Mi-e scârbă de
toți cei care vorbesc în loc să tacă, cel puțin, dacă nu se ascund în fundul
pământului de rușine.
Mi-e scârbă de
cameramanii care așteaptă să le strige Despot să lase dracului camera aia și să
ajute la salvarea de vieți.
Mi-e scârbă de
patronii de bombe alcoolico-muzicale care-și pun în cap cenușa nemorților.
Tăceți dracului.
Mi-e scârbă de
CTP-eii care ar fi putut scrie despre starea deplorabilă a locantelor și au
tăcut.
Mi-e scârbă de
salvatorii limbuți care se înghesuie în fața camerelor, de politicienii care,
încă o dată, nu fac nimic, de pasivitatea promovată de autorități (momente de reculegere,
suspendarea activităților).
Mi-e scârbă de
supraviețuitorii care povestesc cum s-au
salvat ei cățărându-se pe arși și cadavre, pe când cei pe care s-au cățărat mor
sub ochii doctorilor. Aveti decența să tăceți.
Mi-e scârbă de
biserica rămasă în Evul mediu și care invocă același Dumnezeu lipsit de iubire
și iadul lui garantat pe lumea cealaltă, pe când Apocalipsa se întâmplă în
iadul în care trăim chiar azi.
Faceți liniște. În
spitale încă se mai moare.
Ai descris exceptional ceea ce simt si eu si probabil alte cateva milioane de romani!
RăspundețiȘtergereMultumesc. Tare as fi vrut sa nu fie nevoie. E nevoie de multa educatie.
RăspundețiȘtergere