basm, însă unii dintre noi chiar trec peste mări și țări pentru a vota. Mersul la vot se planifică și necesită timp și energie. Și da, în cele mai multe cazuri costă.

Oare merită efortul nostru ? Statisticele deprimante privind prezența la vot, rezultat al fatalismului congenital al românilor din România, mă fac să-mi pun această întrebare la fiecare scrutin. În plus, orice președinte ar fi ales, e din vina diasporei. Eu am obervat însă că, de mult timp, în această țară aleg cei care NU votează. Buletinele lor de vot neștampilate aleg parlamentari, primari și președinți. Asta vedem noi, cei de-afară. Noi, care alegem președinți de o zi cu 66 de voturi. Pentru acest tur de scrutin primesc răspuns de la cei ieșiți în stradă. Pe mine nu politicienii mă scot din casă – asta spune mult despre puterea lor de convingere. Nu candidații mă conving de importanța votului meu. De data asta ies din zona de confort și urmez exemplul celor care votează, ale căror voci le aud din ce în ce mai tare. Nici nu-mi spun cu cine să votez. Pot vota alb. Important e să pun votul în urnă. Atâta vreme cât iese din urnă, fiecare vot contează, indiferent de candidatul căruia îi este dat.

Eu voi vota pentru un președinte care să mă reprezinte și pe mine, român din afara granițelor țării. Dacă am posibilitatea, votez și pentru un parlament și un guvern – prin ricoșeu – care să ne ia în considerare și pe noi, cei plecați de acasă. Votez mai ales cu gândul la cerșetorii români care azi sunt agresați pe străzile Uniunii Europene. Cu speranța că votul prin corespondență va fi, în sfârșit, adoptat, ca să putem vota gratis și noi, cei cu domiciliul aflat la 600 de kilometri de sediul Ambasadei României din Stockholm, singura secție de votare din Suedia pentru alegerile prezidențiale din noiembrie 2014. Votez și pentru românii din țară care s-au solidarizat cu noi și ne cer să mergem din nou la vot. Dacă noi putem face acest efort, dumneavoastră, cei cu secția de votare la colțul străzii, de ce n-ați putea ? De ce acceptați ca ei să câștige prin nereprezentarea și resemnarea dumneavoastră ?

Ați plăti ca să votați ? Eu da.

De citit si comentat pe site-ul Ziarului de Vrancea si pe romaniacurata.ro

M-am hotarît: votez!

Gratie premierului multiubit, am sansa de a vota pentru alegerile prezidentiale în 3 tari. Ba chiar în mai multe, daca ma organizez bine.

Concret : vin în tara de sîmbata, pentru ca merit si sînt patrioata. Am gasit pentru 1 noiembrie zbor cu SAS la 242, 52 eur, 2h35min. TAROM-ul ia numai 306, 27 eur pentru 6h40min de zbor. Pot sa fiu si mai patrioata. O camera la hotel modesta ar costa cam 100 de eur. Diurna, alta suta de euroi.

A doua zi ma urc în taxi, un 40 de roni, votez la aeroport la prima ora si urc în avionul spre Paris, tot cu TAROM, la 9h15. Pentru 240, 32 eur ajung la Paris la 11h35min. Iau taxiul, pentru ca merit si sînt patrioata si merg la ambasada. Distractia costa cam 80 eur. Plus diurna de 200 euro, ca se manînca scump pe lînga Turnul Eiffel. Înapoi la aeroport pentru zborul catre Stockholm. Sper ca ambasada o sa fie deschisa pîna la ora 20, ca sa am timp sa votez si în Suedia. 

Pentru cine se pricepe sa caute zboruri, pot sa fac si-o escala. Evident, o sa coste mai scump. Hai, cine m-ajuta sa-mi fac datoria de bun cetatean?

Post-Eurovision

Anul acesta nu m-am mai interesat de Eurovision, desi a fost organizat la o azvârlitura de bat. am ascultat cântecele participante la finala si am avut impresia ca toate se straduiesc sa copieze pe cineva sau un model banuit câstigator. Plus pentru motivele din articolul de mai jos, de citit si comentat si în Ziarul de Vrancea.

Să spunem lucrurilor pe nume

Dacă ni se permite sau dacă acele lucruri au vreun nume. Strânși cu ușa de corectitudinea politica atotstăpânitoare, toleranţa infinită și discriminarea pozitivă obligatorie în societatea de azi, trebuie să ne alegem cu grijă cuvintele ca să nu-i supărăm pe favorizaţii momentului și pe lobby-știi lor. De exemplu, câștigătoarea sau câștigătorul (cum a precizat vice-cancelarul austriac) concursului Eurovision.

Să spunem lucrurilor pe nume dacă știm care e acesta. Ne vine greu să o numim ”câștigătoare” pe persoana purtătoare de rochie și de barbă? E normal, deoarece softul nostru mental asociază cu greu o rochie și o barbă la aceeași persoană, altfel decât în arena circului. E nevoie de timp pentru a accepta această asociere pe scena unui foarte popular concurs european. E nevoie și de un nou gen gramatical și de un nou pronume personal mai întâi pentru a desemna o astfel de fiinţă și apoi pentru a o integra în ceea ce vremelnic numim normalitate. Vezi cîte probleme creezi, Conchita Wurst?

Ne vine greu să credem că o persoană - al carei nume ales de ea însăși face referire fără dubiu la organele sexuale, feminin si masculin - să se bucure de o asemenea mediatizare. Ni se impune să fim toleranţi cu orientarea ei sexuală. Să presupunem că dăm dovadă de înţelepciune și că suntem indiferenţi faţă de acest aspect. La urma urmei nu a participat la un concurs performanţe sexuale, ci de cântece, și nicidecum la emisiunea “Confesiuni”. Dar de ce suntem obligaţi să tolerăm vulgaritatea?

Personal, mă așteptam ca reprezentanta Austriei să câștige, așa cum mă aștept să câștige premii filmele cu subiecte legate de homosexuali. Nici n-a fost nevoie să-i ascult cântecul: descrierea “femeie cu barba” mi-a fost de ajuns ca să o văd pe primul loc. Că a fost votată pentru calitatea interpretării, ca reprezentantă a unei minorităţi solidare sau pur și simplu pentru bizarerie, cert e că voturile primite pe bune sau pe comandă (după cum se suspină invidios la fiecare final de concurs) i-au adus victoria. Cum de a apărut o astfel de așteptare? De ce trebuie ca ele/ei să câștige de fiecare dată? Ca să fie și mai mare umilinţa celor cărora le e greu să-și aducă subit mentalitatea la zi?

Adevărul e ca sunt lucruri mai arzătoare la ordinea zilei, cum e războiul civil din Ucraina. Acolo toleranţa e strivită de cizme și șenile. Acolo ar trebui Europa să o reînvie.

Dăruieşti, primeşti

Vi s-a întâmplat vreodată să primiţi ceva gratis atunci când aveţi nevoie cel mai mult de acel lucru? Nu mă refer la cadourile livrate de Moș Crăciun, nici la haina care nu-i mai vine unchiului, nici la ofertele din magazine, de 2 produse la preţ de 1. Ceva cu adevărat gratis, fără condiţii de cumpărare, fără altă obligaţie decât cea morală, de a mulţumi și a dărui mai departe, dacă se poate.

În alte ţări se întâmplă deja și e vorba de un act anonim de generozitate: cineva, care are posibilitatea financiară, oferă ceva altuia, aflat la nevoie. Atât donatorul, cât și primitorul sunt anonimi. Spre deosebire de pomană sau alte gesturi de caritate, acest transfer se realizează în baruri, cafenele și restaurante. Concret, un consumator cumpără două cafele: una pentru el și una zisă în așteptare, suspendată sau solidară, dupa cum vreţi să traducem acest concept pe care îl putem importa și noi. Caffè sospeso, pentru că tradiţia vine din Napoli și e deja centenară, café en attente / suspendu / solidaire, pending / suspended coffee, toţi acești termeni se referă la același gest, generos și anonim. În Italia se serbează chiar, pe 10 decembrie, Ziua Cafelei în așteptare. Nu e obligatoriu să plătim în avans neapărat o cafea, ci putem oferi un ceai, un sandvici sau o ciorbă. În loc să-i aruncăm cerșetorului niște bani în poală, îl invităm simbolic la masa noastră și-i facem cinste.

Vă gândiţi, poate, că occidentalii nu știu ce să mai inventeze ca să reînvie spiritul caritativ pe care noi, creștini milostivi, nu l-am pierdut niciodată. Cu atât mai bine, putem să-l modernizăm și să dăm dovadă de el și în afara ocaziilor prevăzute în calendarul ortodox sau cauzate de tragediile familiale. Putem da curs acestui sentiment colectiv de empatie și grijă faţă de celălalt în mod curent, nu numai în zilele de pomană sau la inundaţii. Să știm că, la nevoie, putem intra într-o cîrciumă și întreba dacă există vreo cafea în așteptare și să ni se ofere una. Acum cîţiva ani eram în pelerinaj la mănăstirile din nordul Moldovei. Într-o seară de duminică, pe timpul unei vizite, mi-am dat seama că nu aveam unde să merg să mănânc – unde să găsesc un restaurant deschis în pustietatea aceea? Şi atunci s-a întâmplat un lucru extraordinar: călugării de la mănăstirea respectivă ne-au invitat la masă pe toţi cei care eram de faţă. Francezul de lângă mine rămâne uimit, dar își face conștiincios crucile și repetă Tatăl nostru, altfel părintele nu-i dă voie să mănânce. Așa e la mănăstire. Însă mici minuni necondiţionate putem face fiecare dintre noi.

Îndrăznesc să visez la un lanţ de solidaritate, în care să antrenăm cât mai multe persoane în a face gesturi binevoitoare, nu neapărat materiale. Un Caritas care să-și respecte numele, în care să investim cât mai mult suflet, fără siguranţa unui câștig însutit, ci cu speranţa de a ni se întoarce măcar o parte, la nevoie. Poate există proprietari de cafenele și restaurante care vor să fie și ei o verigă puternică din acest lanţ. În Bulgaria, cafeaua în așteptare a fost vândută, chiar la lansarea proiectului în luna martie a acestui an, în peste 150 de cafenele din Sofia și din tară. E nevoie doar de o mână de oameni cu iniţiativă și de o siglă, care să fie afișată de către participanţi. Mesajul, pe care îl putem răspândi din om în om, e unul singur: dăruiești, primești!

De citit si comentat si în Ziarul de Vrancea!