14 octombrie 2016

Mr Tambourine Man

Când prin anii 70 ai secolului trecut ascultam supărător de des Lalele sau Macarale, le știam versurile idioate mai tare ca orice volum de Mihail Sadoveanu. Versul Macarale și te iubesc era mai tare decât orice Han al Ancuței, pentru că trebuia să deschizi cartea, să nimerești pagina și așa mai departe. Și n-o făceai. Când ne-o trăgea Dan Spătaru cu Trecea Fanfara Militară nu ne întebam dacă ce spunea el acolo e literatură sau nu, ci lălăiam până la imbeceală versurile și ne culcam liniștiți, nu înainte de a lua flori gagicii și așa mai departe. De-o vreme, însă, cam prin anii ăia, apăruse Bob Dylan. O samă dintre noi, alături de milioane de oameni de pe planetă !!!! au început să-l asculte pe Mr Tambourine Man și discul lui Bringing it All Back Home a ajuns pentru mulți carte de căpătâi. Veneai acasă de la tâmpita aia de școală, mă refer la școala românească, care avea grijă să-ți insufle o economie politică imbecilă, o istorie falsă și așa mai departe, aprindeai lumina și-ți punea un Bob Dylan. Gagica zâmbea, ora de mate era uitată și nu-ți mai trebuia nicio carte. Nici măcar Kadare sau Kundera, care cam circulau pe vremea aia, nici măcar Marin Preda, din ale cărui pagini muncitorești nu prea înțelegeai mare lucru chiar dacă erau bine scrise. Versurile lui Bob Dylan literatură? Nici nu-ți puneai întrebări din astea stupide. Da, erau literatură, pentru că literatura de la noi ocolea socialul mizer, șomajul nedemn de un stat comunist și nimeni nu-și căuta de lucru cum făceau câte unii în cântecele lui Dylan. Am mai spus, fără vorbe mari: Nobelul lui Dylan este și al nostru, pentru că îl "citim" de mii de ani, fără să ne pese de "marii scriitori", uitați lângă "țigara de pe noptieră".

Primul frustrat de acordarea acestui premiu lui Bob Dylan a fost Mircea Cărtărescu. Se vede treaba că omul nu-nțelege nimic. Nici măcar ce scrie. Îi recomandăm să se apuce de cântat. E nevoie și La Next Star și la Vocea României. Poate revigora melodii celebre: Pe când nu mă mai iubeai, Și băieții plânge câteodată (e o greșeală gramaticală aici, poate o corectează dânsul că-i priceput), Da, mamă, sunt beată, și Macarale. Că poate, poate!!!

Ursul de la Sibiu n-avea nici 10, nici 4, nici 8 ani cum greșit informează SRI-ul local. Avea 50 și călărea acoperișurile sibiene în căutarea elevilor pentru meditații la fizică. Obicei introdus în comunitatea locală de fostul edil Klaus Iohannis. Cu banii din meditații, ursul și-ar fi putut cumpăra miere. Aflând această poveste, celebrul Dan Chișu a făcut cinci ani mai devreme filmul Ursul, care nu respectă însă povestea adevărată. Păcat, era un film de Berlin. Că acolo-i Ursul.

S-a reparat autostrada Orăștie Sibiu. Da, dar n-ai cum să mergi de la Nerva Traian la Piața Muncii pe acolo. Nici ca să scapi de capacele de canal de pe DN1 de la ieșirea din București. Nici pe Barbu Văcărescu spre bd Lacul Tei. Și așa mai departe.

Interviul lui Victor Ioan Frunză în Adevărul. Excelent. Așa ar trebui privite, înțelese și făcute lucrile în teatru.

Denis

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Lasati raspuns aici: