FANTEZII

Seara, când ne adunam pentru culcare, băieții începeau șă-mi nesocotească părerile. Că relativitatea nu e numai când barza duce copilul ci și când vine fără el înapoi. Mai ales un tip borcănat cu care mă certam toată ziua pe ondulațiile scoarței terestre, îmi spune fără pic de rușine: noi nu evoluăm pentru că nu vrem, ci penrtu că rotațiile a ceea ce numim noi farfurie adâncă nu este încă volativă perfect. Un tip, mai negru la păr, care-și ținea nasul legat cu o sfoară, chiar a insistat: universul e unul, noi suntem altul, fără atracția severă de fluid. Și tot așa seară de seară, până când ceea ce numeau ei stele se retrăgeau în Caile lor Lactee. Atunci apărau corbii. Erau cu toții negri, iar unul dintre ei, cel mai înalt, vorbea. Doar el vorbea. Și-și desfăcea aripile imaginând un bol întunecat spunând: teoremele sunt propoziții adevărate. Nu pot fi contrazis. Avea dreptate. Mă uitam la el și recunoșteam în făptura-i neagră cu pene roz un elev de-al meu pe care l-am meditat la nimic pentru că așa voia maică-sa. Devenise expert în nimic. Scria cărți despre nimic. Era nimicul suprem. Un moment de liniște, de stins și lumina de veghe. Dar tipul borcănat avea chef de vorbă. Zise: eu sunt câte puțin din toate. Și brusc a început să facă ca un tanc. Tancul a dărâmat zidul și a sculat-o pe proprietăreasă. A zis și ea: fiecare zi ne învață ceva nou. Mama îmi spunea asta și scotea un bici cu care mă șfichiuia pe spate. Apoi, a mai zis: la umbra marilor copaci nu crește nimic. Minți, spuse un tip care dormise până atunci înfășurat într-o perdea prin care se vedea lumea, minți. Eu am văzut o casă crescută sub un nuc. Și a crescut așa de mare că a omorât nucul. Pe final nu mai făcea nuci, ci ouă de prepeliță. Și a adormit buștean, ca până atunci. Trăgându-ăi cearceaful pe el, se vedea Londra. Iar s-a lăsat tăcerea. Cineva sforăia. Cred că era prostituata de la etajul patru, care venise foarte obosită și n-avea timp de Fanteziile noastre. Chiar ne-a spus: să nu vă mai aud cu prostiile voastre! Să nu vă mai aud! D.