Foto Tina Cumva, grupul Grainne Duffy
Deja în maşină când ni s-a făcut o foame de urs, aşa se spune. Unde, unde, unde, oare? Aşa că am oprit la Palatul Cantacuzino unde un şniţel este 50 de lei, garnitură 100, ciorba de usturoi aşişderea şi am mâncat cu poftă, ne-am dres, ne-am suit în maşini şi am gonit spre Sighişoara. Cânta în maşină Johnny Cash iar noi eram patru, Dani, Cristina, Tina Cumva şi io. Mă uitam pe geam la păşunile ţării. Verzi, albastre, roşii. Ici, colo un măr. Un urs, aşa că am ajuns rapid la Sighişoara. Ne-am lăsat bagajele, ideile preconcepute şi am intrat în sala de concerte Mihai Eminescu din centrul oraşului.
Berti Barbera era emoţionat şi, din emoţia asta, n-a reieşit pentru sală un progrămel ceva ca să ştim cine şi în ce ordine cântă, ce solist, negresa aia mişto, un muzicuţist nu prea hrănit şi aşa mai departe. Prima seară a început cu grupul Carl Sony Leyland Trio, nume de autobuz, care au crezut că prind seara, sala cu ughi, bughi. N-a mers, după a treia melodie totul semăna şi în sală au început vânzoleli.
A doua trupă a serii a fost un band care o acompania pe solista chitară voce Grainne Duffy. Trupă solidă, cu repetiţii. O maşină de făcut rock, blues sau ce vreţi, cu repetiţii dure. Repertoriul lui Duffy este de coveruri, şi nu aflăm de din care din lipsa acelui A4 care trebuia să ne ţină informaţi. Rock serios, voce, sentimentală, gravă, toate calităţile unei soliste de viitor. De viitor acolo în America, că dacă venea din Cântarea României n-avea niciunul. Poate la Ferma.
Foto 1, Denis şi Grainne Duffy.
Foto 2, Denis şi Kyla Bronx.
Foto, Tina Cumva.
A doua parte a festivalului se mai dezgheaţă cu Bandul Kylei Bronx. Super blues. Nu putem face nicio comparaţie cu ceva local, pentru că mulatra Kyla cântă un blues foarte modern, de secol 21, cu un ritm pe spate susţinut de trei băieţi coborâţi din atelierele muzicii bune, sănătoase. Pe scurt, eleganţă, noutate, plăcere mare.
Ultim trupă a fetivalului a fost Joe Krown, Jasson Ricci. Forţă şi impetuozitate. Muzicuţă solist. Jason Ricii, 45, identic Keith Richards, adică îl copiază şi nu rău. Din nou o muzică necunoscută pe melegurile noastre, amestec de blues, rock, balade.
Asta a fost tot. Ediţia a 14 a s-a terminat promiţând că a 15 a ve fi mamă, mamă. Să sperăm.
Denis.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Lăsați răspuns aici: