Nevoia noastra de consolare e imposibil de potolit

de Stig DAGERMAN (1923-1954), traducere din limba franceza. Sint lipsit de credinta, prin urmare nu pot fi fericit, caci un om care se teme ca viata lui este o ratacire absurda catre o moarte sigura nu poate fi fericit. N-am primit drept mostenire nici vreun zeu, nici vreun punct fix pe pamint de unde sa pot atrage atentia vreunui zeu: nici nu mi-au fost lasate furia bine ascunsa a a scepticului, sireteniile abile ale rationalistului sau inocenta incandescenta a ateului. Nu indraznesc deci sa arunc piatra nici in cea care crede in lucruri care nu-mi inspira decit indoiala, nici in cel care-si cultiva indoiala ca si cum n-ar fi, si el, inconjurat de tenebre. Aceasta piatra m-ar atinge pe mine, caci sint sigur de un lucru : nevoia de consolare pe care o cunoaste fiinta umana este imposibil de saturat. In ceea ce ma priveste, urmaresc consolarea precum vinatorul isi urmareste vinatul. Trag oriunde mi se pare ca o zaresc in padure. Adesea trag in vid, insa, din cind in cind, o prada cade la picioarele mele. Si, pentru ca stiu ca aceasta consolare dureaza doar cit vintul scutura virful unui copac, ma grabesc sa pun stapinire pe victima. Si-atunci ce-mi cade in brate ? Fiindca sint un singuratic: o femeie iubita sau un tovaras de calatorie nefericit. Fiindca sint poet: un arc de cuvinte care plesneste de atita fericire si groaza. Fiindca sint prizonier: o perceptie brusca a libertatii. Fiindca sint amenintat de moarte: un animal viu si cald, o inima care bate sarcastic. Fiindca sint amenintat de mare: un recif de granit foarte tare. Dar mai sint si consolari care vin la mine fara sa fi fost invitate si care-mi umplu camera de susoteli ingrozitoare : Eu sint placerea ta – iubeste-le pe toate ! Eu sint talentul tau – foloseste-l la fel de prost cum te folosesti de tine ! Sint dorinta ta de placere – numai mincaii traiesc ! Eu sint singuratatea ta – dispretuieste oamenii ! Eu sint aspiratia catre moarte – asa ca pune capat ! Marginea lamei e foarte ingusta. Imi vad viata amenintata de doua pericole : gurile nesatule ale lacomiei si amaraciunea zgirceniei care se hraneste singura. Dar refuz in mod hotarit sa aleg intre orgie si asceza, chiar daca pentru asta trebuie sa-mi ard dorintele pe rug. Pentru nu mine nu e suficient sa stiu ca, deoarece nu sintem liberi in actele noastre, totul este scuzabil. Nu caut o scuza pentru viata mea, ci exact contrariul unei scuze: iertarea. In cele din urma ma gindesc ca orice consolare care nu-mi ia in considerare libertatea este inselatoare, ca nu este decit imaginea reflectata a disperarii mele. Intr-adevar, cind disperarea imi spune: Nu te increde, pentru ca ziua nu e decit un armistitiu intre doua nopti, falsa consolare imi striga: Spera, caci noaptea nu e decit un armistitiu intre doua zile. Insa umanitatea nu are ce sa faca cu o consolare in forma de vorba de spirit : ea are nevoie de o consolare care ilumineaza. Si cel care doreste sa devina rau, adica un om care sa actioneze ca si cum toate actiunile ar fi justificabile, trebuie sa aiba macar amabilitatea de a-si dea seama cind reuseste. Textul integral, in limba franceza, se gaseste aici.