La spalatorie

Alt subiect de mare intimitate: cum am incetat sa-mi spal rufele in familie. S-a intimplat natural, consecinta logica a decesului masinii de spalat proprietate personala. A patra in 5 ani, zice sotul (tot) personal. Drept pedeapsa, de 2 ori pe saptamina ma car cu sacosele Ikea, umplute cu virf, la spalatoria de la subsol.  La spalatorie nu te duci tu cind iti vine cheful sau nu mai ai sosete curate, ci tre' sa te programezi cu ceva timp inainte. La noi la bloc programarea se face pe un panou pe care iti infigi o broasca mica (de cheie ) pe care scrie numarul apartamentului in dreptul unei transe orare. Avem 3 transe orare disponibile. Cum nu fac parte din clasa muncitoare salarizata (nu ca n-as munci, nu ca n-as merita salariu), ci-s burgheza casnica, imi pot alege niste ore pe care nu se bate nimeni si pot evita week-end-ul supraaglomerat si rezervat cu saptamini inainte. Spalatoria de la subsolul meu (bine ca nu ma plimb cu cearsafurile prin toata curtea) arata asa:

(

Se vede bine sacosica albastra?! Rufele sint transferate in cele doua masini in inox - sa ma tina o mie de ani! - iar dupa zapaceala cu detergent sint aruncate ghem in uscatorul cel alb sau intinse frumos in falsul congelator din imagine:

Alaturi se afla si o straveche unealta de calcat pe care nu stiu s-o folosesc. Pe dinsa se gasesc rufe lasate, in general de vecinul de la etajul unu (parterul nostru), care ocupa abuziv fringhiile cu fuste crete si fete de masa.
Daca ma plictisesc intre 2 alimentari, pot sa fac curatenie in scara blocului. Ba chiar sint obligata la munca de jos o data la 6 saptamini, cind imi vine rindul, in mod comunitar-democratic. Vorba vine, ca am impresia ca numai eu imi indeplinesc sarcinile comunitare. Asa ca ma inarmez cu obiectele necesare pe care le gasesc tot aici: 

Ce frumos spal eu in Suedia!