30 octombrie 2016

Sieranevada 1

Ne-am luat după Becher, să-i dăm scrisoarea de ieri. Topul ăla de regizori. Tina Cumva l-a văzut la o cafenea din centrul capitalei, nu-i spunem numele, dar era cumva la La Plăcinte. Nu l-am dranjat, scria ceva. Citim peste umărul lui:


.....De data aceasta am avut noroc! A mai venit o tânără spectatoare și proiecția a putut începe. N-am pierdut decât 6 minute după ora 15, la „Europa”, a doua zi după premieră. De multe ori, la filme românești, am făcut cale-ntoarsă, pentru că numărul minim de spectatori e doi.
N-o spun cu nicio răutate, chiar sunt convins că la alte cinematografe au fost mult mai mulți spectatori la filmul lui Cristi Puiu, chiar așa, nepremiat la Cannes!
Eu, oricum, merg la toate filmele românești, așa că nici din sală nu am ieșit înainte de final. Am auzit că, la Cluj, regizorul le-a spus spectatorilor că nu se supără, dacă nu pot rezista la 3 ore de proiecție. La București au rezolvat-o mai simplu, n-au mai plecat de-acasă!

Acum, despre film ce să zic! A început, așa cum m-așteptam, cu o fațadă mizerabilă a unui bloc vechi, dintr-un centru de oraș aglomerat, cu străzi înguste, blocate de reparații în carosabil și parcări nereglementare. Nimic nou! Nici în film, nici în realitate! O familie își aducea fetița acasă cu mașina și, după vreo 12 minute de proiecție reușesc să plece, nu contează unde, aveam tot timpul să aflu în 3 ore. La volan, un soț cam pămpălău, Mimi Brănescu, din câte mi-am dat seama din distribuție, suportă cu stoicism cicălelile soției sale, destul de tânără și suficient de frumoasă, din câte mă pricep eu, dar nu cu minte prea multă, de vreme ce l-a pus pe acest soț să-i cumpere fetiței o rochie pentru piesa în care juca la serbarea școlară. Evident, nu cumpărase una potrivită!

Ajung în timp real la destinație! Nici aici nu e vorba de vreo răutate din partea mea! Cu cât trecea mai mult timp, cu atât însemna că a rămas mai puțin! Cei doi participau la parastasul de 40 de zile al răposatului Emil. Nu intru în gradul de rudenie al celor care se adună, treptat, treptat, aici, pentru că s-ar putea să-i încurc. De altfel, nu are nicio importanță, e clar că erau rudele de gradul unu și cele prin alianță. Mai era și o fată beată din Croația, dar accidental. Sau poate că nu, filmul e o multi-coproducție, am înțeles, și cu Croația! Găsiți amănunte în alte cronici, dacă nu înțelegeți din film!

Firește, între cei prezenți apar diverse discuții, să mai treacă timpul, că popa avea să-și facă apariția abia după vreo oră de proiecție. Între timp, se stabilește că diferența între ciorbă și borș e că nu e nicio diferență, depinde dacă vorbește un moldovean sau un muntean. Realitatea, însă, e alta. V-am dat de înțeles încă de la început că nu avem de-a face cu familia unui academician. Ar fi fost muuult mai greu de scris un astfel de scenariu! Vă dați seama câte lucruri ar trebui să știe scenaristul ca să poată crea personajele, dialogurile, situațiile!? Cineaștii români au găsit soluția. Se rezumă la cel mai de jos nivel, ca să-și poate privi personajele de sus. Criticii de film le spun „oameni reali”, mă refer la personaje, și „viață autentică”! Și chiar sunt reali! Iar chestia asta, de-mpreună cu înjurăturile și vulgaritățile, este numită artă!

Dar să revenim la ciorbă, căreia, după părerea mea, nu-i poți zice borș, dacă n-are borș, ci zeamă de varză sau oțet pentru acrit. Ciorba poate fi și dulce, fără nicio acreală, pe când borșul, nu! Desigur, au mai fost și discuții mai academice. Cum ar fi cea despre rege, că de ce n-a făcut el blocurile acelea oribile, de-a trebuit să le facă partidul comunist! S-a trecut chiar și la evenimente internaționale, cum ar fi atentatul de la 11 septembrie, sau, mai aproape, „Charlie Hebdo”. Nu s-a ajuns, însă, prea departe cu nivelul discuțiilor. Deși, în familie, erau chiar și medici, profesori, sau militari de profesie. Dar a avut grijă scenaristul, tot Cristi Puiu, să fie niște ratați, să nu-i dea bătaie de cap!

În sfârșit, pe la jumătatea filmului, vine și preotul. A fost ceva mai bine, pentru că, până atunci, toți au vorbit și s-au certat în șoaptă, pentru că dormea un copilaș de-al unora. D-aia n-am prea înțeles eu filmul! Ca să nu apară un conflict de interese, regizorul l-a trezit pe copil și preotul a ținut veșnica pomenire cu glas tare și în timp real. Așa a mai trecut un sfert de oră și a început să cânte Liviu Vasilică. Nu în persoană, Dumnezeu să-l ierte, la un radio sau televizor, se auzea de undeva.

Dar filmul începe abia când apare personajul principal, cumnatul răposatului. E drept că plutise și până atunci în aer, la figurat, desigur, invocat de unul dintre fii lui, dar acum aveam să-l cunoaștem în carne și oase. Era de fapt un odios, care-și înșela nevasta la greu, cum zicea o cronicară, dar rezultă că nu numai la greu. Nevasta era aici încă de la începutul filmului și de-atunci a plâns întruna. Acum iese la iveală și miezul conflictului: nu știa să facă sex oral, nevasta, de aceea soțul apela la vecine sau asistentele medicale de la locul de muncă. N-am înțeles cum le-a salvat căsnicia vibratorul, de n-a părăsit-o! Asta poate dacă l-a folosit el!

În sfârșit, o altă problematică majoră a fost nepotrivirea costumului mortului pe destinatarul care-l primea de pomană, un slăbănog, să mă scuze actorul, conform datinei străbune! Aici se însumează inteligența celei care a cumpărat costumul fără să întrebe cine-l va purta, cu inteligența celei care a trimis-o să-l cumpere, fără să-i spună cui îi e destinat. Dar femeile i-au făcut câteva pense prin locurile principale și a putut să se așeze în capul mesei, în locul mortului.

De-acum, puteau veni sarmalele și sfârșitul filmului, dar mai era vreo jumătate de oră! Așa că soția soțului de la începutul filmului, care se dusese la un mall până vine preotul, este blocată în parcarea blocului de vizavi. Soțul vine să rezolve situația, dar soția se certa aprig cu o femeie mai în vârstă. Soțul îi cere scuze, zicându-i „mamaie”, dar aceasta îi spune „mamaie e mă-ta”! Se scrie cu cratimă! Apare și Andi Vasluianu, un foarte apreciat actor, de fapt tot filmul e plin de actori cunoscuți și apreciați, și îi zice că de ce pu..la lui a parcat acolo dacă nu e locul ei și a făcut-o pi..zdă proastă. Abia aici l-am recunoscut pe Cristi Puiu din „Marfa și banii” și arta lui unanim îmbrățișată de confrații săi. Fără asta, și acum cinematografia română ar fi fost în ceață, nimeni n-ar fi auzit de noi! E o replică mai la începutul filmului de față: „Nu am venit aici să aud cum se vorbește ca la ușa cortului!” Probabil e o improvizație a actriței, nu pare o creație a regizorului scenarist!
Evident, după violența verbală, urmează cea fizică! Soțul, pe care am apreciat încă de la început că e cam pămpălău, scoate mașina, dar, umilit în fața soției, începe să plângă. Și plânge vreo 17 minute! N-ar fi fost o problemă, și așa trebuia să treacă timpul, dar nu prea am înțeles ce spunea despre fratele lui mai mic, pe care l-a prins tatăl lor fumând, iar acesta a scăpat cu o minciună incredibilă.
Cei doi soți ajung până la urmă din nou la parastas, la sarmale, și se termină filmul.

Becheru Cinefil, va urma.

Un comentariu:

Lasati raspuns aici: