09 octombrie 2016

O noapte albă, albă, cuibușor de nebunii

Ne-am trezit în seara de 8 oct nepregătiți pentru noaptea care urma. Io și Tina Cumva. Aveam câteva variante, le-am trecut în revistă: să punem murături, să citim ultimul capitol din Pas cu pas în chineză, să vedem ultimile zece minute din Bacaluareat care ne-au scăpat pentru că nu se înțelegea ce vrobesc actorii de pe ecran, să luăm meditații la fizică, să mergem într-o vizită neanunțată la cineva și ultima, cea mai hazlie, să ieșim cu pisica la plimbare prin curtea spitalului. Noaptea? Da, noaptea. Am renunțat repede la toate aventurile și ne-am dus la teatru, că era noaptea albă a independenților. Și uite-așa, am poposit la Teatrul de Artă, care ne-a devenit cuibușor de nebunii toată noaptea. Văzurăm două piese.

Omul care mânca lumea, de Nis-Momme Stokmann, în regia lui Alexandru Măzgăreanu, tratează, de fapt, cu cinism, diferite aspecte ale societății contemporane. Datorită presiunilor sociale și personale, personajul principal trece printr-un moment de criză și caută să-și recapete identitatea, încercând să dea sens vieții sale. Pe lângă aluziile la dresa societății capitaliste și a presiunilor pe care acesta le generează asupra oamenilor, spectacolul pune în discuție niște probleme profund umane, conturând o relație specială de ură-dragoste între personajul principal și tatăl său. Tensiune, emoție, speranță, necazuri, coniac de 200 euro sticla, o bicicletă stricată all the time și marmeladă într-o piesă jucată foarte bine de Șerban Gomoiu, Romeo Pop, Antoaneta Cojocaru, Alexandru Călin și Liviu Chițu. Muzica, Alexandru Suciu.

Fata din Curcubeu, de Lia Bugnar, regia Lia Bugnar. Cu Marcela Moțoc. Adică womwn show cu excelenta Marcela Moțoc. Piesa este, de fapt, o pledoarie pentru păstrarea convingerii că totul pe lumea asta are un sens, chiar dacă acesta este uneori indescifrabil. Nu contează mizeria, decăderea, atâta timp cât sufletul rămâne curat, translucid, asemenea unei lacrimi de ghiață. Este povestea unei fete care a ajuns să ducă o viață amară, după o copilărie dulce, trăită în famila sa. A ajuns în stradă, prostituată la cinema de cartier Curcubeu, unde rulau filme cu DeNiro, Richard Gere, Woody Allen sau Amarcordul lui Fellini. Ea își spune povestea cu un zâmbet amar, e sfâșiată de durere, dar niciodată învinsă, doborâtă. Să menționăm că Marcela Moțoc a jucat acest spectacol în limba franceză la Paris, în arondismentul 19, același în care a locuit Edith Piaf, și că muzica de la București a fost a lui Editha Piaf, iar la Paris a Mariei Tănase. De menționat și că acest text excelent al Liei Bugnar se joacă, în rol principal, și cu Ilona Brezeanu, care are muzică țigănească, dar și cu Tania Filip, cu muzică rusească. Nu în același timp, evident, și nu odată toate trei pe aceași scenă.

Credem că, în timp, acest text va avea o carieră lungă, lungă, lungă, ca iarba de acasă și că împreună cu piesa mea O zi din viața lui Nicolae Ceaușescu, vor fi singurele care vor rezista peste ani, atunci când O scrisoare pierdută va ajunge la destinație.

Denis

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Lasati raspuns aici: