04 ianuarie 2017

Leopold

Zmeul Leopold ajunsese în Obedeni din cauza tristeţii. Zbura peste Istanbul, peste Atena şi-şi spunea: nu, astea nu sunt locuri triste, nu mă pot aşeza aici. Mai zicea: să merg mai departe. Apoi, zări Giurgiu şi lângă el Obedeniul. Micul Neajlov îl linişti. Avea unde să-şi spele aripile, să bea apă sau să-şi usuce mustăţile uriaşe. La mâncare nu se gândea. Încă. Zice: o fi ceva de ronţăit prin satul ăsta, care văd că-i mai trist ca mine. Mai zice: văd şi nişte oameni care joacă popice, semn că civilizaţia, sportul balnear, şi siguranţa naţională sunt bine reprezentate.
Scoase o hartă. Pe ea o cruce indica o casă cu gard, livadă şi magazie. Părea părăsită. Leopold coborî din înaltul cerului direct în ograda cu pricina. Îşi zise: într-adevăr nu-i nimeni. Maurul nu m-a păcălit, altfel îi luam gâtul. Se mai uită odată pe hartă. Sub casa desenată ca un dreptunghi, era trecut numele proprietarului: Doamna Tina.
Doamna Tina venea de la Evelyne. Îşi cumpărase guaşe pentru crini. Adică ea picta crini şi-i vindea foarte bine în târgurile duminicale din Bolintin, Uieşti sau Bucşani. Mulţi o sunau la telefon. Ziceau: alo!! Doamna Tina, vrem patru crini. Alţii ziceau: noi, doamna Tina, vrem şase crini, că aia mică se mărită. Dar câteodată veneau şi de la Muzeul Naţional de Artă Modernă din Bucureşti. Ca acum. O maşină opri în dreptul porţii, un domn s-a dat jos şi a strigat: hei, e cineva acasă? Doamna Tina? Erau patru şi s-a mai dat jos unul şi a început să bată în poartă. Urla: aloooo, nu-i nimeni? Un al treilea aruncă cu o piatră mai mică în geam, că adică să audă cineva din casă dacă e-n casă. Pietricica ocoli casa, un măr şi-un liliac alb şi se propti în nasul lui Leopold.
Cu un urlet înfiorător, Leopold se înălţă la orizont. De acolo, pogorî asupra celor patru cum să le spunem de la Muzeul din Bucureşti. Îi făcu chisăliţă, zicând: mi-aţi deranjat tristeţea, boilor! Mai zise: incomensurabila mea tristeţe. Îşi şterse apoi o lacrimă, îi îngropă pe cei patru cum să le spunem de la Muzeu şi se duse din nou în fundul livezii, sub un păr, loc de unde tristeţea lui putea să se evapore.
Dar nu fu aşa. Pentru că tocmai atunci intră pe poartă stăpâna casei, Doamna Tina. Lăsă guaşele, îl văzu pe Leopold şi-i zise: eşti tare trist, zmeule! Mai zise, cristalin: în zilele noastre tristeţea nu-i un păcat, nu-i o ruşine, dar nu te lasă să fii fericit. Nu eşti fericit, nu-i aşa, Leopold? Şi zise iar, înţelept: povesteşte-mi!
Leopold îşi scoase şapca şi începu: zmeoaica mea se uită la altul. E unul mai vesel, mai tandru cu ea în sat. Îi cumpără căpşuni acrişoare. Tutun parfumat. O duce la iarmarocul din zonă, o duce la dans. Io nu pot să fac toate astea, nu pot de fel. O iubesc, dar la chestia cu iarmarocul nu m-am gândit. Nici la tutun parfumat. Înţelegi, doamna Tina, înţelegi? Mai zice: nici la trântă nu pot să-l iau, se uită copiii noştri la mine. Ce să mă fac?
Doamnei Tina îi căzu pe loc fisa. Zise: înţeleg c-o iubeşti foarte tare pe zmeoaică, aşa că am să te ajut. Mai zise: uite, vezi crinul ăsta galben? Dacă da, ia-l, şi când ajungi acasă atingel pe celălalt pe aripi. Hai, du-te, şi când se termină să-mi dai telefon.
Peste o oră se auzi telefonul. Doamna Tina răspunse. Din aparat, o voce groasă zise domol: alo? Doamna Tina? Ce i-aţi făcut lui Leopold, că a trecut peste sat acum o juma de oră cu un crin galben. A dispărut la orizont plângând. Se mai auzi: i-aţi făcut ceva?
Doamna Tina închise telefonul şi-şi aduse aminte că Leopold era surd. Aşa că mai luă un crin galben şi se ridică cu el în văzduh.

Din vol de proză scurtă Pista de Popice în pregătire 2017, Denis.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Lasati raspuns aici: