Se înserase. La baricadă se striga într-una Jos Ceauşescu şi Ole, ole, ole Ceauşescu nu mai e. Nu vorbeau între ei nici manifestanţii, cam 300, nici militarii de pe tancuri. Cumva, nu ştiu în ce moment, situaţia s-a radicalizat, în sensul că militarii au primit ordin să evacueze piaţa şi atunci s-a tras prima oară. Eram pe trepte la Naţional şi un tânăr a căzut lângă mine. N-am ştiut ce să-i fac, dar am luat-o la fugă spre centrul pieţei, deasupra metroului, io, Irina, Meluş, Radu F. Am rămas acolo până spre două din noapte, clipă în care tancurile au depăşit linia pe care stăteau în dreptul restaurantului Dunărea şi au început să tragă şi să cureţe piaţa sistematic, hotărât, ca un aspirator, ca o mătură uriaşă. Nu te găsea glonţul, te găseau şenilele. Ne-am speriat şi am fugit spre Rosetti. Cu sute de oameni după noi. Unii n-au ajuns niciodată la statuie, şi când aveam să aflăm numărul morţilor am rememorat scena ca să-mi dau seama cam câţi sfârşiseră lângă noi în fuga aceea dementă. Cam o sută.
Am cotit-o la stânga pe Dianei, ca să ajungem prin Icoanei acasă. Eram doar trei: Irina Corbu, Radu F Alexandru şi io. Am băut o vodcă la mine, că să ne dăm seama de ce se-ntâmplă. Abia acum, la vodcă, am realizat prin ce grozăvie am trecut. Că puteam să fim ucişi. Că aia, că aia.
Peste ani evenimentele din noaptea de 21 decembrie 1989 au căpătat diverse variante, una mai neadevărată ca alta.
Noi am hotărât să stăm locului, să aşteptăm dimneaţa de 22, ca să legăm înţelesul şi însemnătatea acestor uluitoare evenimente petrecute sub nasul şi ochii noştri.
A suivre
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: