17 mai 2017

Chili, chili

Mary îşi ştia dezavantajul de a fi o femeie din pânză militară umflată cu pompa şi de a oferi servicii fals erotice chiar dacă numai în zona judeţului Giurgiu, cu precădere în comuna Obedeni. Ştia că nu poate concura cu o femeie în carne şi oase, şi că profitau de ea doar beţivii, boşorogii şi copiii de până în cinci ani. Şi ştia că trebuie să facă ceva ca să-şi depăşească condiţia. Da, ştia bine asta.

Acum studia oportunităţile oferite de Horoscop. Răsfoi până la Scorpion. Că Scorpion era, că-l întrebase odată pe generalul Manole Ben Manole. Iar el i-a întors-o: La ce-ţi trebuie? Ea n-a răspuns, de mult nu-l mai lua în seamă pe omul care o inventase. Adică nu-l lua în seamă pentru că nu-i plăcea că o făcuse din pânza militară de cort pe care o găsise când păzea Constituţia într-un hangar. Nu-i plăcea şi gata. Măcar că dacă ar fi apelat la ea sexual l-ar fi bătut şi l-ar fi spus generălesei. Încurcată treabă, încurcată rău.

Citi la Scorpion: Nativii sunt obligaţi să deschidă o afacere, altfel spectrul foamei şi-al delăsării fizice se apropie. Adică spectrul ăsta vine pe la Anul Nou. Lui Mary i se făcu greaţă, chit că ea nu mânca niciodată nimic, iar afaceri nu înţelegea cum poate să facă, fiind din pânză, ceva cartoane şi-o umflătură pe la fund. Dar dacă ar face? Şi se înroşi la gândul ăsta. Dar îi dădură lacrimile când se gândi mai serios: Ce afacere? Cum să facă? Şi-atunci, în noianul sentimentelor contradictorii, al mulţumirii că putea gândi la rece şi serios sau că mâine, poimâine ar putea învârti Obedeniul pe degete îi veni brusc ideeea genială: Să profite de desfăşurarea Campionatului Mondial de Popice ca să-şi lanseze şi consolideze afacerea. Oricare va fi fiind ea, că, era sigură, ceva va găsi. Vor veni atât de mulţi jucătopri şi spectatori în Obedeni, poate câteva mii, că era imposibil ca măcar jumate din ei să nu apeleze la serviciile oferite de afacerea ei. Da, să profite, să se-mbulzească, să dea banii, bani mulţi cu care ea să-şi poată deschide o afacere mai mare în Bucureşti, Ploieşti sau Constanţa. Transpiră de emoţie. O trecură sudorile numai la gândul că v-a-nvârti banii cu lopata şi se va răzbuna pe toate umilinţele îndurate.

Dar care să fie afacerea? Un birou de copiat acte? Rahat. Ar veni americanii cu milioane de acte să şi le copieze aici? Nu. Un cabinet de masaj? Adică, după concurs, unii jucători ar fi apelat la un masaj cu tradiţii locale: Frecatul cu boabe de porumb, spălatul cu urzici, lovirea cu spini de trandafiri? Poate unul, doi, deci nu merită. Adică poate doar ruşii, că ăştia, băuţi fiind, n-ar fi simţit urzicile. Da, şi? Se alegea cu patru ruble şi-atât? Nu merge. Un atelier de reparat maşini? Că poate ungurii şi bulgarii ar veni cu maşinile şi sigur li s-ar fi stricat tobele şi bujiile. Dar cum să ajungă ei până în Obedeni când Bucşaniul e plin de gropi, Uieştiul la fel, Olteniţa e-un canal din care n-ar mai fi ieşit? Aaaaa, ce idee, cel mai bine ar fi să construiască un pod. Nu peste Neajlov, ci peste nimic, de-a latul satului. Da’ să fie un pod înalt de pe care să se poată admira coniferele sau puietul din râu. Şi taxa de privit ar fi 10 euro şi jucătorii s-ar îmbulzi. Cine ştie. P-asta o trec la realizabile şi mai găsim una şi gata, cu două afaceri e okei, scot banii. Pac, se pocni peste frunte: Da’ ce-ar fi să angajez două, trei femei care să presteze sex, că toţi jucătorii or să vrea. Epuizarea şi alte chestii s-ar estompa sau chiar ar dispărea între sânii unei fete frumoase. Mamă!!, ce idee. Închise caietul şi o luă prin sat ca să vorbească cu câteva fete pe care le ştia.

Agrafa o refuză. Îi zise: Păi, nu vezi tu, Mary, că-s numai piele şi os şi acum bărbaţii preferă d-alea grase ca să aibă de ce trage, ce lua-n gură, pe ce pune mâna. Mai zise: Şi la tariful pe care vrei să-l practic, două sute pe oră tacâm complet, ar fugi ăştia de mine. Iar mai zise: de ce nu vrei să le vindem doar brânză şi ceva lapte?

Coana Paula, de vreo 88 de ani, o refuză şi ea. Îi zise: Io nici experienţă nu mai am. Nici nu mai ştiu, nu mai ţiu minte unde-s toate alea bărbăteşti, înţelegi ce vreau să spun, d-apoi să fac tot ce zici pentru două sute. Şi încă de cinci ori pe zi, că de, or fi unii mai dotaţi sau nevăzători, că vin şi d-ăştia.

Lenuţa, mamă a doişpe copii blonzi, o refuză categoric. Îi zise: Crezi că n-aş face-o? Că le-aş găsi taţi la copii. Ce, le-ar sta rău prin Grecia, Tunisia sau Liban? Dar vreau s-o fac numai la preţul meu şi să nu-mpart cu tine nimic. Mai zise: Io vreau o mie de lei de partidă, să-mi asiguri zece pe zi, apă caldă, apartament cu patru camere la Giurgiu, hă? Păi, poţi aşa ceva? Şi mai zise, prietenoasă, că Lenuţa şi Mary erau prietene vechi: De ce nu te duci la Bucureşti să angajezi bone de-alea chiliene care sunt în şomaj? Toată lumea angajează numai filipineze, da’ să ştii că astea chiliene sunt cele mai bune. Le minţi că sunt mulţi copii în Obedeni, aici le iei la bătaie, le închizi într-o cameră şi gata, la treabă. Oho, şi încă ce treabă. În trei, îţi dai seama. N-au păţit jucătorii aşa ceva de când merg ei la femei. Io aşa zic.

Peste trei săptămâni, Mary se întoarse în sat cu trei chilience. Mici, negre, cu pălării. Femeile întrebară: Chili, chili. Adică, noi unde-o să stăm? Mary, care le învăţase limba, le zise: Chili, chili, chili, adică în casa aia cu o singură cameră şi cerdac sau nuc în curte ce-o fi. Şi cele trei femei intrară goale în cameră. Mary atât a aşteptat.

Se duse la Evelin, îşi luă două kile de vodcă, că ea putea bea oricât, şi începu să-şi vândă fetele, ca să vază cum merge treaba, dacă e bună de afacere. Veni Vasile. Mary zise: Vasile, vrei chili, chili o oră două cu trei femei odată? Chili, chili n-ai făcut niciodată, nu-i aşa? Vasile nu făcuse, plăti cinci sute şi intră în cameră. Începură urletele: Chili, chili, chili, apoi linişte. Da, o linişte mormântală.

Veni Tudor. Mary zise: Măi, Tudore, că te văz isteţi, vrei chili, chili total cu trei femei? Sau numai cu una? Lui Tudor i se aprinseră ochii. Întrebă: Chili, chili cu trei femei. Mamă, mamă, cum ar fi? Dădu şase sute şi intră în cameră. Iar se auziră urlete de chili, chili şi apoi linişte.

Până târziu spre noapte, Mary strânse cam zece mii de lei. Toţi bărbaţii din sat şi chiar din alte comune doriseră chili, chili cu cele trei femei. Unii chili, chili total, alţii doar o juma’ de oră, fiecare după finanţe sau imaginaţie.
Era spre dimineaţă şi Mary era mulţumită. O aşa afacere nu numai c-ar umple-o de bani, dar ar face-o cunoscută în toată lumea. Pentru că localuri de chili, chili erau o noutate absolută în materie de sex, de plăceri, de ce vreţi. Chicotea frecându-şi mâinile.

Îşi aduse aminte că fetele nu mâncaseră. Făcuseră chili, chili de câteva sute de ori cu sute de bărbaţi şi nu puseseră gura nici măcar pe o fărâmă de parizer. Da, de parizer. Aşa că Mary se sculă de la vodcă, luă de la Evelin jumate de salam italian, trei pâini şi se duse spre camera chiliencelor.

Bătu la uşă. Nu răspunse nimeni. Apăsă clanţa. Uşa era încuiată. Strigă uşor în limba lor: Chili!!! Chiliiiii!! Niciun răspuns. Mai tare: Chiiiliiii!! Chiliiiii! Am adus de mâncare! Hai, că v-o fi foame! Chiliiii!!

Patru zile bătu Mary la uşă. Din cameră nu răspunse nimeni niciodată. Cei care o vedeau pe Mary bătând cu înverşunare în uşa odăii părăsite credeau că a înnebunit. Cum era şi normal. Şi o lăsară în pace.

Din vol Pista de Popice, de Denis Dinulescu, în pregătire la editura Trakus Arte, pentru Târgul de toamnă Gaudeamus 2017.

Un comentariu:

Lasati raspuns aici: