Omenirea, de la începuturile ei, n-a suferit niciodată de foame. Hrană era la tot pasul: rădăcini, ciuperci, fructe, vânat, pește, păsăret. Unele otrăvitoare, e-adevărat, dar de asta s-a ocupat timpul, bucătăria și răbdarea. Și-atunci ce lipsea? Lipsea băutura. Cutreierând planeta după haleală și femei, omul a observat că ceva fermenta cu altceva și rezulta un alcool băubil. Puțin negustos. Avea nouă zeci de grade și te omora instant. Dar până s-o facă îți dădea o stare de bine, euforică, îți dădea curaj. Așa a început distileria. Bând enorm, dar fără grade multe, omenirea a luat avânt: a construit catedrale, a descoperit continente, a ridicat piramide, a născut genii, religii, imperii. A purtat bătălii nefolositoare, dar care generau progres. A inventat calul, mătura și rachetele spațiale. A scris legi. De-a lungul și de-a latul planetei se picta Maria cu Pruncul. Au apărut Picasso, Bosch, Lenin, Beatles și Messi. Iar băutura s-a diversificat. Nu se mai bea doar berea aia puturoasă din secolele unu și doi, ci ginuri, vinuri seci, șampanii și uischi. Și mai sunt. Omenirea a ajuns pe Lună, e la un pas de Marte, se bate în fundul pământului pe diamante, aur și petrol. Alcoolul a învins deci, a fost imboldul.
În tot acest timp în Carpați era liniște. Un rege dac se uita pe fereastră la supușii săi beți turtă, care se chinuiau să fure, să facă o stație de metrou sau să devină agenți acoperiți. Ce era de făcut? Hotărî să dea foc viilor. Să interzică băutura, femeile și școala. Femeile nășteau doar prin decret iar școala era acoperită de-o mască. Construi milioane de chiuvete, ca dacii lui să se poată spăla pe mâini, pe urechi și pe mască. S-a apucat să interzică Beatles. Să taie fustele fetelor. Fenomen care s-a numit Cozmâncă. L-a interzis pe Bukovski, fenomen care s-a numit Păunescu. În timp ce Celine Dion se plimba prin Las Vegas, la noi Margareta Pâslaru se plimba Pe Valea Prahovei iar filmul Vânătorul de Cerbi era bătut de Comisarul BD la munte și la mare. Erau vremuri vesele, în care se bea doar Cico, se făceau drumeții pe la Eforie, se picta un singur portret, se scria o singură proză. Cânta doar Holograf. O melodie despre conjurații: și conjurații plâng câteodată.
Sunt cu mama în avion. Venim de la New York. Mama e o femeie respectabilă. A crescut un om ca mine, ceea ce nu e puțin. Suntem la aripă și ne uităm pe hublou. Jos, o pată neagră cam prin dreptul Carpaților. Întreb: mamă, ce e pata aia. Aia e Conjurația Imbecililor, să te ferești de ea.
d
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: